Folklor

  Distanţa dintre mine şi cer era plină de magie, zeci de clopoţei, ciucuri roşii, galbeni, verzi şi albaştri, bastoane de lemn drepte şfichiuind aerul în cercuri invizibile, praf ridicat de opinci izbite de pământ, strigături ritmate, bărbăteşti, vătaful cu brâu tricolor şi mai ales sute de panglici multicolore şerpuind vioi în văzduh...

  Printre primele mele amintiri se numără şi încremenirea în care m-am găsit, clipe nesfârşite, într-o vacanţă la ţară, când bunica m-a dus de Rusalii “să mă joace căluşarii”. În Argeş era obiceiul să aşezi copilul pe pământ, în mijlocul căluşarilor, iar aceştia să sară peste el în dansul magic al bastoanelor aruncate în aer şi al clopoţeilor atârnaţi la pălării sau ciorapi, aducând astfel noroc şi sănătate.

  Mai târziu, am recunoscut în ei pe unchii mamei mele, ca fiind cei mai buni dansatori din toată zona, care mergeau cu Căluşul la toate horele şi târgurile din zi de sărbătoare.

  Iar când în “Duminica Tomii”, peste ani, am descoperit Junii Braşovului, coborând în cete mândre pe cai în mijlocul oraşului, mi-am amintit cu drag de căluşarii frumoşi din Argeş.  

  Încă mai cred în magia tradiţiilor noastre şi în puterea lor mistică de apărare şi în vreme ce oraşele au înfulecat identităţile oamenilor şi satele sunt părăsite masiv, răsar ici colo căutători de trecut folcloric care, fără de voie, sunt transformaţi în adevăraţi arheologi săpând în conştiinţele bătrânilor rătăciţi în secolul nostru.

  Şi mai ales, dincolo de branduri şi de mesajele bombardând mediatic în zile de Sărbătoare, cred în frumuseţea zilnic redescoperită a identităţii fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puţin venită dintr-un trecut rural, sau poate influenţată pe alocuri de intervenţii întâmplătoare în destinele familiilor noastre.

  Paradoxal, Muzeul Ţăranului Român a renăscut în urma transformării fostului muzeu al Partidului Comunist Român, purtând în el rănile trecutului, trecând dintr-o agonie rătăcitoare fără de conţinut şi plină de lozinci la veselia sărbătorilor şi târgurilor în care oameni şi obiecte se adună laolaltă în căutarea timpului pierdut!

  Prezentul răscoleşte motive tradiţionale şi amintiri, în vreme ce satele s-au dispersat odată cu micile lor comunităţi, pierzându-şi culorile şi veselia.

  De Rusalii, cumva într-o fericită întâmplare, la unison, oraşele au îmbrăcat femeile în ii mândre, scoase din dulapurile vechi ale bătrânelor, cumpărate din târguri, purtate oricum şi în orice împrejurare, autentice sau imposibile imitaţii!

  Culorile altiţelor sau râurilor au îmbrăţişat tandru preţ de câteva zile femeile moderne, răzbunând parcă vremea de uitare, s-au atârnat zglobii pe frânghiile, umeraşele sau pereţii expoziţiei “ Măiastra-Povestea Nespusă a Iei“ de la galeria de artă NeoGalateca, unde încă iile obiecte de muzeu, ne “privesc de sus”, care cu simplitatea cusăturilor, care cu bogăţia broderiilor garnisită cu paiete şi mărgele! La intrare, cireşe coapte aminteau sfioase de caietele lui Dănuţ din “La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu:

“Cireşele"

Cît îi chila?

Domnul cu ochelari pe vârful nasului e gros, concret şi se tocmeşte-şi-n faţa lui, toate cireşele din coş roşesc ca dragostea în faţa dragostii.

De ce se vând cireşele oricui? “

  Peste drum, în Piaţa George Enescu s-a cântat săptămâna aceasta “Dans-ul Românesc” al lui T. Rogalski şi “Hora Staccato” a lui G. Dinicu.

  Timpul se răsuceşte fuior, amestecând amintirile, trezeşte toate dorurile, chiar de însăşi simpla Galeria Galateca, despre care îmi amintesc cu drag că a găzduit în anul 2010, lansarea monografiei ”Familia Steurer-4 Generaţii de artişti”, de către doamna Alexandrina Isac-Steruer, splendidă pledoarie pentru aportul cultural al unor vienezi la îmbogăţirea patrimoniului nostru artistic.

  Tot la Viena a fost publicată în 1935 şi cartea ”Melodiile colindelor româneşti” scrisă de Bela Bartok, unul dintre întemeietorii folcloristicii muzicale moderne, care, deşi străin, a formulat cel dintâi legile versificaţiei populare româneşti, aşa cum mărturisea Constantin Brăiloiu în 1947. Bela Bartok a cules 3500 de melodii populare româneşti, pe care le-a transmis cu mare migală şi le-a studiat cu un devotament ieşit din comun, transformând fosta “Arhivă de Folklor a Societăţii Compozitorilor Români” în unul dintre cele mai importante centre de cercetări folcloristice din lume, atât prin numărul documentelor adunate, cât şi prin aplicarea unor noi metode de cercetare.  

  Toată lumea aceasta vie a muzicii populare româneşti, a frumuseţii costumelor tradiţionale a dispărut brusc, deplasându-se într-o zonă de  colecţionare, de listare, de arhivare. 

  În locul adevăratelor petreceri populare de la sate, în care ţăranii autentici ar purta ii şi ar dansa ca odinioară, oraşul a încercat ca într-un adevărat spectacol pregătit în cele mai mici detalii, poate uşor perfid, să împrumute atmosfera rurală şi să îmbrace doamnele de la oraş pentru o zi în minunatele ii.

  În vremea aceasta, satele pustiite de tradiţii şi oameni tânjesc după şezători, după zilele de Sărbătoare, după case pline şi mese bogate, după “chematul la nuntă” cu plosca plină cu rachiu, poate şi după mese mai sărace, dar înveselite de râsetele copiilor…  Satele trăiesc virtual, se mută pe net, pe facebook, se risipesc treptat, grabnic în sud şi mai lent, dincolo de Carpaţi! 

  Iluziile îmbrăţişează drăgăstos tradiţiile şi le mută cu blândeţe în case de oraş, uneori cu folos, alteori cu năduf, umplând cămările cu borcane de dulceţuri şi sticle de siropuri ale căror gusturi au aromă de tradiţi româneşti amintesc de bunici.    

  Încercăm cu toţii să căutăm drumul, să înţelegem semnele şi să preluăm mesajele transmise prin tradiţii. Alţii, pornesc de la un început fără legătură cu trecutul, absurd şi nebun.

  La Muzeul Naţional de Artă Contemporană, instalaţia in situ “Ne căutăm pe orizontală” a Cristinei David, din cadrul expoziţiei “Good Girls-Memory Desire Power” (deschisă până pe 29 septembrie) subliniază tocmai ideea de rătăcire prin surprinderea mesajului din corespondenţa între 2 veri, unul dintre aceştia devenit de curând monah.

  “Văd că încă te cauţi pe orizontală cu toate călătoriile prin lume; haide, deci şi pe la mine, poate găseşti o bucăţică din tine pe aici”,

îi scrie Isaia verişoarei sale, replica acestuia transformându-se într-un mesaj colectiv “Ne căutăm pe orizontală!”

  Căci, din păcate, rareori privim spre rădăcini sau vertical spre înalt!

  Astfel, la  apus, umbrele cuvintelor se preling triste dinspre fereastra Casei Poporului, în tăcere, amintind de distrugerea brutală a identităţii noastre, dirijate chiar de acolo, ca dintr-un creier al fostei ordini sociale din perioada comunistă, când folclorul autentic era confiscat şi îmbâcsit de propaganda deşănţată.

  Istoviţi pesemne de exuberanţa “folclorică” a emisiunilor de atunci, de oferta magazinelor de artizanat, ne-am trezit cu toţii, în 1989 într-o mare confuzie asupra identităţii, alungând violent din viaţa noastră simbolurile populare, motivele româneşti, ba chiar renunţând uneori la tradiţii.

  Folclorul însă aşteptând domol, s-a dezmorţit treptat şi a pătruns în casele şi în vietile noastre, pe alocuri însă găsind case pustiite de la sate şi oameni înstrăinaţi de specificul naţional.                  

  Privind în sus spre cămăşile ţărăneşti de patrimoniu cu mânecile înnodate de la Muzeul Ţăranului Român, cu gândul la troiţa ridicată cu 7 ani în urmă în faţa “Muzeului Boierului Român” de la Conacul Hereşti, de către echipa de la MTR împreună cu sculptorul Virgil Scripcariu, care sprijină pe umerii săi dorinţele şi rugăciunile oamenilor, încerc să fac loc pe îndelete şi în acelaşi timp discret, motivelor populare fabuloase care mă leagă de trecut.

  Căci, folclorul are această miraculoasă însuşire, de a lega generaţiile prin simbolistica semnelor şi a motivelor, dând mai multă candoare propriei prezenţe în verticala legătură cu trecutul și viitorul.

  Şi fără doar și poate, cele mai nepreţuite îndemnuri de redescoperire a folclorului vin din însuşi trecutul nostru, din amintiri neabandonate ale fiecărei familii, din mistica şi magia tradiţiilor ţinute cu sfinţenie de bunicii noştri! Altminteri, vom petrece împreună în câte un spectacol pregătit pe îndelete, în care vom juca roluri secundare, imaginându-ne că ne-am împlinit datoria…