Sfârşitul
de noiembrie în 2013 pe strada Mântuleasa e trist, pustiu ca şi văzduhul sfârtecat de înălţimi diferite ale acoperişurilor
vechi, care ascund toate spaimele oamenilor adunate în vremurile trecute. Bucureştiul
cu ultimele frunze galbene se arată neputincios în faţa lunii decembrie, pierzându-şi
parcă vigoarea sub presiunea timpului real, brutal, aparţinand unei istorii
prezente care frânge aripile întinse, gata de zbor. Pare că oraşul a îmbătranit
în prag de iarnă…
În noiembrie-decembrie 1976, Mircea Eliade
scria la Paris nuvela fantastică “Tinereţe fără tinereţe” în care Dominic Matei, un profesor de 70 de ani din Iaşi, e
lovit de trăznet în timpul unei vizite în Bucureşti, pentru ca în mod miraculos să devină mai tânar cu 30 de ani.
Experienţele adunate în caietul
special al personajului principal legate de libertatea de a accepta sau a refuza noua condiţie a vieții ”omului postistoric”, a celui ce vine dintr-o altă felie de timp, a celui care, îmbătrânit, se scutură de amintiri,
riduri, îşi scuipă dinţii pentru a face loc altora şi devine “cel mai preţios exemplar uman care exista
pe tot globul” duc întreg firul narativ al nuvelei într-un spaţiu fantastic.
Căci, miracolul întineririi e raportat către
publicaţia “La presse medicale", ca fiind un uimitor experiment medical. Astfel, Profesorul
care a urmărit întreaga transformare a lui Dominic aduce la cunoştinţa lumii
medicale ineditul fenomen:
“Dar s-a aflat tot; şi despre memoria
dumitale fenomenală, şi faptul că ai recuperat toate limbile pe care le-ai învăţat
în tinereţe.(…) Toate facultăţile de medicină din lume ar vrea să dispună, măcar
temporar, de dumneata.”
Desigur că Eliade aflase din depărtare că în
România Ana Aslan experimentase deja cu succes efectele novocainei,
procainei ca factori eutrofici şi întineritori,
mergând până la soluţia specială, concepută împreună cu farmacista E. Polovrăgeanu
şi omologată sub denumirea Gerovital H3.
Pe strada Alecu Russo, nu departe de Mântuleasa se afla imobilul unde a locuit până la sfârşitul
vieţii Ana Aslan. Balconul apartamentului
e străjuit de două coloane spiralat răsucite, parcă sugerând curgerea
timpului. De acolo, se pot auzi icnetele tramvaiului numărul 5, peste a cărui linie a căzut trăznit
un copac imens, amintind parcă de
accidentul lui Dominic, din nuvela lui Eliade, la rândul sau răpus de trăznetul
care i-a declanşat transformarea.
Surprinzător, Gerovitalul H3 s-a născut în
urma aplicării tratamentului asupra unui tânăr student la medicină, nicidecum
asupra unui vârstnic. Ana Aslan admitea în 1973 că drumul cercetării efectelor
Gerovital H3 asupra longevităţii a pornit
de la întâlnirea cu studentul de 22 de ani de la clinica din Timişoara.
“În ziua de 15 aprilie 1949, în timp ce făceam
vizita însoţită de întreg personalul clinicii, i-am propus să-i fac o injecţie
de novocaină în arteră. Spre marea mea satisfacţie, îndată după injecţie el şi-a
îndoit genunchiul în unghi drept de mai multe ori fără nici o durere. Era
fericit. Consider că rezultatul obţinut în cazul studentului a reprezentat începutul
terapiei biotrofice cu novocaină.“
După ani de cercetare, Gerovital H3 a devenit
prima substanţă chimică recunoscută şi aplicată pe plan internaţional în
tratamentul bătrâneţii, oprind pentru o vreme trecerea timpului şi încremenind
chipurile sub înfăţişări tinere, proaspete, viguroase.
La sfârşit de noiembrie,
drumul către Institutul Ana Aslan se aseamănă parcă, printre copaci abia albiţi, cu o bătrâneţe abia întrezărită de întoarcerea lui Făt Frumos din Valea Plângerii,
din basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Tot socotind noi greşit că vom amăgi timpul şi
că la capătul drumului vom avea aceeaşi înfăţişare, uitând să privim în suflete şi
cărţi, lăsându-ne păcăliţi doar de oglinzi, ne pregătim pentru o iarnă fastuoasă
şi uşor ieftină, pe străzile triste ale oraşului iluzoriu.
În cartea de aur a institutului Ana Aslan,
unul din pacienţi mulţumeşte doamnei Aslan pentru că "i-a dăruit bogăţia
visului şi a iluziei”.
În vremea asta, ochelarii prin care Ana Aslan a văzut
tinereţea fără bătrâneţe se odihnesc în vitrina de sticlă de la intrare,
amintindu-mi de altă pereche de ochelari ai unui bătrâne din Corbi, stând cuminţi
pe masă, lângă o carte de rugăciuni deschisă şi un mănunchi de busuioc.
Cât de diferit s-a văzut viaţa prin cele două
perechi de ochelari numai purtătoarele lor ştiu, însă timpul înghite la fel de
hulpav clipele, lăsând doar visele să alerge peste linii de tramvai, peste
acoperişuri de case vechi, peste farmacii vechi aflate la răspântiile oraşului care, înghiţite de vreme, nu lasă poveştile să iasă spre oameni.
Căci, drumul cu tramvaiul dinspre Mântuleasa
lui Eliade către casa Anei Aslan lasă în intersecţia cu str. Maria Rosetti, pe
partea dreaptă, una dintre cele mai vechi farmacii din Bucureşti, tristă şi
speriată, din care poţi lua pastile din casete de lemn frumos rânduite, dar nu amintiri, exact ca în basmul “Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” în care “topiţi d-a-n picioarele de dor” ca şi Făt Frumos, ne scurgem alungaţi în
timpul prezent.