Semn…Desen.. Desemn

 

  Pe Bulevardul Dacia, Muzeul Literaturii Române și-a lepădat literele atârnate, retrângându-se timid și golit de cărți și oameni, stând gata să se întoarcă la foștii săi proprietari. Cele câteva trepte par mai degrabă încărcate de amintiri decât de zăpada înghețată și sărăcită de apăsarea pașilor către Sala Rotondă.

  De parcă ar fi avut nevoie de o retragere glorioasă și vremelnică, portretele câtorva scriitori și-au găsit refugiul sub pensula sau creionul lui Corneliu Baba, a cărui expoziție e deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă de pe Calea Victoriei. Ea reunește serii în tuș sau acuarele dedicate portretelor de scriitori, ilustrației de carte, arlechinilor, parabolei “Regelui Nebun”. Caietul de impresii de la intrare și-a deschis larg paginile– brațe pentru a cuprinde senzațiile, dedicații, mesajele lăsate de vizitatorii expoziției, al cărui afiș e atins de o tușă puternică de roșu cărămiziu, intens, masculin și  poate “vechi”, ultima fiind sugerată de însăși denumirea expoziției:

“Desemnurile unui pictor”, care cuprinde o formă mai puțin utilizată a substantivului desen, respectiv desemn.

  De aici, începe descifrarea semnelor, printre ale căror nuanțe și tușe de culoare ne plimbăm, bunăoară, sperând să regăsim fie plăcerea lecturii, fie sunetele muzicii dezlănțuite sub puterea baghetei magice a lui Enescu. Silueta lui George Enescu, în tuș negru, e suprapusă unui plan caligrafic asemenea ziarelor simbolizând poate gloria, poate revărsarea cuvintelor laudative sau poate pur și simplu lecția elementară de vocabular transpusă din literatură în arta decorativă:

 ” Litera e semnul sunetului.”

 

  Iar  jocul de cuvinte poate continua magic în expoziția lui Baba; semnele fiind întrezărite în desemnuri, așa cum seria “Arlechinii” e alăturată seriei “Regelui Nebun”, sugerând granița atât de fragilă între nebunie, dorința de putere, tristețea ascunsă dincolo de veselie și joacă.   

   Însuși autoportretul lui Baba din prima sală a expoziției stă sub semnul “roșului”, artistul îmbrăcat în haină roșie ca și semnătura alăturată textului ce aparține propriei descrieri. Un aer cald, intim, ușor oriental te poate duce cu gândul la romanul “ Mă numesc Roșu” al lui Orhan Pamuk, căci în afișul expoziției pictorul pare a purta pe cap o tichie sau un fes de inspirație orientală. Roșu stacojiu, adânc, potolit ca și catifeaua lojelor de la Ateneul Român, îmbătată de parfumul discret al doamnelor și mestecând agale sunetele instrumentelor sau vocile ce zboară  libere spre cupolă, asemenea unor păsări vrăjite prinse pentru câte 2-3 ore într-o  “colivie” de aur.   

  Dar atingerea moale a catifelei e surprinsă și în portretul Luciei Sturdza- Bulandra, imortalizată într-o rochie neagră, ce îi conferă o atitudine rigidă și impetuoasă în același timp, pentru care actrița nu și-a însușit-o, “repudiindu-l” pe Baba, așa cum acesta mărturisea, îndată după expunerea tabloului în 1953, în pofida încercărilor acestuia de a-i argumenta că imaginea e născută ca urmare a întâlnirii cu rolul Vassei Jelesnova, din Maxim Gorki.

  De parcă toate artele s-ar fi adunat în același perimetru, gândul îți zboară haotic spre Casa Monteoru, fost sediu al Uniunii Scriitorilor, aflată la intersecția Căii Victoria cu Bulevardul Dacia, pe care o ia apoi hai- hui către casa memorială ”Constantin Nottara”, (profesorul Luciei Sturdza- Bulandra) unde, la parterul imobilului, se află portretele maestrului și ale părinților acestuia, pictate de Corneliu Baba la cererea fiului acestuia, muzicianul Constantin C. Nottara.

  Sunete și semne se țes în urzeala artelor, uneori se înnoadă bătut, precum kilimurile cu două fețe, cu care poți împodobi, după plac, fie pereții, fie podelele sufletului cu înflorituri subțiri de mătase ca sunetele viorii sau cu fire groase de lână călduroasă, tânjind în iarna geroasă după zilele însorite, pe care le găsești acum doar evadând în lectură sau mergând la teatru.

  Iar dacă o acuarelă a lui Baba surprinde detalii dintr-un concert de vioară, trezind dorul de muzica clasică, tușurile ce ilustrează scene din “O scrisoare pierduta” de I.L Caragiale îmbie spre degustarea comediei.

  Din fața Muzeului Colecțiilor de Artă, bannerul verde flutură abia simțit în aerul rece, nemișcat de iarnă, în vreme ce semaforul îți face cu ochiul, tot verde, chemându-te parcă spre minunate locuri prinse ca-ntr-un cocon în frig și așteptându-te să deșiri fir lung de mătăsoase emoții.

  Peste drum, o femeie (în verde și ea) aplecată peste pervaz, se adâncește privindu-se în oglindă, neștiind că o alta, de acum două secole, în oglindă privind la rândul său, a fost imortalizată într-o gravură expusă în apropiere, la Muzeul Național de Artă al României, în expoziția “ Modele de comportament din secolul al- VIII- lea”.

  Și urmăriți de semne magice, să ne închipuim că sufletul nostru e un hotel elegant, în care putem găzdui orice trăire, după placul nostru!

  Uneori ar putea semăna cu salonul Hotelului Soubise, în care aveau loc concerte de muzică de cameră, unul dintre acestea fiind surprins în acuarela lui Provost L, realizată după o gravură de Antoaine- Jean Duclos și făcând parte din expoziția vernisată în decembrie la Muzeul Național de Artă.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ianuarie suprarealist

 

“Iarna astronomică” anunțată de cea mai lungă noapte a anului, aceea a solstițiului de iarnă, care a durat 15 ore și 10 minute la București, stă sub semnul suprarealismului, înghețând orașul pe sub luminile fără noimă ce desfac zeci de culori și forme deasupra străzilor.

Rondul din Piața Universității dezvăluie o stea luminoasă lipsită de spectaculozitate, făcându-te să privești mai degrabă spre stelele bolții cerești, pâlpâind clar, molcom și rece la începutul unui nou an, înghesuit de noi între limitele a 365 de zile. 

Imaginarul chicotește în întuneric și ne împinge într-un suprarealism “cotidian”, amintindu-ne parcă de fotografiile lui Marcel- G Lefrancq, reunite în expoziția găzduită de Muzeul Național de Artă al României. Acolo, imaginile alb – negru, dezvăluie o lume imaginară, născută din negativele lipsite de culoare, însă în aceeași măsură plină de nuanțe sugestive. În timpul zilei, Bucureștiul e alb și scâncește sub călcătura scârțâită a oamenilor zgribuliți, iar aerul înghețat învăluie moale porumbeii înghesuiți unul într-altul pe crengile trase prin glazură albă de marțipan nins. Dacă însă vrei “alt aer”, mergi la “Una Galeria” unde cel mai mare grup suprarealist din lume, născut în 1920 la Praga și format din artiști cehi și slovaci expune lucrări debordând de culori și simboluri atât în lucrări plastice cât și în instalații.  

În vreme ce influența suprarealismului asupra lui Marcel- G.Lefrancq se manifestă îndeosebi în colajele aparținând perioadei 1938-1947 prin “juxtapunerea unor elemente diferite pentru a crea imagini cu un puternic impact vizual”, Grupul de la Praga  s-a identificat ca aparținând curentului suprarealist încă din 1934, când s-a autointitulat “ Skupina  Surrealistu v CSR”.

Istoria a deturnat însă traseul convențional al artei suprarealiste iar anul 1939, anul ocuparii teritoriilor cehe de către Germania nazistă, a determinat intrarea în ilegalitate a artiștilor cehi. Europa anului 1938 suprima drepturile și libertățile fundamentale cu viteza cu care avangarda proclamase libertatea totală de expresie, anunțată de curentul suprarealist întemeiat de Andre Breton.

“Una Galeria” e până la sfârșitul lunii ianuarie locul simbolurilor, al sugestiilor, al ideilor, al fantasticului, respirând precum denumirea expoziției “Alt Aer”…

Tablourile care dezvăluie forme frumoase și stranii amintesc de crezul artistic al lui Joan Miro, pictor și sculptor spaniol, influențat, la rândul său, de suprarealism:

„Nu are importanță dacă vedem într-un tablou flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, adică ceva viu."

Afară gerul alb ascunde culorile, înăuntru, dacă ești femeie, pășești imaginar încălțată cu pantofii “organici” ai Evei, descoperind lumea plină de aluzii și iluzii artistice, iar dacă ești bărbat o iei pe urmele aceleiași Eva, ai cărei pantofi par a se fi desprins dintr-un bulgăre de sare. Așezați într-o cutie de sticlă, pantofii Evei nu seamănă defel cu pantofii Cenușăresei, ci amintesc mai degrabă de anii ‘38 –’39, de realismul crud al războiului care urma “să calce inclusiv arta în picioare”, distrugînd metaforic natura umană.     

Pe de altă parte, lucrarea te trimite către lectura poemelor din volumul “Iubire nebună” ( 1937) ale lui Andre Breton (unul dintre fondatorii suprarealismului), inspirate din mitul aceleiași Cenușărese.

Pentru că femeile sunt “sarea și piperul” vieții, pentru că sarea topește albul zăpezii înghețate transformăndu-l în negru, pentru că orașul însuși e când alb, sub zăpadă, când negru, căscându-și guri de asfalt plescăind a mocirlă…iată doar câteva motive pentru care să vizitezi insula suprarealistă de culori de la “Una Galeria” de pe strada General Budișteanu nr.10, aparținând Universității Naționale de Arte din București “ Nicolae Grigorescu”.

Aceeași Universitate care, aniversând 150 de ani de la înființare, expune lucrări de referință ale profesorilor și absolvenților săi din generații diferite, la Muzeul Național de Arta Contemporană al României, selectate pe parcursul a șase decenii de creație, începând din anii ’50 și până în prezent și aparținând“ mai multor limbaje artistice”, respectiv pictură, sculptură, obiect, grafică, fotografie, instalație, video.

Evident printre direcțiile artistice identificăm și elemente de suprarealism în grafică şi pictură, ceea ce completează în mod fericit traseul cultural având ca repere perspectivele diferite provenind din spații geografice distincte. Din expoziție în expoziție, ziua te împinge scurtându-se în noaptea luminată albastru pe unul din bulevardele orașului și-ntreaga lume devine "albastră ca o portocală", asa cum metaforic se exprima poetul francez Paul Eluard.

Ne întoarcem încet spre literatură, căci de aici a început totul, abia ulterior suprarealismul atrăgând pe artiștii care practicau alte arte, pentru a-l reciti pe  Gellu Naum, considerat ultimul poet european suprarealist, care a început să scrie versuri în urma unui pariu, încă din 1926, când tocmai intrase la liceul Dimitrie Cantemir.

Ianuarie începe așadar cu „alt aer”, misterios, plin de înțelesuri și sensuri de început pe care le putem desluși pe îndelete, doar evadând din lumea concretă fie și pentru câteva ore...