Poate din pricina frigului, poate din pricina zilelor scurte, străzile gonesc veselia, zâmbetele şi râsul sănătos, lăsându-se pradă manifestaţiilor şi protestelor, altminteri justificate. Pe alocuri, zidurile par a scuipa în stradă cuvinte sau simboluri desluşite din mesajele graffiti tolănite dezlânat.
Tot dramatismul lunii decembrie care precede avalanşa Sărbătorilor de iarnă se îmbibă parcă în aerul trist, mohorât, în mersul grăbit al trecătorilor, în facturile sfârşitului de an, fiind surprins şi luat captiv însă în câteva spaţii ale oraşului în care caricaturile şi benzile desenate dau o şansă râsului pierdut.
În puţine locuri, oarecum răzleţite, oraşul îndeamnă la râs, oarecum pe ascuns, căci afară e încruntare şi mocneşte a nemulţumire!
Pe Bulevardul Pache Protopopescu, la “Cuptorul cu Lemne”, “Clubul Caricaturiştilor” adună de 12 ani zâmbete, molipsindu-se parcă de tinereţea liceenilor de la “Mihai Viteazul”, de peste drum.
În rest, umorul se gustă rar la toate vârstele, dar în luna decembrie, numită pe vremuri “luna cadourilor” ţopăie de-a dreptul printre ornamentele şi beculeţele atât de nefericit inspirate anul acesta, printre blocajele din trafic şi printre replicile călătorilor din RATB, încărcaţi cu sacoşe pline de cumpărături dintre cele mai variate, de la legume şi fructe, bomboane şi cosmetice, decoraţiuni şi haine de ultimă sau mai veche modă, panglici, hârtii, dar mai ales băuturi. Căci, desigur, veselia spumoasă se revarsă lesne lângă un pahar de vin, reinventându-se aceleaşi glume ca odinioară, cu o tentă uşor politică, dar rime şi personaje noi.
Nimeni nu s-ar fi gândit că recentul “Festival Internaţional de Grafică Satirică”, de la Muzeul Ţăranului Român din mijlocul lunii decembrie precede gluma, de altfel cât se poate de proastă, de a se încerca comasarea forţată a Muzeului Satului “Dimitrie Gusti” cu Muzeul Ţăranului Român.
Până la capătul celălalt al oraşului, spre Muzeul Naţional de Artă Contemporană, străzile se distorsionează caricatural sub semnul amestecului urban de stiluri, sclipirilor nocturne ale decoraţiunilor de Sărbători, pe alocuri dezgolind parcă zidurile acoperite de graffiti suprapuse, unele repetând obsesiv acelaşi mesaj devenit plictisitor “ Priveşte cerul!” ca şi cum cu toţii ar trebui să ne deplasăm “cu capul în nori” uitând de realitatea politică, care ne târăşte într-o tragic-comedie absurdă.
Odată ajunşi la MNAC, descoperim mediul benzii desenate în expoziţia “comiXconnection-strip, bandă desenată, care reuneşte până în luna ianuarie 2014, lucrări ale artiştilor independenţi din România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Ungaria, alăturând limbaje artistice diferite în încercarea curajoasă de a forma o reţea având o orientare exclusivistă “cu faţa înspre vest şi cu spatele unii la alţii.”
Căci perspectiva asupra graniţelor istorice, mentale şi politice gravitează în jurul unui numitor comun, ilustraţia comică având ca subiect realităţile politice din ţările din spatele “Cortinei de fier” Culorile, personajele, citatele consacrate născute dintr-o critică socială, ilustraţiile avangardiste sau colaje digitale creează un spaţiu divers, oarecum atemporal, spânzurat la ultimul etaj al MNAC, de pe terasa căruia nu se zăreşte nimic din oraşul ascuns în beznă.
Revistele de benzi desenate stivuite în rafturi, sulurile de hârtie rotativă aşteptând apăsarea colorată a creioanelor şi tuşului amintesc de vremurile în care cuvintele, mesajele sau ilustratele aduceau pericolul interpretării. Aşa se face că, de pe terasa MNAC, lângă silueta întunecată a Casei Poporului, îmi amintesc de “Gluma” lui Milan Kundera, în care întreaga acţiune a romanului porneşte de la “decriptarea” frazelor de pe ilustrata lui Ludvik” (în realitate o glumă a tânărului personaj dorind să impresioneze o fată) : “Optimismul este opiumul popoarelor! O atmosferă sănătoasă miroase a prostie! Trăiască Trotsky”.
Altfel, la distanţă de câteva decenii, în acelaşi perimetru de est al Cortinei de Fier, în mod paradoxal, se glumeşte cu lucrurile serioase, se iau în derâdere valorile reale, se trăieşte dramatic, uneori deşănţat şi rareori vesel.
Doar pe alocuri, cum ar fi str. Arthur Verona, zidurile sunt inundate de culori ca şi cum ar dori, cu aripi de graffiti, să zboare din imaginea ternă a oraşului. Paradoxal, îmi amintesc de alt oraş, plin de culori şi fast imperial, dosind pereţi cu graffiti alb negru, plasând imaginaţia la polul opus al cromaticii oraşului gazdă.
