Oraşul e galben ca o gutuie şi aşa se şi dezvăluie, pe alocuri dulce, pe alocuri aspru…Pieţele dispar treptat, lăsându-se înghiţite de confortul supermarketurilor, doar halele de odinioară amintind de târgurile şi de tradiţia noastră agricolă.
Toamna mărsăluieşte vitează printre străzile Bucureştiului, căci rost nu e de prea multă melancolie într-un timp al degradării urbane care schingiuieşte străzi şi case. Octombrie pocneşte castanele de caldarâm şi prăvăleşte toate culorile în pieţele plăcut mirositoare de must, pere şi gutui, în care mormanele de castraveţi se ridică verzi pe tarabe alături de funii împletite de ceapă şi usturoi sau legături de pătrunjel şi praz iţite printre grămezile de nuci și prune.
Toamna, pieţele sunt ca nişte suspine ale gospodinelor în lupta cu cămările, sunt dialoguri între puţinii ţărani veniţi din împrejurimile Bucureştiului şi orăşeni, sunt spaţii în care oameni, fructe şi legume se amestecă parcă într-o snoavă populară, plină de umor şi arome, cu etichete scrise stângaci, uneori lipsite de vreo literă.
Pieţele sunt şi ele, într-un anumit sens, repere culturale în viaţa oraşului, stând când vesel când zgribulit, cu şorţul la brâu, ca o bătrânică cu părul alb, ondulat ca o conopidă şi obrajii rumeni povestind despre drumurile cartofilor, verzelor sau despre potecile întortocheate de unde şi-a adunat boabele de cătină şi măceşe.
În anul 1932, profesorul Cincinat Sfinţescu, Vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Urbanism şi Locuinţe din Londra, descria în lucrarea “Estetica Bucureştiului” funcţia unei pieţe, subliinind faptul că trebuie concepută ca “o creaţiune estetică, în sensul că ideea de piaţă de exploatare nu trebuie confundată nici cu piaţa arhitecturală sau de ornament, nici cu cea de circulaţie, amplasată în faţa unei gări, nici cu scuarurile (pieţe de staţionare, de odihnă)”.
Încă de atunci se semnalase o anumită atenuare a locului pieţei în peisajul citadin.
Mergând înapoi în timp, funcţia pieţei îşi găseşte originea în ideea de târg, care reprezintă tradiţia seculară a oraşelor, locul unde pitorescul condimentează viaţa urbei, situându-se între tradiţie şi necesitate.
La Bucur-Obor, de exemplu, există un spaţiu destinat pieţei deschise, cu tarabe aşezate simetric, numerotate, peste care sunt răsturnate fructe şi legume proaspete, aduse din toate zonele ţării şi amintind poate în pragul toamnei de târgurile descrise de Ion Creangă, ca fiind prilej de veselie şi întâmplări dintre cele mai neobişnuite. Căci iarmarocul unde s-ar fi vândut pupăza din tei era neîndoielnic unul din târgurile locale, pe unde Nică “se purta ţanţoș pintre oameni, de colo colo, cu pupăza-n mână”, simţindu-se “oleacă de fecior de negustor.”
Aşa, regăsim în pieţe deopotrivă priviri cinstite ale unor bătrânei veniţi cu coşuri pline de ardei, gogonele şi ceapă, cât şi priviri iuţi, şirete, alunecos atârnând cântarele spre “spurcarea iarmarocului."
Poveştile nu intră în magazinele călduroase, printre lăzile stivuite cu fructe, ci se opresc în ceaţa şi ploaia de octombrie printre vânzătorii înfofoliţi, care muşcă cu poftă din câte un măr ionatan, vânzându-şi marfa în timp ce morfolesc câte două trei cuvinte, uneori potrivite, alteori urâcioase, dar întotdeauna agăţate de vocea umană, mai stridentă sau mai guturală, nemodificată de microfoanele strigând reclame printre raioanele magazinelor.
Treptat însă, piaţa a început o luptă cu interiorul, spaţiul liber s-a confruntat cu spaţiul clădit în numele urbanismului, care a impus ordinea şi echilibrul între viaţa socială a oraşului şi lucrări, în încercările de la începutul secolului trecut de găsire a personalităţii estetice a Bucureştiului.
Aşa se face că, în imediata apropiere de piaţa deschisă de la Obor, în mod absolut straniu, nepotul lui Ion Creangă, arhitectul Horia Creangă, a ridicat în 1936 Hala Obor, ajutat de discipolul şi partenerul său de mai târziu, Haralamb Georgescu.
Spaţiul deschis şi liber al pieţei se află-n dialog cu spaţiul clădit al halei, ca o metaforă a confruntării între generaţii, ca o punte între lumea lui Ion Creangă, amintind de iarmarocul prin care “se plimba un moşneag nebun cu o viţică de funie”, şi modernismul urmaşului său Horia Creangă, ca o întâlnire dură între volumul şi dimensiunea halei intimidante prin masivitatea sa şi amestecul pieţei, neputincioase şi timide, ascunsă printre mănunchiurile de stuf, uşoare aluzii pentru vremea mustului.
Hala Obor păstrează mozaicul iniţial într-o stare avansată de degradare, iar organizarea interioară este atât de precară încât cu greu te poţi stăpâni să nu te gândeşti la hala din Budapesta, perfect conservată, cu fascicule de lumină pătrunzând printre balustradele de fier forjat răsucite în arabescuri.
În mod nefast, anul morţii arhitectului Haralamb Georgescu, 1977, a coincis cu anul în care cutremurul din martie a zguduit puternic Bucureştiul, devenind principalul motiv al sistematizării comuniste ulterioare. De atunci, detaliile halei se descompun vizual, rămânând doar spaţiul imens, cu ferestre năclăite de timpul uitării ţipând a spaimă în căutarea luminii.
În depărtare, Hala Traian restaurată adăposteşte un supermarket, privind când spre linia de tramvai din faţa ei, când sfioasă spre interiorul luminat şi încălzit, dar atât de străin, în care gutuile ajung fără mirosul pierdut deja în depozite.
Ridicată în anul 1896 după planurile arhitectului italian Giuglio Magni, silueta halei aminteşte de o gară, poate şi pentru că în aceeaşi perioadă (1898) Magni a construit splendida gară de la Curtea de Argeş, oraş cu miros de mere şi gutui.
Prăfoase, galbene, grele şi uşor strepezite, gutuile şi-au găsit loc pe pervazul ferestrei mele, lângă o mica cutie cu capac mozaic, îmbrăţişată de aroma lor caldă de octombrie galben!!!
Toamna mărsăluieşte vitează printre străzile Bucureştiului, căci rost nu e de prea multă melancolie într-un timp al degradării urbane care schingiuieşte străzi şi case. Octombrie pocneşte castanele de caldarâm şi prăvăleşte toate culorile în pieţele plăcut mirositoare de must, pere şi gutui, în care mormanele de castraveţi se ridică verzi pe tarabe alături de funii împletite de ceapă şi usturoi sau legături de pătrunjel şi praz iţite printre grămezile de nuci și prune.
Toamna, pieţele sunt ca nişte suspine ale gospodinelor în lupta cu cămările, sunt dialoguri între puţinii ţărani veniţi din împrejurimile Bucureştiului şi orăşeni, sunt spaţii în care oameni, fructe şi legume se amestecă parcă într-o snoavă populară, plină de umor şi arome, cu etichete scrise stângaci, uneori lipsite de vreo literă.
Pieţele sunt şi ele, într-un anumit sens, repere culturale în viaţa oraşului, stând când vesel când zgribulit, cu şorţul la brâu, ca o bătrânică cu părul alb, ondulat ca o conopidă şi obrajii rumeni povestind despre drumurile cartofilor, verzelor sau despre potecile întortocheate de unde şi-a adunat boabele de cătină şi măceşe.
În anul 1932, profesorul Cincinat Sfinţescu, Vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Urbanism şi Locuinţe din Londra, descria în lucrarea “Estetica Bucureştiului” funcţia unei pieţe, subliinind faptul că trebuie concepută ca “o creaţiune estetică, în sensul că ideea de piaţă de exploatare nu trebuie confundată nici cu piaţa arhitecturală sau de ornament, nici cu cea de circulaţie, amplasată în faţa unei gări, nici cu scuarurile (pieţe de staţionare, de odihnă)”.
Încă de atunci se semnalase o anumită atenuare a locului pieţei în peisajul citadin.
Mergând înapoi în timp, funcţia pieţei îşi găseşte originea în ideea de târg, care reprezintă tradiţia seculară a oraşelor, locul unde pitorescul condimentează viaţa urbei, situându-se între tradiţie şi necesitate.
La Bucur-Obor, de exemplu, există un spaţiu destinat pieţei deschise, cu tarabe aşezate simetric, numerotate, peste care sunt răsturnate fructe şi legume proaspete, aduse din toate zonele ţării şi amintind poate în pragul toamnei de târgurile descrise de Ion Creangă, ca fiind prilej de veselie şi întâmplări dintre cele mai neobişnuite. Căci iarmarocul unde s-ar fi vândut pupăza din tei era neîndoielnic unul din târgurile locale, pe unde Nică “se purta ţanţoș pintre oameni, de colo colo, cu pupăza-n mână”, simţindu-se “oleacă de fecior de negustor.”
Aşa, regăsim în pieţe deopotrivă priviri cinstite ale unor bătrânei veniţi cu coşuri pline de ardei, gogonele şi ceapă, cât şi priviri iuţi, şirete, alunecos atârnând cântarele spre “spurcarea iarmarocului."
Poveştile nu intră în magazinele călduroase, printre lăzile stivuite cu fructe, ci se opresc în ceaţa şi ploaia de octombrie printre vânzătorii înfofoliţi, care muşcă cu poftă din câte un măr ionatan, vânzându-şi marfa în timp ce morfolesc câte două trei cuvinte, uneori potrivite, alteori urâcioase, dar întotdeauna agăţate de vocea umană, mai stridentă sau mai guturală, nemodificată de microfoanele strigând reclame printre raioanele magazinelor.
Treptat însă, piaţa a început o luptă cu interiorul, spaţiul liber s-a confruntat cu spaţiul clădit în numele urbanismului, care a impus ordinea şi echilibrul între viaţa socială a oraşului şi lucrări, în încercările de la începutul secolului trecut de găsire a personalităţii estetice a Bucureştiului.
Aşa se face că, în imediata apropiere de piaţa deschisă de la Obor, în mod absolut straniu, nepotul lui Ion Creangă, arhitectul Horia Creangă, a ridicat în 1936 Hala Obor, ajutat de discipolul şi partenerul său de mai târziu, Haralamb Georgescu.
Spaţiul deschis şi liber al pieţei se află-n dialog cu spaţiul clădit al halei, ca o metaforă a confruntării între generaţii, ca o punte între lumea lui Ion Creangă, amintind de iarmarocul prin care “se plimba un moşneag nebun cu o viţică de funie”, şi modernismul urmaşului său Horia Creangă, ca o întâlnire dură între volumul şi dimensiunea halei intimidante prin masivitatea sa şi amestecul pieţei, neputincioase şi timide, ascunsă printre mănunchiurile de stuf, uşoare aluzii pentru vremea mustului.
Hala Obor păstrează mozaicul iniţial într-o stare avansată de degradare, iar organizarea interioară este atât de precară încât cu greu te poţi stăpâni să nu te gândeşti la hala din Budapesta, perfect conservată, cu fascicule de lumină pătrunzând printre balustradele de fier forjat răsucite în arabescuri.
În mod nefast, anul morţii arhitectului Haralamb Georgescu, 1977, a coincis cu anul în care cutremurul din martie a zguduit puternic Bucureştiul, devenind principalul motiv al sistematizării comuniste ulterioare. De atunci, detaliile halei se descompun vizual, rămânând doar spaţiul imens, cu ferestre năclăite de timpul uitării ţipând a spaimă în căutarea luminii.
În depărtare, Hala Traian restaurată adăposteşte un supermarket, privind când spre linia de tramvai din faţa ei, când sfioasă spre interiorul luminat şi încălzit, dar atât de străin, în care gutuile ajung fără mirosul pierdut deja în depozite.
Ridicată în anul 1896 după planurile arhitectului italian Giuglio Magni, silueta halei aminteşte de o gară, poate şi pentru că în aceeaşi perioadă (1898) Magni a construit splendida gară de la Curtea de Argeş, oraş cu miros de mere şi gutui.
Prăfoase, galbene, grele şi uşor strepezite, gutuile şi-au găsit loc pe pervazul ferestrei mele, lângă o mica cutie cu capac mozaic, îmbrăţişată de aroma lor caldă de octombrie galben!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu