Pe divan cu Panait Istrati…

  Pe casa de la nr. 3 de pe strada Paleologu, stradă cu sens unic, îngustă, o plăcuţă aminteste de celebrul locatar de la etajul 5, Panait Istrati, ale cărui drumuri întortocheate şi răscruci s-au adunat molcom în acest colţ de Bucureşti. Cuvintele îndeamnă spre visare: “prieten al visătorilor şi al învinşilor“ la fel ca alunecarea tomnatecă a norilor de octombrie, grei şi cenuşii, asemenea unui fluviu răsturnat, amintind de Dunărea lui Istrati.
   La nr. 5 pe aceeaşi stradă, geamurile hublou ale blocului construit de Marcel Iancu, promotorul arhitecturii moderne în România, te poartă cu gândul către vapoarele din portul Brăila, unde Panait a lucrat, devenind mai târziu chiar primul secretar al sindicatului muncitoresc.     

   De acolo, amintirea lui Istrati m-a condus cu o forţă nebănuită către Muzeul Literaturii Române, unde pe 16 octombrie s-au sărbătorit 90 de ani de la publicarea povestirii Chira Chiralina în revista “Europe”. Oameni şi locuri au intrat vreme de două zile într-o miraculoasă construcţie “scenografică”, plăsmuită parcă de spiritul lui Istrati pentru evocarea prieteniei. Anunţând parcă Festivalul Naţional de Teatru, care urma să înceapă în 28 octombrie, întâlnirile petrecute în trei zile, începute în Bucureşti şi terminate la Brăila au căpătat un farmec aparte, de călătorie în timp, între cele două repere fundamentale ale vieţii lui Panait Istrati, respectiv locul naşterii - Brăila şi locul morţii - Bucureşti.
   Traseul a urmat magic calea întoarsă, dinspre sfârşit către început, dinspre case şi străzi de Bucureşti înstrăinat către malurile Dunării, dincolo de care se zăreşte Insula Mare a Brăilei.
   Personajele lui Istrati, purtând cu ele farmecul levantin, sunt născute din călătoriile neîncetate ale creatorului lor, amestec aparte de limbi, apucături şi credinţe, dar mai ales toate aflându-se sub semnul pasiunii. Aşadar, nu e de mirare, cum în prezent, în Turcia, textele lui Panait Istrati se studiază în programa de lecturi obligatorii.
   E o vreme a revendicării spirituale, de regăsire a universului literar istratian populat cu oameni hotărâţi, pasionali, vorbind deopotrivă greacă, turcă şi româna, alteori franceză sau rusă, alergând în căutarea fericirii, a dragostei, a prieteniei şi a unei dreptăţi sociale.
  Căci însuşi autorul lor, schimbând nu mai puţin de 14 meserii, a pendulat între sărăcie şi succes, între stabilitatea căsătoriei şi libertate, între nenorocirea adusă de boală şi fericirea de a o depăşi, străbătând lumea de la est la vest, din Rusia, Egipt, Liban, Turcia, Grecia către Franţa şi Elveţia, într-o goană devoratoare dar în acelaşi timp în mod fericit dezvăluindu-i prietenia în oamenii ieşiţi în cale.
   Marea Călătorie a lui Istrati s-a sfârşit în Bucureşti, ca o ofrandă adusă spaţiului literar românesc, acesta mărturisind:
   “Eu sunt şi ţin să fiu autor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept; ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în frantuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origini româneşti. Înainte de a fi prozator francez contemporan – aşa cum se menţionează pe coperta colecţiei lui “Rieder” - eu am fost prozator român înnăscut.”
   Aşezată pe un divan fermecat imaginar şi desfătându-mi gusturile cu închipuite sarailii, cataife, baclavale, siropuri şi cafele cu caimac, închid ochii preţ de câteva secunde şi îmi imaginez casa în care se ascunseseră Chira Chiralina cu frate-său Dragomir; mă sperie bezna şi fereastra cu geamul spart “astupată cu scânduri bătute în cuie.”
   De acolo, ca prin vis, mă văd în faţa unei uşi la rândul ei ca o gură hâtră astupată de mâini de scânduri late, ţintuite în cuie, a conacului Marghiloman, de la Hagieşti.
  O atmosferă de legendă se răsuceşte ca un fuior în jurul anului 1923, când Istrati a publicat povestirea Chira Chiralina, prefaţată de Romain Rolland; în acelaşi an, Alexandru Marghiloman, fost prim ministru al României în anul 1918, stăpânul domeniului de la Hagieşti, murea lăsând în urma lui, printre alte proprietăţi, un conac aflat sub semnul blestemului năruirii, ca pedeapsa de a fi fost câştigat la cărţi.
  Lumea bătută în scânduri, stând sub povara năruirii era lumea înfricoşată de urmările primului război mondial şi de puterea bolşevismului, ca o flacăra ce avea să mistuie totul în jur, iar pe acest fundal s-a dezvoltat şi spiritul incisiv al lui Istrati, care a dezvăluit brutal adevărata realitate din URSS, în timpul unei călătorii făcute în anul 1928, de pe urma căreia şi-a atras nenumăraţi adversari politici. Doar samovarul cu siluetă aparte, sugerând parcă o bombă gata să explodeze, se odihneşte pe bufetul din casa memorială din Brăila, simbolizând dezintegrarea ulterioară ce avea să vină dinspre Răsărit.
  Aşa, între balade populare care aveau să-l inspire şi realităţi sociale, Istrati ni se dezvăluie mai actual, mai român, mai savuros, într-un timp al diversităţii ca-ntr-un caleidoscop magic, literar, în care se amestecă cuvinte arhaice cu o muzicalitate aparte cu altele noi, pline de prospeţime.   
  Strălucitor mi-a părut Teatrul “Maria Filloti” din Brăila, recent restaurat, în care afişul spectacolului "Chira Chiralina", în regia Cătălinei Buzoianu, anunţând parcă apropiatul Festival Naţional de Teatru.
  Strălucitoare şi ramurile cu flori aurite care se răsuceau pe tavanele Bibliotecii Judeţene "Panait Istrati", făcându-mă să uit lumea ţintuită de scânduri de lemn…
   O strălucire caldă are şi casa Thuringer, galbenă, solară, masivă întorcându-şi privirile ferestre către Grădina Publică, adulmecând parcă aerul rece venit de pe malul Dunării.
   În vremea asta, lăsând în urmă Brăila, să ne odihnim pe “Divanele Festivalului Naţional de Teatru” din această săptămână bucureşteană, în care zilele încep cu taifas despre regie şi jocul actorilor şi se termină cu spectacole.

 

Gutuile din pieţe …

  Oraşul e galben ca o gutuie şi aşa se şi dezvăluie, pe alocuri dulce, pe alocuri aspru…Pieţele dispar treptat, lăsându-se înghiţite de confortul supermarketurilor, doar halele de odinioară amintind de târgurile şi de tradiţia noastră agricolă.  
  Toamna mărsăluieşte vitează printre străzile Bucureştiului, căci rost nu e de prea multă melancolie într-un timp al degradării urbane care schingiuieşte străzi şi case. Octombrie pocneşte castanele de caldarâm şi prăvăleşte toate culorile în pieţele plăcut mirositoare de must, pere şi gutui, în care mormanele de castraveţi se ridică verzi pe tarabe alături de funii împletite de ceapă şi usturoi sau legături de pătrunjel şi praz iţite printre grămezile de nuci și prune.
  Toamna, pieţele sunt ca nişte suspine ale gospodinelor în lupta cu cămările, sunt dialoguri între puţinii ţărani veniţi din împrejurimile Bucureştiului şi orăşeni, sunt spaţii în care oameni, fructe şi legume se amestecă parcă într-o snoavă populară, plină de umor şi arome, cu etichete scrise stângaci, uneori lipsite de vreo literă.
  Pieţele sunt şi ele, într-un anumit sens, repere culturale în viaţa oraşului, stând când vesel când zgribulit, cu şorţul la brâu, ca o bătrânică cu părul alb, ondulat ca o conopidă şi obrajii rumeni povestind despre drumurile cartofilor, verzelor sau despre potecile întortocheate de unde şi-a adunat boabele de cătină şi măceşe.      
  În anul 1932, profesorul Cincinat Sfinţescu, Vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Urbanism şi Locuinţe din Londra, descria în lucrarea “Estetica Bucureştiului” funcţia unei pieţe, subliinind faptul că trebuie concepută ca “o creaţiune estetică, în sensul că ideea de piaţă de exploatare nu trebuie confundată nici cu piaţa arhitecturală sau de ornament, nici cu cea de circulaţie, amplasată în faţa unei gări, nici cu scuarurile (pieţe de staţionare, de odihnă)”.
  Încă de atunci se semnalase o anumită atenuare a locului pieţei în peisajul citadin.
  Mergând înapoi în timp, funcţia pieţei îşi găseşte originea în ideea de târg, care reprezintă tradiţia seculară a oraşelor, locul unde pitorescul condimentează viaţa urbei, situându-se între tradiţie şi necesitate.
  La Bucur-Obor, de exemplu, există un spaţiu destinat pieţei deschise, cu tarabe aşezate simetric, numerotate, peste care sunt răsturnate fructe şi legume proaspete, aduse din toate zonele ţării şi amintind poate în pragul toamnei de târgurile descrise de Ion Creangă, ca fiind prilej de veselie şi întâmplări dintre cele mai neobişnuite. Căci iarmarocul unde s-ar fi vândut pupăza din tei era neîndoielnic unul din târgurile locale, pe unde Nică “se purta ţanţoș pintre oameni, de colo colo, cu pupăza-n mână”, simţindu-se “oleacă de fecior de negustor.”
  Aşa, regăsim în pieţe deopotrivă priviri cinstite ale unor bătrânei veniţi cu coşuri pline de ardei, gogonele şi ceapă, cât şi priviri iuţi, şirete, alunecos atârnând cântarele spre “spurcarea iarmarocului."     
  Poveştile nu intră în magazinele călduroase, printre lăzile stivuite cu fructe, ci se opresc în ceaţa şi ploaia de octombrie printre vânzătorii înfofoliţi, care muşcă cu poftă din câte un măr ionatan, vânzându-şi marfa în timp ce morfolesc câte două trei cuvinte, uneori potrivite, alteori urâcioase, dar întotdeauna agăţate de vocea umană, mai stridentă sau mai guturală, nemodificată de microfoanele strigând reclame printre raioanele magazinelor.    
  Treptat însă, piaţa a început o luptă cu interiorul, spaţiul liber s-a confruntat cu spaţiul clădit în numele urbanismului, care a impus ordinea şi echilibrul între viaţa socială a oraşului şi lucrări, în încercările de la începutul secolului trecut de găsire a personalităţii estetice a Bucureştiului.      
  Aşa se face că, în imediata apropiere de piaţa deschisă de la Obor, în mod absolut straniu, nepotul lui Ion Creangă, arhitectul Horia Creangă, a ridicat în 1936 Hala Obor, ajutat de discipolul şi partenerul său de mai târziu, Haralamb Georgescu.
  Spaţiul deschis şi liber al pieţei se află-n dialog cu spaţiul clădit al halei, ca o metaforă a confruntării între generaţii, ca o punte între lumea lui Ion Creangă, amintind de iarmarocul prin care “se plimba un moşneag nebun cu o viţică de funie”, şi modernismul urmaşului său Horia Creangă, ca o întâlnire dură între volumul şi dimensiunea halei intimidante prin masivitatea sa şi amestecul pieţei, neputincioase şi timide, ascunsă printre mănunchiurile de stuf, uşoare aluzii pentru vremea mustului.       
  Hala Obor păstrează mozaicul iniţial într-o stare avansată de degradare, iar organizarea interioară este atât de precară încât cu greu te poţi stăpâni să nu te gândeşti la hala din Budapesta, perfect conservată, cu fascicule de lumină pătrunzând printre balustradele de fier forjat răsucite în arabescuri.
  În mod nefast, anul morţii arhitectului Haralamb Georgescu, 1977, a coincis cu anul în care cutremurul din martie a zguduit puternic Bucureştiul, devenind principalul motiv al sistematizării comuniste ulterioare. De atunci, detaliile halei se descompun vizual, rămânând doar spaţiul imens, cu ferestre năclăite de timpul uitării ţipând a spaimă în căutarea luminii. 
  În depărtare, Hala Traian restaurată adăposteşte un supermarket, privind când spre linia de tramvai din faţa ei, când sfioasă spre interiorul luminat şi încălzit, dar atât de străin, în care gutuile ajung fără mirosul pierdut deja în depozite.
  Ridicată în anul 1896 după planurile arhitectului italian Giuglio Magni, silueta halei aminteşte de o gară, poate şi pentru că în aceeaşi perioadă (1898) Magni a construit splendida gară de la Curtea de Argeş, oraş cu miros de mere şi gutui.   
  Prăfoase, galbene, grele şi uşor strepezite, gutuile şi-au găsit loc pe pervazul ferestrei mele, lângă o mica cutie cu capac mozaic, îmbrăţişată de aroma lor caldă de octombrie galben!!!