Intrând deunăzi într-o farmacie, mi-a trecut o clipă prin minte cât de folositoare ar fi rețetele de culturalizare, gândindu-mă la folosul pe care l-ar aduce pastilele pentru pofta de citit sau pentru chef de mers la teatru. Căci, uneori, ritmul orașului te năucește, te înghite de-a dreptul mestecându-te pe îndelete, hrănindu-se cu zilele tale, răpindu-ți plăcerea de a hoinări prin expoziții, de a admira farmecul arhitecturii vechi. Deodată, am zărit în una dintre vitrine câteva cutii verzi inscripționate “Plantavorel “și mi-am amintit de familia farmacistului ceh Vorel, stabilit în Moldova în anul 1823 , cel care a întemeiat compania "Vorel", celebră pentru introducerea primelor remedii naturiste pe piața românească și mai puțin cunoscutul fiu, Lascăr Vorel, pictor cubist, care s-a stabilit în ultima perioadă a vieții și a murit la Munchen.
Apoi, mi-am imaginat cum atmosfera din casa farmacistului pasionat de descoperirea ierburilor de leac a influențat și a hrănit talentul lui Lascăr Vorel, în capul “căruia s-a frământat expresionismul” așa cum avea să scrie Nae Ionescu în “Roza Vânturilor.”
Destul de puțin cunoscut în peisajul cultural românesc în care a debutat în anul 1912 expunând la “Tinerimea Română”, Lascăr Vorel a lăsat câteva lucrări în Muzeul de Artă de la Piatra- Neamț, cu mult mai cunoscută făcându-se compania tatălui sau, care comercializa produse obținute din varietatea de plante medicinale descoperite pe teritoriul Moldovei, pe care avea să o îndrăgească într-atât, încât să se stabilească aici definitiv. Există o stranie legătură între verdele crud, prospețimea plantelor sălbatice și interpretarea oarecum citadină, sofisticată, simbolistică din lucrările lui Lascăr Vorel.
Aș dizolva o magică și efervescentă pastilă de gustat arta și după o cură de trei săptămâni, detoxifiată de griul imaginilor zilnice, apăsătoare prin pesimism și stridență, m-aș scutura redevenind proaspată și adulmecând sfârșitul de primăvară verde și zglobie. Căci ea mijește ștrengărește ochii pe unde nu te aștepți, înviorând și încălzind metalul sau piatra, pentru ca pe alocuri să pornească în marș trăgând spre vară cireșii deja înfloriți născând întâi fructe verzi, salcâmii cu flori- ciorchini trasparenți abia ținându-se de străvezii bumbii pedunculi, teii cu flori grațioase și gingașe ca niște libelule amețite de soare, bujorii grași ca niște bulgări explodând roșii și ciufuliți. Griul dispare… Primăvara își face de cap verde, ivindu-se chiar unde nu te aștepți…
Așa se face că s-a strecurat prin obuzierul cu mare putere cu tragere repede, model 1916, de la Muzeul Militar "Ferdinand", ridicându-și brațele frunze printre vagoanele port- țeavă și port- avet, aflate în poziție de marș, ale obuzierului fabricat în 1916 de către uzinele Skoda. Natura glumește, cu un zâmbet verde ce amintește de pasiunea lui Anton Vorel pentru plante, printre cotloanele obuzierului, produs de uzinele din aceeași Cehie și capturat de către armata româna în primul război mondial de la armata austro-ungară. Parcă griul se îmblânzește și când poartă amintiri din vreme de război, căci verdele din strânsoarea metalică, cenușie și rece rodește speranța că timpul le vindecă pe toate …
La marginea orașului, proporția se răstoarnă, în fața Institutului de Geriatrie "Ana Aslan", vindecarea trecerii timpului spre nesfârșita tinerețe e sugerată de îmbrățișarea griului rece de piatră a unei sculpture, de către pajiștea imensă. Sculptura, ce înfățișează alegoric înțelepciunea bătrâneții, surprinde un bărbat citind, cartea deschisă simbolizând poate o stare de reflecție asupra propriei vieți sau pur și simplu o contemplativă întoarcere spre natură care inspiră, care stârnește creația. La câțiva metri se înșiră salcâmii cu frunze mici, cu linii moi, curbe, care îmbrățișează florile delicate ca niște păstăi gingașe, adunate în mănunchi parfumat.
E vreme de recitit “Orașul cu salcâmi“, de Mihail Sebastian…Printre paginile romanului, te poți plimba pe “un bulevard care se deschide larg, purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un scuar lat și nepietruit, cu două lungi șiruri de salcâmi, ce își unesc coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumina violentă a amiezii trece filtrată, cumințită.”
Acolo, "aerul înviorător al străzii", așa cum este surprins de scriitorul brăilean, zvâcnește a tinerețe și a primăvară veșnică, al căror secret inventat de Ana Aslan, brăileancă la rândul ei, se împletește printre ramuri de salcâm și tufe de liliac, ca un fir nesfârșit de poveste, țesută fin, aidoma uneia dintre rochiile de mătase, ce a aparținut faimoasei doctorițe, expusă la Brăila.
Aproape
de sculptura odihnită în mijlocul pajiștii de la Institutul de Geriatrie, tufe
de liliac țâșnesc din liziera pădurii cu un miros mai puternic, mai greu, mai
dulce aromat, mai sălbatic… Nuanțele de mov intens, ca un apus după o ploaie
grea și rece până la nuanțe de culoarea lavandei, pală, albicioasă, ca o
margine de nor înmuiată în lumina dimineții, așa cum se răsfață în grădina lui
Arghezi, la capătul livezii de cireși .
Primăvara
florilor și a cărților întoarce paginile, foșnind parfumat și răvășind culorile
ieșite dinspre grădini și livezi pe străzile orașului. Dinspre casa “Mărțișor“ a
lui Arghezi, unde s-a atârnat la urechile pomilor primăvara cu flori de cireș,
spre casa- atelier a lui Theodor Aman, în ale cărui tablouri e surprinsă ca un
leit motiv floarea de cireș, e vreme
pentru citit poezii și de “gustat” verdele crud …
În
curtea casei memoriale "Aman", vița- de-vie urcătoare șerpuiește ca un vrej
fermecat, adânc înfiptă în pământ încă din timpul vieții pictorului și luând-o
în sus ca un melc molcom spre curtea interioară a unui bloc alăturat, ale cărui
ziduri gri sunt înveselite de cârceii de viță.
Orașul
surprins de verde, griul biciuit de culori, ghivece revărsând ciorchini, intersecții
semănate cu vânzători de garofițe roz-palid sau albastru- cicoare, rochii înflorate,
terase încropite luând locul grădinilor de odinioară, unde voia bună însoțea nopțile
de mai, luna ce îmblănzește noaptea ca de păcură, sprijinită pe antenele
blocurilor plictisitor de înalte...
Primăvara ne aduce cu picioarele pe pământ, ne copleșește cu dorul de verde și de ducă, ne aduce îngăduința de a suporta terna priveliște citadină, unde războiul cu transformarea urbană devine unul de uzură.
Iar noi, angajați într-un marș de supraviețuire urbană, ne sprijinim pe minunile lunii mai, gata să intrăm în vară ...
