Folklor

  Distanţa dintre mine şi cer era plină de magie, zeci de clopoţei, ciucuri roşii, galbeni, verzi şi albaştri, bastoane de lemn drepte şfichiuind aerul în cercuri invizibile, praf ridicat de opinci izbite de pământ, strigături ritmate, bărbăteşti, vătaful cu brâu tricolor şi mai ales sute de panglici multicolore şerpuind vioi în văzduh...

  Printre primele mele amintiri se numără şi încremenirea în care m-am găsit, clipe nesfârşite, într-o vacanţă la ţară, când bunica m-a dus de Rusalii “să mă joace căluşarii”. În Argeş era obiceiul să aşezi copilul pe pământ, în mijlocul căluşarilor, iar aceştia să sară peste el în dansul magic al bastoanelor aruncate în aer şi al clopoţeilor atârnaţi la pălării sau ciorapi, aducând astfel noroc şi sănătate.

  Mai târziu, am recunoscut în ei pe unchii mamei mele, ca fiind cei mai buni dansatori din toată zona, care mergeau cu Căluşul la toate horele şi târgurile din zi de sărbătoare.

  Iar când în “Duminica Tomii”, peste ani, am descoperit Junii Braşovului, coborând în cete mândre pe cai în mijlocul oraşului, mi-am amintit cu drag de căluşarii frumoşi din Argeş.  

  Încă mai cred în magia tradiţiilor noastre şi în puterea lor mistică de apărare şi în vreme ce oraşele au înfulecat identităţile oamenilor şi satele sunt părăsite masiv, răsar ici colo căutători de trecut folcloric care, fără de voie, sunt transformaţi în adevăraţi arheologi săpând în conştiinţele bătrânilor rătăciţi în secolul nostru.

  Şi mai ales, dincolo de branduri şi de mesajele bombardând mediatic în zile de Sărbătoare, cred în frumuseţea zilnic redescoperită a identităţii fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puţin venită dintr-un trecut rural, sau poate influenţată pe alocuri de intervenţii întâmplătoare în destinele familiilor noastre.

  Paradoxal, Muzeul Ţăranului Român a renăscut în urma transformării fostului muzeu al Partidului Comunist Român, purtând în el rănile trecutului, trecând dintr-o agonie rătăcitoare fără de conţinut şi plină de lozinci la veselia sărbătorilor şi târgurilor în care oameni şi obiecte se adună laolaltă în căutarea timpului pierdut!

  Prezentul răscoleşte motive tradiţionale şi amintiri, în vreme ce satele s-au dispersat odată cu micile lor comunităţi, pierzându-şi culorile şi veselia.

  De Rusalii, cumva într-o fericită întâmplare, la unison, oraşele au îmbrăcat femeile în ii mândre, scoase din dulapurile vechi ale bătrânelor, cumpărate din târguri, purtate oricum şi în orice împrejurare, autentice sau imposibile imitaţii!

  Culorile altiţelor sau râurilor au îmbrăţişat tandru preţ de câteva zile femeile moderne, răzbunând parcă vremea de uitare, s-au atârnat zglobii pe frânghiile, umeraşele sau pereţii expoziţiei “ Măiastra-Povestea Nespusă a Iei“ de la galeria de artă NeoGalateca, unde încă iile obiecte de muzeu, ne “privesc de sus”, care cu simplitatea cusăturilor, care cu bogăţia broderiilor garnisită cu paiete şi mărgele! La intrare, cireşe coapte aminteau sfioase de caietele lui Dănuţ din “La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu:

“Cireşele"

Cît îi chila?

Domnul cu ochelari pe vârful nasului e gros, concret şi se tocmeşte-şi-n faţa lui, toate cireşele din coş roşesc ca dragostea în faţa dragostii.

De ce se vând cireşele oricui? “

  Peste drum, în Piaţa George Enescu s-a cântat săptămâna aceasta “Dans-ul Românesc” al lui T. Rogalski şi “Hora Staccato” a lui G. Dinicu.

  Timpul se răsuceşte fuior, amestecând amintirile, trezeşte toate dorurile, chiar de însăşi simpla Galeria Galateca, despre care îmi amintesc cu drag că a găzduit în anul 2010, lansarea monografiei ”Familia Steurer-4 Generaţii de artişti”, de către doamna Alexandrina Isac-Steruer, splendidă pledoarie pentru aportul cultural al unor vienezi la îmbogăţirea patrimoniului nostru artistic.

  Tot la Viena a fost publicată în 1935 şi cartea ”Melodiile colindelor româneşti” scrisă de Bela Bartok, unul dintre întemeietorii folcloristicii muzicale moderne, care, deşi străin, a formulat cel dintâi legile versificaţiei populare româneşti, aşa cum mărturisea Constantin Brăiloiu în 1947. Bela Bartok a cules 3500 de melodii populare româneşti, pe care le-a transmis cu mare migală şi le-a studiat cu un devotament ieşit din comun, transformând fosta “Arhivă de Folklor a Societăţii Compozitorilor Români” în unul dintre cele mai importante centre de cercetări folcloristice din lume, atât prin numărul documentelor adunate, cât şi prin aplicarea unor noi metode de cercetare.  

  Toată lumea aceasta vie a muzicii populare româneşti, a frumuseţii costumelor tradiţionale a dispărut brusc, deplasându-se într-o zonă de  colecţionare, de listare, de arhivare. 

  În locul adevăratelor petreceri populare de la sate, în care ţăranii autentici ar purta ii şi ar dansa ca odinioară, oraşul a încercat ca într-un adevărat spectacol pregătit în cele mai mici detalii, poate uşor perfid, să împrumute atmosfera rurală şi să îmbrace doamnele de la oraş pentru o zi în minunatele ii.

  În vremea aceasta, satele pustiite de tradiţii şi oameni tânjesc după şezători, după zilele de Sărbătoare, după case pline şi mese bogate, după “chematul la nuntă” cu plosca plină cu rachiu, poate şi după mese mai sărace, dar înveselite de râsetele copiilor…  Satele trăiesc virtual, se mută pe net, pe facebook, se risipesc treptat, grabnic în sud şi mai lent, dincolo de Carpaţi! 

  Iluziile îmbrăţişează drăgăstos tradiţiile şi le mută cu blândeţe în case de oraş, uneori cu folos, alteori cu năduf, umplând cămările cu borcane de dulceţuri şi sticle de siropuri ale căror gusturi au aromă de tradiţi româneşti amintesc de bunici.    

  Încercăm cu toţii să căutăm drumul, să înţelegem semnele şi să preluăm mesajele transmise prin tradiţii. Alţii, pornesc de la un început fără legătură cu trecutul, absurd şi nebun.

  La Muzeul Naţional de Artă Contemporană, instalaţia in situ “Ne căutăm pe orizontală” a Cristinei David, din cadrul expoziţiei “Good Girls-Memory Desire Power” (deschisă până pe 29 septembrie) subliniază tocmai ideea de rătăcire prin surprinderea mesajului din corespondenţa între 2 veri, unul dintre aceştia devenit de curând monah.

  “Văd că încă te cauţi pe orizontală cu toate călătoriile prin lume; haide, deci şi pe la mine, poate găseşti o bucăţică din tine pe aici”,

îi scrie Isaia verişoarei sale, replica acestuia transformându-se într-un mesaj colectiv “Ne căutăm pe orizontală!”

  Căci, din păcate, rareori privim spre rădăcini sau vertical spre înalt!

  Astfel, la  apus, umbrele cuvintelor se preling triste dinspre fereastra Casei Poporului, în tăcere, amintind de distrugerea brutală a identităţii noastre, dirijate chiar de acolo, ca dintr-un creier al fostei ordini sociale din perioada comunistă, când folclorul autentic era confiscat şi îmbâcsit de propaganda deşănţată.

  Istoviţi pesemne de exuberanţa “folclorică” a emisiunilor de atunci, de oferta magazinelor de artizanat, ne-am trezit cu toţii, în 1989 într-o mare confuzie asupra identităţii, alungând violent din viaţa noastră simbolurile populare, motivele româneşti, ba chiar renunţând uneori la tradiţii.

  Folclorul însă aşteptând domol, s-a dezmorţit treptat şi a pătruns în casele şi în vietile noastre, pe alocuri însă găsind case pustiite de la sate şi oameni înstrăinaţi de specificul naţional.                  

  Privind în sus spre cămăşile ţărăneşti de patrimoniu cu mânecile înnodate de la Muzeul Ţăranului Român, cu gândul la troiţa ridicată cu 7 ani în urmă în faţa “Muzeului Boierului Român” de la Conacul Hereşti, de către echipa de la MTR împreună cu sculptorul Virgil Scripcariu, care sprijină pe umerii săi dorinţele şi rugăciunile oamenilor, încerc să fac loc pe îndelete şi în acelaşi timp discret, motivelor populare fabuloase care mă leagă de trecut.

  Căci, folclorul are această miraculoasă însuşire, de a lega generaţiile prin simbolistica semnelor şi a motivelor, dând mai multă candoare propriei prezenţe în verticala legătură cu trecutul și viitorul.

  Şi fără doar și poate, cele mai nepreţuite îndemnuri de redescoperire a folclorului vin din însuşi trecutul nostru, din amintiri neabandonate ale fiecărei familii, din mistica şi magia tradiţiilor ţinute cu sfinţenie de bunicii noştri! Altminteri, vom petrece împreună în câte un spectacol pregătit pe îndelete, în care vom juca roluri secundare, imaginându-ne că ne-am împlinit datoria…    

   

Iunie cu o mie de nuanţe…

  Galben moale de muşetel fragil, verde crud de mentă răcoroasă, albastru  de cicoare, gri gălbui de “codiţa – şoricelului”, roz prăfuit de trandafir de dulceaţă ofilit, verde obraznic de urzică… descoperim noi şi noi nuanţe ale unui iunie al nostru, parcă mai altfel colorat după experienţa culturală  a porţelanului chinezesc.     

  Expoziţia "Comorile Chinei” zăboveşte până în miezul verii şi dincolo de impresia extraordinară pe care cele patru statuete de teracotă din mormintele funerare o lasă vizitatorilor, porţelanul chinezesc cucereşte prin graţia liniilor şi nuanţele unice de culori.

  În sfârşit, luna iunie s-a descotorosit de răul augur pe care l-a căpătat în anul 1971, când în urma vizitei îndelungate (1- 24 iunie) în China, Vietnam, Coreea de Nord a Elenei si lui Nicolae Ceauşescu, s-au născut obsesiile dicatorului pentru “revoluţia culturală.”

  2013 a adus un iunie cu 1000 de nuanţe, atâtea câte se spune că ar căpăta o singură culoare a porţelanului chinezesc după ce o piesă e scoasă din cuptor.

  Doamna Xu Xiaodong, cercetător la Muzeul Palatului Imperial a susţinut recent la Muzeul Naţional de Istorie a României o conferinţă despre porţelanul chinezesc, dezvăluind mirajul centrelor în care au existat cuptoare de ars porţelan.

  China este ţara porţelanului, căci tehnica confecţionării ceramicii era cunoscută încă din neolitic. Dincolo de simbolistica desenelor, de motivele animaliere sau florale, de poemele anume compuse de împăraţi pentru inscripţionarea obiectelor de porţelan, fascinaţia produsă de nuanţele culorilor folosite ne dezvăluie un iunie caleidoscop, în care privim răsucit  ca un copil la începul verii.

  În timpul dinastiei Song (960-1279) erau cunoscute 5 cuptoare renumite iar porţelanurile provenite din acea perioadă au nuanţele strălucirii untului, albului de lapte sau nuanţe de galben miere. Fisurile aparente de pe suprafaţa porţelanului se datorează de fapt bulelor de aer din smalţ şi aduc o nota poetică rezultată din tehnica ”strângerii tuturor mărgelelor pentru a creea o sferă”.    

  De la cuptoarele Jun porţelanurile căpătau o mai mare strălucire iar culorile se revărsau într-o diversitate surprinzătoare. Astfel, obiectele obţinute au culoarea violetului vinetelor, violetului trandafirului, roşului rujului de buze sau roşul merelor acre.

  Lumina cade miraculos căci irizările obţinute în urma tehnicii arderii îmbracă vasele în diferite nuanţe, în funcţie de unghiurile din care priveşte obiectul. Piesele devin atât de rare, datorită riscului spargerii în timpul arderii, încât puţinele exemplare provenind de la acest cuptor erau date strict în folosinţa Palatului Imperial. Se spune că porţelanul care iese din cuptoarele Jung nu are pereche iar surprizele nu dau loc la dubluri, căci băgate în cuptor au o culoare iar scoase din cuptor dezvăluie infinite nuanţe, arta producerii porţelanului atingând apogeul în această perioadă.

  Florile albastre atârnă ciorchine pe vase zvelte, verdele păunului luceşte mândru iar porţelanul în 5 culori e învăluit într-un smalţ cu transparenţa catifelată şi cristalină, abia atins de delicateţea modelelor.

  Mai târziu, din cuptoarele Chenghua, în timpul dinastiei Ming (1368-1644) ies piese glazurate în galbenul cuvenit numai împăratului, nuanţele de galben imperial auriu fiind definitiv asociate cu Palatul Imperial.

  Când europenii au descoperit porţelanurile chinezeşti au încercat zadarnic o clasificare, în dorinţa logicii bătrânului continent de a construi categorii. Şi cum ar fi putut denumi europenii “porţelanul caleaşcă” destinat mijolacelor de transport ale împăratului, a cărui lectică era împodobită de vase de porţelan decorate cu aur lichid?

  Imposibil de încadrat într-o categorie şi vasele de culoare roşie din vremea dinastiei Qing, în care smalţul tinde să se scurgă, căpătând nuanţe din ce în ce mai profunde către partea inferioară! 

  Deşi reduse ca număr, cele câteva piese de porţelan expuse la Muzeul Naţional de Istorie ne provoacă la exersarea unei altfel de percepţii a culorilor.

  În vest, la British Museum, camera 95 adăposteşte 1700 de piese de ceramică aparţinând celei mai mari colecţii private de porţelan chinezesc, deţinută de către “Percival David Foundation of Chinese Art”.   

  În 1950, colecţia a fost pentru prima dată prezentată către University of London de către colecţionarul Sir Percival David, care în urma unei vizite de afaceri în China în 1927 şi-a propus să iniţieze colecţionarea de piese de ceramică din Oraşul Interzis.

  Spaţiul de expunere grupează coloristic în vitrine galbenul, roşul, albastrul şi albul pur, vizitatorul plimbându-se ca printr-o grădină adevărată în care culorile se revarsă generos, surprinzător, unic. Culorile nu sunt alese întâmplător, ele au simbolistică proprie fiecărui centru de creaţie a ceramicii şi transmit mesajele perioadei istorice reprezentate prin seriile expuse in colecţie.        

  Când Goya a pictat tabloul “Vânzătorul de porţelanuri” în 1779, Europa de Vest era deja cucerită de frumuseţea ceramicii chinezeşti, aduse pe drumul mătăsii iar chinezii împrumutau la rândul lor modele europene pastorale pentru decorul porţelanului în scopul câştigării noilor pieţe de desfacere.

  Începand însă cu anul 1921, când a luat fiinţă Partidul Comunist Chinez, dincolo de fabuloasa atracţie exercitată de cultura chineză s-a dezvoltat şi un soi de hipnotizantă propagandă, situată la limita periculoasei devieri spre o ideologie comunistă care se strecurau lent dar sigur în mesajele însoţind viaţa cotidiană, presa, afişele, reclamele comerciale. Perseverenţa transmiterii mesajului se regăseşte în expoziţia “Asian Propaganda” găzduită tot de către British Museum. Arta revoluţionară chineză din perioada 1900-1976 a fost considerată până de curând “o manipulare sinistră”, în prezent încercându-se în Occident identificarea mesajului artistic de angajament reprezentativ pentru o perioadă de reconstruire a identităţii unui popor ca urmare a transformărilor revoluţionare.   

  Inexplicabilă şi uimitoare continuitatea în prezentarea evoluţiei artei chineze: la Londra perioada de referinţă se încheie în anul 1976, la Bucureşti o expozitie actuală începe cu anul 1980.  

  Astfel, la Muzeul de Artă Contemporană a României expozitia “ Beijing-Bucharest-New Sights in Chinese Contemporary Art” poate fi vizitată până în data de 15 iulie 2013, rămânând fiecărui privitor plăcuta şi greaua sarcina de a distinge între ceea ce s-a vrut o revoluţie culturală, începand cu anii 1980 şi persistenţa mesajului intrinsec de propagandă comunistă.     

  Să fi fost cu putinţă în China libera exprimare a ideilor încă din anul 1980, când la noi cenzura atinsese cote maxime?! Cert este că simultan, în Est şi Vest, simbolurile chineze pătrund pe scena culturală, încărcate de multiple valenţe, depinzând doar de europeni felul în care să le descifreze!!

  Cu o forţă incredibilă, arta şi literatura chineză au ţintit spre supremaţia dată de locurile fruntaşe în clasamentele atât de temeinic aşezate în Vestul Europei. Aşa se face că Premiul Nobel pentru literatură acordat lui Mo Yan a provocat o reconsiderare critică a genului epic în care descrierea este obsesiv marcată de repetiţii, construite prin metafore nesfârşite care împing cromatica în spaţii imaginare neexplorate lingvistic de noi.    

  Pasaje întregi decorate cu epitete de o bogăţie nesfârşită, vin ca replici perfecte la reprezentările artistice din arta porţelanului, istovindu-ne şi însetându-ne totodată cu atâtea culori:

      “Vântul de toamnă era mohorât, dar razele soarelui, viguroase; pe cerul albastru ca olanele rătăceau pâlcuri de nori albi şi bogaţi; iar peste sorg alunecau umbrele purpurii lăsate de nori albi şi bogaţi.”

        “Bunica a ţintit cu privirea sorgul roşu, iar ochilor ei pâcloşi cocenii de sorg le păreau nestatornici şi magnifici, cu forme ciudate şi înfăţişări stranii. Gemând, răsucindu-se, văicărindu-se(..) iar ea nu avea cuvinte să le rostească splendoarea. Erau şi roşii, si verzi, şi albi, şi negri, şi verzi, şi albaştri, râdeau hăhăindu-se, plângeau căinându-se iar lacrimile care le ieşeau din ochi loveau ca stropii de ploaie plaja mohorâtă din inima bunicii."

        “Umbrele norilor albi urmau norii albi, învârtindu-se în largul lor. Un stol de porumbei albi ca zăpada s-a năpustit din înalt şi s-a lăsat pe vârful firelor de sorg.(…)Prin ochii lor de un roşu aprins şi mari cât boabele de sorg, şi porumbeii au privit-o pe bunica.”

  O încântătoare întâmplare zâmbeşte iar în Est si Vest, mai timid, ca pe la noi sau mai îndrăzneţ, aruncând zarurile pentru o experimentare inedită a mirajului oriental, fie ascuns în colecţiile de porţelan fie chemându-ne incitant la întâlnirea cu arta contemporană chineză, scuturată de  propaganda vizibil agresivă. 

        

 

Fără puncte cardinale …

  Poate că nu există Est sau Vest decât în imaginaţia noastră geografică. Dincolo de repere, busole şi realităţi trăim cu toţii aceleaşi presimţiri, înălţări sau revelaţii.

   Poate că, obosiţi să tot descoperim lumi noi,cu hărţi sfârtecate de căutari, ne oprim în sfârşit cu toţii, din capete diferite de continent să ne căutam pe noi înşine.     

  Cum altfel s-ar explica simbolistica descoperită în acelaşi timp şi dezvăluită mistic către un public diferit, aparţinând unor culturi distincte?

  La Muzeul Ţăranului Român şi la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, cu puţin timp înainte de Înălţare, parcă ar fi fluturat aripi magice de heruvimi şi serafimi, răstigniţi pe crucile de aur sau aşezaţi blând ca într-un popas lumesc, într-o  lume ortodoxă croită de Silviu Oravitzan, care aduce simbolurile începuturilor sub sclipiri de albastru bizantin şi galben de aur.

  Toată geometria se împlântă răscolită în trei săli ale Muzeului Ţăranului Român, cercul şi pătratul se încing pe rând în simbolurile creştine incipiente, pe alocuri grâul revărsat aduce aminte de bogăţie, de fertilitate, de spor şi de miros de arpacaş a pomenire veşnică .

  Simbolistica hristică a bisericii creştine din primele veacuri după Hristos reuneşte iniţialele greceşti I şi X ( I şi H, adică Iisus Hristos) în reprezentarea crucii cu şase braţe sau a hrismei cu opt braţe, hrisma constantiniană înscrisă în cerc, în roată, la rândul ei înscrisă într-un pătrat.

  Atmosfera bizantină, gravă, ţâşnind strălucitoare din verticalitatea unui altar prefigurat, care duce cu gândul la toate îndoielile stării noastre spirituale.            

  Albastru, albastru, albastru... parcă întreg cerul e strâns între motive ecleziastice, unele înşirate pe veşminte de preoţi, altele răsucite şi reinventate, anume spre aşteptarea apropiatei Pogorâri a Sfântului Duh. Trăire ortodoxă răsfaţată de slujbe îndelungate, în care timpul curge încet, ca întotdeauna, ajutându-ne să nu-i furăm dulceaţa şi să ieşim mai repede din el.

   Să stăm, să credem, să ascultăm…

  Şi dacă obosim, ne putem aminti între “Înălţare” şi “Pogorârea Sfântului Duh” de simbolistica religioasă a lui Brâncuşi, care a creat complexul de la Târgu Jiu, susţinut financiar de “Liga Naţională a Femeilor Gorjene” pentru comemorarea eroilor Primului Război Mondial.

  Se înalţă geometric perfect spre albastru cerului “Coloana Recunoştinţei Fără de Sfârşit”, numită în timpul comunismului  “Coloana Infinitului”. Cele 15 module octoedrice verticale, intercalate între 2 jumătăţi de modul, la baza şi la capătul superior, indicând poate anul comemorat (1916) sau sugerând sicriele soldaţilor necunoscuţi, aşa cum deunăzi un preot a predicat la Vecernia “Sfintei Înălţări”, ar putea sprijini “bolta cerească”, cum a spus însuşi Brâncuşi. Căci celor trei dimensiuni li s-ar adăuga dimensiunea astrală.  

  Aurul şi albastrul ne cufundă gândurile, înşirându-se nevăzut tocmai spre Elveţia, de unde a venit pentru prima data tehnologia  de alămire a Coloanei. Acolo, Carl Gustav Jung, celebrul psihiatru elvetian, îşi descoperea relaţia cu Dumnezeu, în încercarea de a căuta încredere în propriile cugetări:

“În faţa ochilor mei se înălţa catedrala cea frumoasă, deasupra ei este cerul albastru, Dumnezeu şade pe tronul de aur, sus, peste lume(…)Deci asta era. M-au cuprins o uşurare imensă şi un sentiment de eliberare ce nu poate fi descris(….)”               

  Estul şi Vestul încearcă deopotrivă să aprofundeze cultural tradiţiile, să exploreze  propriul trecut. 

  Răstălmacirea Sărbătorilor schingiuieşte orasul, mai deunăzi am auzit de încercarea etnologică a unor tineri de la Facultatea de Litere de a sonda opinia publică despre “decontextualizarea colivei” şi introducerea ei în consumul cotidian ca şi desert.    Rătăcire macabră sau glumă deşănţată?!

 Ar trebui să răspund: “Mergeţi şi vedeţi Oravitzan!“

 E suficient să intri într-un timp cultural orthodox, agrar, în care abur de grâu fiert amestecă amintirile strămoşilor, întru pomenire.  

 Deşi s-a ajuns la comercializarea tradiţilor, îmi place să îmi amintesc de ele, să nu le destram, în ciuda vremii.     

  Iunie cu cireşele lui dă năvală prin pieţele încă pline de oale şi străchini, simplitatea deapănă acelaşi ritual al “Moşilor de vară”, în care deasupra vaselor cu bucate şi cănilor cu vin se ridică miros de tămâie parfumată, îndată ce au fost aduse sfinţite de la biserică.

  Bunica făcea orez cu lapte, apoi strângea codiţele mănunchi ale cireşelor plesnind a vară, lângă feliile de cozonac; la fel face şi mama…Peste toate vasele se învârtea apoi legănat o cădelniţă care înalţă abur de tămâie parfumată, înainte de împărţeală, în vreme ce se şoptesc numele celor pomeniţi.

 De acest ritual din pragul verii îmi aminteşte şi expoziţia “Oravitzan”: mistică, hieratică, sclipitoare.     

  În tot acest timp, în Vestul Europei, în Londra, la “The National Gallery”, Michael Landy prezintă publicului expoziţia “Saints Alive.” Născut în 1963, Michael Landy mărturisea faptul că, elev fiind, nu a vizitat niciodată “The National Gallery”, ci numai Tate Modern şi Saatchi Gallery, intrând pentru prima oară direct în postura de artist.

  Vestul are nevoie de legendele pierdute, tinerii artişti se întorc spre simbolurile creştine, reprezentate în artă.      

  Colaje şi desene care au preluat detalii din lucrările celebre expuse în muzeu se alătură unor sculpturi interactive, mecanisme gândite în sistemul kinetic, care a revoluţionat lumea artei în anii 1960. Prin simpla apăsare de buton sau de pedală se declanşează un mecanism care pune în mişcare întreaga structură, asociindu-se funcţiei estetice şi o funcţie mecanică. Astfel, Michael Landy s-a inspirat din lucrările “Sfintele Apollonia şi Genevieva” de Lucas Cranach Bătrânul, “Saint Francis de Assisi” de Botticelli, “Saint Catherine of Alexandria with a Donor” de Pintoricchio şi multe altele, preluând simbolistica martiriului Sfinţilor şi aducând mijloacele de tortură în prim planul lucrărilor sale.

  Şapte sculpturi kinetice, supradimensionate, îşi declanşează mecanismul producând zgomotul loviturilor brutale care, cu secole în urmă, înfiorau mulţimile de oameni care asistau la scenele reale de tortură. Sunetul te urmăreşte şi în sălile galeriei, unde descoperi celebrele picturi din perioada Renaşterii, având ca teme subiecte din vieţile şi martiriul Sfinţilor, frecvenţa acestora demonstrând apetitul comanditarilor pentru subiectele religioase.             

  Mesajul artistic exprimat de Michael Landy este receptarea martiriului Sfinţilor ca un simbol al rezistenţei în asumarea oricărui tip de credinţă sau identitate, într-un demers de redescoperire de către Occident a legendelor pierdute.

  O mare nevoie de repovestire, de epic încărcat de simbolistică se simte în Vestul Europei, atât de servil afectat consumismului.

Întoarcerea nostalgică, artistică, la subiecte clasice nu ar mai fi putut însă surprinde publicul occidental, fără valenţele kinetice propuse, pentru că mişcarea capătă aici cu totul alte dimensiuni, poate generate de viteza diferită a evenimentelor din Vest faţă de cele din Est.

  Coincidenţă sau pură întâmplare, dimensiunea spirituală care învaluie actul artistic în aceeaşi aura mistică, se răsuceşte odată cu rotaţia Pământului, mistuind punctele cardinale, Estul şi Vestul, pentru ca oamenii să privească şi să simtă identic, ieşind din spaţii geografice şi aruncând cât colo meridianele şi paralelele ce gâtuie Pământul.