“Glasul calendarului”... sfârşit de octombrie

  

      

     26 Octombrie… cu peste 3 secole în urmă, se năştea Dimitrie Cantemir, de departe cel mai erudit domnitor român.

   25 Octombrie, anul acesta… a început Bayramul credincioşilor musulmani. În inima Bucureştiului se află ultimul caravanserai din Europa, Hanul lui Manuc Bey, un armean originar din Ruse, cu funcţie de dragoman în timpul lui Mustafa IV, unde acum 200 de ani se serveau tipsii cu bucate orientale, iar narghilele din care săltau aburii plăcuţi aducători de mahmureală erau însoţite de muzică orientală cântata la tanbur, caval, ney şi bendir.

      27 Octombrie… la câteva sute de metri de Hanul lui Manuc, pe dealul Mitropoliei,  clopotele bat vreme de 2 zile pentru cinstirea Sfântului Dimitrie Izbăvitorul de Mir şi al Sfântului Dimitrie Basarabov, iar şiruri nesfârşite de oameni înaintează învăluite în muzica psaltică şi miros de busuioc, spre Patriarhie.

     Bucureştiul avea o savoare culturală dată din întâlnirea uneori fericită şi întru veselească însoţire a Orientului cu obiceiurile locului, alteori strecurată cu de-a sila în viaţa vechiului târg. Astăzi însă, sperăm spre o trăire multiplă, de cântece, de praznice şi de adânc şi înţeleaptă toleranţă, aşa cum se cuvine în Balcani, mai printre paginile “Levantului” lui Mircea Cărtărescu, mai de-a dreptul înfulecând sarailii, baclavale şi iaurturi, pastramă, pilaf, susan, dovleac, fistic, fără a uita gustul dulce al mustului românesc şi al bucatelor tradiţionale.

     După toate, ne oprim să sorbim alene cafeaua turcească la ibric…Şi pentru că avem nevoie de o “coloană sonoră”, închipuiţi-vă un fundal de muzică orientală, ritmată, compusă de Dimitrie Cantemir !

     Puţini ştiu că domnitorul nostru cărturar cu nume de sfânt, pe lângă faptul că avea un talent literar ieşit din comun, de altfel el fiind şi autorul primului roman autohton, este considerat şi unul dintre cei mai renumiti muzicologi ai muzicii orientale, alături de Rauf Yetka şi Sadettin Arel. Asta pentru că, în sec XVII-XVIII, orice cultură muzicală venită din afara Europei era considerată o cultură minoră. În plus, exista o confuzie menţinută şi în prezent, potrivit căreia instrumentele muzicale ale Răsăritului erau considerate instrumente populare. De ex, “tanburul” se confundă adesea cu tamburina, în realitate fiind un instrument cu coarde ciupite întinse deasupra unei cutii de rezonanţă şi un gât lung segmentat de numeroase ligaturi, acestea din urmă fiind mobile şi deplasabile funcţie de măiestria muzicianului. La fel “neyul”, se confundă cu naiul, el este însă un fluier din trestie cu ţeava complet deschisă la ambele capete, despre care Cantemir spunea că “ dă un sunet atât de dulce, cum nu mai dă nici un alt instrument muzical”.

     Petrecându-şi 12 ani la Constantinopol, ca un garant al fidelităţii tatălui sau faţă de Poartă, Dimitrie Cantemir a studiat la Academia Patriarhiei Ortodoxe Greceşti, în vremea când muzica turcă ajunsese la a treia “vârsta de aur”, atingând apogeul în timpul sultanului Mahmud I, el însuşi compozitor. Fiind un virtuos al tanburului, considerându-l cel mai potrivit instrument de a reproduce suflul uman, dădea lecţii mai marilor de la Poarta Otomană: Ismail Effendi, marele vistiernic şi Latiff Celebi, adjunctul acestuia. Aceştia l-au încurajat să scrie o carte despre muzica turcă.

     Astfel, Dimitrie Cantemir a scris despre bogăţia fără seamăn a modurilor - 94 diatronice, cromatice, (octava împărţită în 17-24 trepte inegale şi ritmi de o complexitate şi varietate fără de pereche în Cartea Ştiinţei Muzicii (Kitab I - musiki).

     Vorbind despre structura muzicii turceşti a adoptat glasul calendarului, identificând 7 glasuri (dupa zilele săptămanii), 12 makamuri (după semnele zodiacale), 365 unităţi subdivizionare (după nr. zilelor anului), din acestea decurg 4 sobe, sisteme (4 anotimpuri). În plus, deşi nu a fost primul care a elaborat un sistem de notare pentru muzica orientală, are marele merit că a lăsat în scris posterităţii câteva sute de compoziţii muzicale de la finele sec. al XVII-lea şi prima decadă a sec. al XVIII-lea. El a alcătuit cel mai de preţ tezaur turcesc de muzică cultă, alături de Ali Ufki, interpret de ţambal, în general având predilecţie pentru muzica instrumentală, care a circulat în întreaga regiune balcanică.

     Notaţia muzicală imaginată de Cantemir cuprinde 33 litere ale alfabetului arab, simple şi reunite reprezentând cât un sunet al scării muzicale orientale generale, cromatice şi infracromatice.

     Ascultând suita otomană, cu uşurinţă se poate observa similitudinea cu suita românească. Pesemne, în palatul său de pe Bosfor dorul de pământul românesc răzbătea uşor în alegerile transcrierior făcute. Muzica compusă de Cantemir am auzit-o prima dată la formaţia vocal –instrumentală de muzică veche Anton Pann, al cărui repertoriu îl reprezintă manuscrisele medievale de sorginte otomană şi bizantină .

     Muzica orientală, aflată la mare cinste la Poartă, fiind cultivată de sultanii care încurajau dezvoltarea formelor nobile ale acesteia, de bună seamă răsuna şi dincolo de geamlâcul  Hanului lui Manuc, unde parcă prin aburul cafelei se înălţau taximul (preludiu intrumental improvizatoric), peşrevul (uvertură instrumentală cu refren) sau gazelul (poem liric).

     La sfârşit de Octombrie prăznuitor, să ne gândim cu drag la Dimitrie al nostru, cărturarul domnitor şi să redescoperim oraşul nevăzut de lânga noi, plin de amintirile unor întâmplări fantastice …

Din pridvorul românesc... pe stradă

  Tot gândind la Mincu, am zărit multe pridvoare în Bucureşti, unele cu stâlpii sprijinind muşcatele în octombrie târziu, altele sfioase şi goale, altele chiar neputincioase în faţa ruinei, lăsând doar lemnul cioplit să-mi amintească de ultimele zile  ale expoziţiei “Arhetipuri sculpturale” de la Muzeul Naţional de Artă al României.

   Pâna pe 28 octombrie mai putem pătrunde în lumea caldă a miezului de copac, născută parcă întru cinstirea lui Brâncuşi şi a extraordinarului talent ţărănesc cu care a impus tehnica cioplirii şi polisajul; apoi privim doar spre pridvoarele rătăcite în Bucureşti.
   Din ele, la sate, tâşnea odinioară frumuseţe de flori şi fete, o explozie de culori prinse în oale de pământ sau atârnate pe cămăşi. Uneori însă, şi fetele de la ţară priveau spre doamnele de la oraş, gândeau elegant numai în alb şi negru.       

    În alb şi negru, aflându-mă la expoziţia „Recuperarea modelelor străbune“ vernisată la Muzeul Ţăranului Român cu 2 zile în urmă, cu mare drag am dat modelul de pe iia mea, veche de 100 de ani, Ioanei Corduneanu, o tânără şi pasionată colecţionară care a adunat  sute de motive tradiţionale. Râuri, trandafiri, zgărduţe de mărgele, pene, frunze, altiţe, butucaşi, cârligaşi,  prinse-n bold ca fluturii de colecţie, au fost culese de către copiii din satele maramureşene, apoi refăcute sau recreate de studenţii de la Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca şi meşterii din Maramureş. A revenit pofta de motive tradiţionale, au fost scotocite lăzile şi scuturate de praful uitării, aduse la oraş într-o expoziţtie de-a dreptul şcolărească şi însoţite de însemnările fermecătoare ale copiilor, ca într-o oră de lucru manual, cu ace, etamină şi caiete de eşantioane.

    Pe vremuri, doamnele de la oraş aduceau portul popular în saloane, încurajate de însăşi Regina Maria, să se apropie mai mult de costumul naţional autentic, pe care îl purta cu o eleganţă ieşită din comun la unele festivităţi, reuşind să îl impună în moda timpului şi să se faca iubită de poporul adoptiv, care o numea „Regina inimilor noastre”. 

    Costumele erau lucrate exclusiv manual, ţesute în razboi (fote, fuste, poale) şi cusute apoi de mână, iar modelele deosebite erau culese şi comandate în atelierele de pe lângă mânăstiri. Bunăoară, la Peleş, broderia din Sala Maură a fost lucrată la Mânâstirea Ţigăneşti, comandată de Casa Regală .

    Astăzi, frumuseţea se răsfaţă pe coperţile revistelor atrăgând privirile oamenilor pentru a zăbovi fie şi preţ de o clipă, apoi ne rămâne-n suflet şi ne intră în viaţă tiptil, inspirându-ne în mod fericit .    

   Inspirată a fost se pare şi Anna Wintour când a ales-o pe Adele, celebra cântăreaţa britanică, pentru coperta revistei Vogue, purtând o iie românească (alb şi negru).

    Tom Ford a transformat în vedeta colecţiei trecute iia românească şi în pas vioi, precum la horă, a lansat-o pe podiumul de modă, manechinele defilând în“ the Roumanian Blouse”.

    Se spune că la sate se fura modelul, căci acesta era de-a dreptul luat pe furiş şi degrabă desenat de fetele care ieşeau cu iile gata la horă. Cusăturile erau dezvăluite dintr-o dată, cu mândria alegerii făcute, în plină veselie a unei zile de sărbătoare, când tot satul ieşea la joc .    

    Frumuseţea tradiţional românească, cuibarită în pridvoarele din Bucureşti şi ascunsă în unele case, în veşminte sau fotografii, stă sfioasă gata să fie descoperită de străini sau redescoperită de noi înşine.

Săptămâna "alb- negru" începe cu A, de la Antonioni

Pe partea dinspre str. Arthur Verona a librăriei Cărtureşti, geometria şi arta virtuală stau priponite de gardul material. Sunt lucrări din cadrul Bienalei Tinerilor Artişti, vernisată la Foto Anexa - M.N.A.C. din Calea Moşilor nr 62-68 pe 11 Octombrie şi care va dura până pe 11 noiembrie 2012.

O propunere inedită în care arta virtuală împânzeşte oraşul, iese în faţa noastră, pe străzi, pe garduri, în spaţii neconvenţionale, forţându-ne să comunicăm cu artiştii, să căutăm noi dimensiuni, într-o demonstraţie de viteză “artistică”, de pas ţinut cu inovaţia.      

La fel vei întâlni şi pe gardul fostului Palatul Regal, şi pentru că eu însămi am fost în derivă în faţa lor, mă grăbesc să transmit regulile de vizitare:

Trebuie să te conectezi la un Wi-fi, apoi să instalezi un scanner QR code gratuit (din meniul device-ului downloadezi şi instalezi orice scanner QR gratuity, foloseşti aparatul pentru a scana codurile, cu precizarea de a avea sunetul pornit (de preferat utilizarea căştilor). Altminteri, fără tehnologie, poţi trece relaxat notând doar geometria alb-negru a panourilor, sugestii ale codurilor scanate de pe facturi, decriptări de cifre cu aromă de preţuri.

E vremea descifrării…

Arta dezvăluită a oraşului dintr-o unică direcţie, coduri de bară: tinereţe, început, tehnică!

Toată frenezia imaginilor şi forţa de a-şi revendica a treia dimensiune au fost anticipate curajos de unul din marii cineaşti ai secolului trecut: Michelangelo Antonioni. Filmele alb-negru deschid omagierea lui Michelangelo Antonioni, al cărui centenar se sărbătoreşte anul acesta, la Institutul Cultural Italian. Seria filmelor  a debutat cu documentarul “Antonioni despre Antonioni”, cinefilii putând redescoperi pe 25 octombrie “L’Avventura” film alb- negru, din 1960, care l-a lansat cu adevărat pe drumul celebrităţii, alături de Monica Vitti.

Antonioni e extraordinar de actual prin temele alese, el a abordat dileme existenţiale majore, anunţând alienarea adusă de societatea modernă, depersonalizarea. Farmecul inconfundabil al Italiei te cucereşte în egală măsură cu talentul şi frumuseţea Monicăi Vitti, cu viziunea lui Antonioni despre viaţă şi despre personajele feminine. Regizorul şi-a mărturisit slăbiciunea pentru femeile provenind din familii simple, chiar şi după ce acesta a absolvit facultatea, considerându-le mai spontane şi mai autentice.      

În filmele lui a înlocuit dialogul cu imaginea şi tăcerea, fiind cunoscut pentru cadrele sale în care “lasă tăcerea să se audă”. Îmi părea un pic pesimist, dar de fapt era în dezacord cu timpul său. Acum îl găsesc perfect “adaptat” vremurilor: personaje nevrotice, expresive, care gravitează în jurul propriului destin, având un limbaj non-verbal sugestiv.

Ceea ce însă îl aduce mai aproape de noi, este viziunea lui despre impactul tehnologiei asupra comunicării dintre oameni, el anticipând faptul că deopotrivă actorii şi publicul vor comunica pe noi registre.

La fel, înca din anii '90 a anunţat fenomenul paradoxal de micşorare a sălilor de cinema însoţit de proiecţii simultane în săli mai mici, pe de o parte, şi de mărire  treptată  a diagonalei TV din fiecare casă, pe de altă parte, ceea ce produce un impact major asupra receptării imaginii.

Considerând că imaginile nu au nevoie de sunet, ci doar de simboluri, Antonioni prefigurează criza individului, abordează teme moderne, vorbind cu decenii în urmă despre a “treia dimensiune”, despre comunicare în timp real prin  sms-uri, prin internet.

Cred că putem imprumuta uneori “conflictul interior” al personajelor sale, nu pentru că ne dorim, ci doar pentru că suntem nevoiţi să intrăm în ritmul halucinant al societăţii moderne, când trebuie să alegem între dorinţă şi realitate, între ce putem şi ce vrem, ajungând uneori să trăim “în alb şi negru”.

O întâlnire memorabilă cu personajele lui Antonioni, vreme de două săptămâni, la Institutul Cultural Italian … 

 Şi să păstrăm decorul, putem vizita expoziţia fotografică de la Librăria Cărtureşti de pe str. Arthur Verona, “Bucureştiul în alb şi negru“.  

 

Imaginaţie culturală …oraşul Mincu

Ne strecurăm zilnic printre urmele minunate ale trecutului, trăim printre ele fără să luăm aminte şi ne lăsăm purtaţi de iureşul vieţii moderne, în care evenimentele culturale sunt anunţate la noi deseori la timpul trecut.

Este anul în care se sărbătoreşte centenarul Ion Mincu. 

La Palatul de Justiţie din Bucureşti mobilierul din sălile de şedinte, în care petrec ceva timp, e realizat după schiţele originale ale arhitectului Ion Mincu, care a îmbinat imagini folclorice cu linia desenului din Renaşterea Franceză şi Italiană.

În aceleaşi săli, vreme de zeci de ani s-a judecat şi I.L. Caragiale pentru moştenirea după o verişoară primară a mamei sale, Ecaterina Mamulo Cardini, care în urma căsătoriei cu un cofetar de origine italiană, Girolamo Cardini, lăsase o avere de 4 milioane, divizibilă între 6 moştenitori colaterali. Mai târziu, în 1888, ca o coincidenţă, Caragiale s-a căsătorit cu frumoasa Alexandrina Burelly, fiica lui Gaetano Burelly, un arhitect italian, urmaş al unui asociat al lui Cardini.

Arhitectul Burelly era proprietarul unei case de pe str. Pitar Moş (actual nr. 18), în prezent cunoscută ca fiind casa Mincu, pentru că acesta din urmă a cumpărat-o de la arhitectul italian.

Iată un destin fericit al unei case, care poate constitui de acum un reper cultural pentru publicul larg - Casa Mincu. Este un punct de plecare într-o incursiune culturală în timp şi spatiu, în care au locuit frumoasa soţie a lui I.L.Caragiale, apoi Ion Mincu, cel care şi-a lăsat amprenta talentului său în imediata vecinătate. Am surprins casa în plină restaurare, dar în curand va putea fi deschisă măcar ocazional, pentru expoziţii, de către Ordinul Arhitecţilor din România, al cărui sediu a devenit în urma achiziţionării de la moştenitorii lui Mincu.

Restaurarea s-a făcut inclusiv cu ajutorul voluntarilor, studenţi la arhitectură. Dovada e caietul de impresii care a adunat într-o minunată nebunie numere de telefon, gânduri, semne de exclamaţie gata să zvâcnească din pagini …ca acestea:!!!!!

Plafoanele splendide pe care se repetă ca un lait motiv “o albină”- a cărei simbolistică va fi descifrată ( în prezent doar se bănuieşte ca fiind un element al masoneriei), sobele superbe de teracotă, nasturele imens de ceramică de la intrare – regăsit într-una din imaginile recuperate din pod, o uşa pictată îndrăzneţ de un urmaş al lui Mincu, te provoacă să descoperi nu numai locul în care a trăit, ci şi operele lui Mincu.

          La mică distanţă de Casa Mincu, pe str. Icoanei, opreşte-te negreşit în fata Şcolii Centrale de fete, considerată opera emblematică a lui, datând din 1890! E recent restaurată şi dezvăluie cea mai veselă faţadă a unui edificiu public de la acel moment, cu ceramica smălţuită de culoare albastră, streaşina largă colorată, medalioane-emblemă. Din anul acesta, şcoala a fost introdusă în circuitul Nopţii muzeelor, când se deschide inclusiv curtea interioară, inspirată fie de mânăstirea Hurezu, fie de experienţa călătoriei de studii a lui Mincu în Spania, impresionat pesemne de curţile din Granada, înconjurate de arcade.

De aici, în 10 minute ajungi în Piaţa Lahovari, unde găseşti celebra casă Lahovary (astăzi Casa Oamenilor de Ştiinţe). Aceasta a fost construită în 1886, într-o perioadă în care, conform relatărilor scriitorului Nicolae Petraşcu, arhitectul Ion Mincu obişnuia să colinde satele din regiunea Piteşti. Casa Lohavary este considerată o lucrare - manifest, prima lucrare inspirată de arhitectura tradiţională, care aduce ca element caracteristic foişorul caselor de la deal. E o locaţie elegantă în inima Bucureştiului care pledează pentru simplitatea şi frumuseţea tradiţional românească într-o perioadă în care arhitecţii străini erau invitaţi să realizeze mari edificii ale capitalei (Albert Galleron - Ateneul Roman, Louis Blanc - Ministerul Agriculturii, Gottereau - Palatul CEC). 

Îmi place să îmi imaginez că undeva prin satele argeşene, Mincu s-a inspirat din motivele folclorice asemănătoare cu cele de pe una din iile cusute de bunica mea din Argeş (albastru cu paiete aurii) cu care obişnuia să iasă duminică la horă sau la bufet cu bunicu’.

Motivele tradiţionale apar şi în construirea Bufetului de la Şosea (astăzi restaurantul Doina de pe Şoseaua  Kiseleff nr.4), gândit ca o “Cârciuma românească” în 1892, după un proiect destinat Expoziţiei Internaţionale de la Paris.

Simt prezenţa lui Mincu în oraşul care îi datorează un traseu cultural, cu ultima oprire la mânăstirea Stavropoleos, unde a participat la restaurare şi a completat-o cu casa parohială şi lapidarium. Şi dincolo de acest popas, mai aproape de ceruri, sunt monumentele funerare de la Cimitirul Bellu, dintre care amintesc cavoul familiei Cantacuzino.  

Nu e o plimbare pe străzi, nu e o invitaţie la o expediţie fotografică, e viaţa de lângă Mincu,  arhitectul care a dus o luptă cu sine însuşi, mărturisind cu tristeţe: ”Eu m-am simţit întotdeauna singur”, poate  datorită liniei autohtone menţinută ca o incercare de rezistenţă la moda Occidentală.  

Să ne imaginăm, măcar la sărbătorirea centenarului Ion Mincu, că trăim într-un oraş simplu, tradiţional, în care există o şcoală cu o curte plină de cireşi ( Şcoala Centrală), în care oamenii petrec la Casa Lahovari şi la Bufetul de la Şosea, în care harul poeţilor şi scriitorilor se revarsă la Casa Monteoru (azi sediul Uniunii Scriitorilor din România) iar unii dintre locuitorii “urbei” ajung să se judece în sălile Palatului de Justiţie, decorate cu mobilierul conceput de Mincu.

După plăcuta osteneală a vieţii, oamenii se roagă la Mânăstirea Stavropoleos, pregătindu-se pentru marele drum spre dincolo…Nu e singur Ion Mincu, locuim cu toţii , fie şi vremelnic, în lumea creată de el.

          Notă: Fotografiile alăturate surprind detalii exterioare ale Şcolii Centrale şi imagini cu ultimele retuşuri ale lucrărilor de restaurare din Casa Mincu, unde am întâlnit-o pe d-na Vasi Martin, restaurator pictură murală  şi pe Maria, în grija căreia se aflau sobele de teracotă .