Iunie cu o mie de nuanţe…

  Galben moale de muşetel fragil, verde crud de mentă răcoroasă, albastru  de cicoare, gri gălbui de “codiţa – şoricelului”, roz prăfuit de trandafir de dulceaţă ofilit, verde obraznic de urzică… descoperim noi şi noi nuanţe ale unui iunie al nostru, parcă mai altfel colorat după experienţa culturală  a porţelanului chinezesc.     

  Expoziţia "Comorile Chinei” zăboveşte până în miezul verii şi dincolo de impresia extraordinară pe care cele patru statuete de teracotă din mormintele funerare o lasă vizitatorilor, porţelanul chinezesc cucereşte prin graţia liniilor şi nuanţele unice de culori.

  În sfârşit, luna iunie s-a descotorosit de răul augur pe care l-a căpătat în anul 1971, când în urma vizitei îndelungate (1- 24 iunie) în China, Vietnam, Coreea de Nord a Elenei si lui Nicolae Ceauşescu, s-au născut obsesiile dicatorului pentru “revoluţia culturală.”

  2013 a adus un iunie cu 1000 de nuanţe, atâtea câte se spune că ar căpăta o singură culoare a porţelanului chinezesc după ce o piesă e scoasă din cuptor.

  Doamna Xu Xiaodong, cercetător la Muzeul Palatului Imperial a susţinut recent la Muzeul Naţional de Istorie a României o conferinţă despre porţelanul chinezesc, dezvăluind mirajul centrelor în care au existat cuptoare de ars porţelan.

  China este ţara porţelanului, căci tehnica confecţionării ceramicii era cunoscută încă din neolitic. Dincolo de simbolistica desenelor, de motivele animaliere sau florale, de poemele anume compuse de împăraţi pentru inscripţionarea obiectelor de porţelan, fascinaţia produsă de nuanţele culorilor folosite ne dezvăluie un iunie caleidoscop, în care privim răsucit  ca un copil la începul verii.

  În timpul dinastiei Song (960-1279) erau cunoscute 5 cuptoare renumite iar porţelanurile provenite din acea perioadă au nuanţele strălucirii untului, albului de lapte sau nuanţe de galben miere. Fisurile aparente de pe suprafaţa porţelanului se datorează de fapt bulelor de aer din smalţ şi aduc o nota poetică rezultată din tehnica ”strângerii tuturor mărgelelor pentru a creea o sferă”.    

  De la cuptoarele Jun porţelanurile căpătau o mai mare strălucire iar culorile se revărsau într-o diversitate surprinzătoare. Astfel, obiectele obţinute au culoarea violetului vinetelor, violetului trandafirului, roşului rujului de buze sau roşul merelor acre.

  Lumina cade miraculos căci irizările obţinute în urma tehnicii arderii îmbracă vasele în diferite nuanţe, în funcţie de unghiurile din care priveşte obiectul. Piesele devin atât de rare, datorită riscului spargerii în timpul arderii, încât puţinele exemplare provenind de la acest cuptor erau date strict în folosinţa Palatului Imperial. Se spune că porţelanul care iese din cuptoarele Jung nu are pereche iar surprizele nu dau loc la dubluri, căci băgate în cuptor au o culoare iar scoase din cuptor dezvăluie infinite nuanţe, arta producerii porţelanului atingând apogeul în această perioadă.

  Florile albastre atârnă ciorchine pe vase zvelte, verdele păunului luceşte mândru iar porţelanul în 5 culori e învăluit într-un smalţ cu transparenţa catifelată şi cristalină, abia atins de delicateţea modelelor.

  Mai târziu, din cuptoarele Chenghua, în timpul dinastiei Ming (1368-1644) ies piese glazurate în galbenul cuvenit numai împăratului, nuanţele de galben imperial auriu fiind definitiv asociate cu Palatul Imperial.

  Când europenii au descoperit porţelanurile chinezeşti au încercat zadarnic o clasificare, în dorinţa logicii bătrânului continent de a construi categorii. Şi cum ar fi putut denumi europenii “porţelanul caleaşcă” destinat mijolacelor de transport ale împăratului, a cărui lectică era împodobită de vase de porţelan decorate cu aur lichid?

  Imposibil de încadrat într-o categorie şi vasele de culoare roşie din vremea dinastiei Qing, în care smalţul tinde să se scurgă, căpătând nuanţe din ce în ce mai profunde către partea inferioară! 

  Deşi reduse ca număr, cele câteva piese de porţelan expuse la Muzeul Naţional de Istorie ne provoacă la exersarea unei altfel de percepţii a culorilor.

  În vest, la British Museum, camera 95 adăposteşte 1700 de piese de ceramică aparţinând celei mai mari colecţii private de porţelan chinezesc, deţinută de către “Percival David Foundation of Chinese Art”.   

  În 1950, colecţia a fost pentru prima dată prezentată către University of London de către colecţionarul Sir Percival David, care în urma unei vizite de afaceri în China în 1927 şi-a propus să iniţieze colecţionarea de piese de ceramică din Oraşul Interzis.

  Spaţiul de expunere grupează coloristic în vitrine galbenul, roşul, albastrul şi albul pur, vizitatorul plimbându-se ca printr-o grădină adevărată în care culorile se revarsă generos, surprinzător, unic. Culorile nu sunt alese întâmplător, ele au simbolistică proprie fiecărui centru de creaţie a ceramicii şi transmit mesajele perioadei istorice reprezentate prin seriile expuse in colecţie.        

  Când Goya a pictat tabloul “Vânzătorul de porţelanuri” în 1779, Europa de Vest era deja cucerită de frumuseţea ceramicii chinezeşti, aduse pe drumul mătăsii iar chinezii împrumutau la rândul lor modele europene pastorale pentru decorul porţelanului în scopul câştigării noilor pieţe de desfacere.

  Începand însă cu anul 1921, când a luat fiinţă Partidul Comunist Chinez, dincolo de fabuloasa atracţie exercitată de cultura chineză s-a dezvoltat şi un soi de hipnotizantă propagandă, situată la limita periculoasei devieri spre o ideologie comunistă care se strecurau lent dar sigur în mesajele însoţind viaţa cotidiană, presa, afişele, reclamele comerciale. Perseverenţa transmiterii mesajului se regăseşte în expoziţia “Asian Propaganda” găzduită tot de către British Museum. Arta revoluţionară chineză din perioada 1900-1976 a fost considerată până de curând “o manipulare sinistră”, în prezent încercându-se în Occident identificarea mesajului artistic de angajament reprezentativ pentru o perioadă de reconstruire a identităţii unui popor ca urmare a transformărilor revoluţionare.   

  Inexplicabilă şi uimitoare continuitatea în prezentarea evoluţiei artei chineze: la Londra perioada de referinţă se încheie în anul 1976, la Bucureşti o expozitie actuală începe cu anul 1980.  

  Astfel, la Muzeul de Artă Contemporană a României expozitia “ Beijing-Bucharest-New Sights in Chinese Contemporary Art” poate fi vizitată până în data de 15 iulie 2013, rămânând fiecărui privitor plăcuta şi greaua sarcina de a distinge între ceea ce s-a vrut o revoluţie culturală, începand cu anii 1980 şi persistenţa mesajului intrinsec de propagandă comunistă.     

  Să fi fost cu putinţă în China libera exprimare a ideilor încă din anul 1980, când la noi cenzura atinsese cote maxime?! Cert este că simultan, în Est şi Vest, simbolurile chineze pătrund pe scena culturală, încărcate de multiple valenţe, depinzând doar de europeni felul în care să le descifreze!!

  Cu o forţă incredibilă, arta şi literatura chineză au ţintit spre supremaţia dată de locurile fruntaşe în clasamentele atât de temeinic aşezate în Vestul Europei. Aşa se face că Premiul Nobel pentru literatură acordat lui Mo Yan a provocat o reconsiderare critică a genului epic în care descrierea este obsesiv marcată de repetiţii, construite prin metafore nesfârşite care împing cromatica în spaţii imaginare neexplorate lingvistic de noi.    

  Pasaje întregi decorate cu epitete de o bogăţie nesfârşită, vin ca replici perfecte la reprezentările artistice din arta porţelanului, istovindu-ne şi însetându-ne totodată cu atâtea culori:

      “Vântul de toamnă era mohorât, dar razele soarelui, viguroase; pe cerul albastru ca olanele rătăceau pâlcuri de nori albi şi bogaţi; iar peste sorg alunecau umbrele purpurii lăsate de nori albi şi bogaţi.”

        “Bunica a ţintit cu privirea sorgul roşu, iar ochilor ei pâcloşi cocenii de sorg le păreau nestatornici şi magnifici, cu forme ciudate şi înfăţişări stranii. Gemând, răsucindu-se, văicărindu-se(..) iar ea nu avea cuvinte să le rostească splendoarea. Erau şi roşii, si verzi, şi albi, şi negri, şi verzi, şi albaştri, râdeau hăhăindu-se, plângeau căinându-se iar lacrimile care le ieşeau din ochi loveau ca stropii de ploaie plaja mohorâtă din inima bunicii."

        “Umbrele norilor albi urmau norii albi, învârtindu-se în largul lor. Un stol de porumbei albi ca zăpada s-a năpustit din înalt şi s-a lăsat pe vârful firelor de sorg.(…)Prin ochii lor de un roşu aprins şi mari cât boabele de sorg, şi porumbeii au privit-o pe bunica.”

  O încântătoare întâmplare zâmbeşte iar în Est si Vest, mai timid, ca pe la noi sau mai îndrăzneţ, aruncând zarurile pentru o experimentare inedită a mirajului oriental, fie ascuns în colecţiile de porţelan fie chemându-ne incitant la întâlnirea cu arta contemporană chineză, scuturată de  propaganda vizibil agresivă.