București, ziua ta!

 

 De ziua lui, să arătăm Bucureștiul din inimile noastre, acela ascuns din calea gurilor hulpave ale macaralelor care ciocăne neistovit pământul, într-un ritm alert, să-l luăm de mână cu grijă, căci zilnic se împiedică de bordurile înalte și late, să nu ne întristăm copleșiți nici de întunericul târându-se printre blocuri, nici de plictisul stațiilor vechi de metrou .

În pofida faptului că pe cea mai mare construcție civilă din lume, cum e cunoscută Casa Poporului, s-au proiectat 5 încântătoare spectacole  Imedia cu prilejul sărbătoririi a 555 de la atestarea orasului, să înghesuim precum în “Călătoriile lui Gulliver” tonele de piatră, sticlă și lemn în mintea noastră, să o micșorăm cu bună și dreaptă știință, făcând loc amintirii personalităților pe care le-a dat orașul. Căci ele își merită pe deplin marile dimensiuni spirituale în conștiința orașului fluturând șăgalnic în cinstea lor, pe fațada Universității din București, un banner pe care se profilează chipurile lui Spiru Haret, Carol Davila, Mircea Eliade, Dan Barbilian, Victor Babeș,Vasile Pârvan etc.

De la Universitate, să mergem la celebra cofetărie Capșa să mâncăm bomboane, căci de ziua lui se cuvine a fi mai fericiți și tot degustând ciocolată  să ne bucurăm de adevăratul oraș purtat în suflete ca și de tolba de povești tipărite de Petre Ispirescu, cel ce a trăit neîntrerupt în București vreme de 50 de ani. Poveștile sale adunate în “Legendele sau basmele românilor ” în 1883 ne poartă cu gândul spre legenda întemeierii orașului, potrivit căreia ciobănașul Bucur a ales să se așeze lângă malurile înverzite ale Dâmboviței lăsând zălog al trecerii sale o mică bisericuță de lemn priponită în capătul unei scări abrupte.

Opusul celei mai mari construcții civile din lume, mica bisericuță ascunsă între blocuri, pare a fi dată uitării ca și legenda ciobănașului, cea mai veche mențiune despre Bucur fiind lucrarea cărturarului sas din Brașov Johann Flistich ( 1684-1743) “ Încercare de istorie românească”.

     “Numele acestui oraș București, cum i se zice în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un Muncel în calea Dunării, ridicat de un cioban ce hălăduia pe acolo și avea numele de Bucur, nume dat apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București.” 

 

Pentru orașul din suflet se aud “ cântecele de lume” ale lui Anton Pann, răsunând a bucurie ruptă din numele orașului, ce au la bază antologia de versuri  adunate în 1846 în volumul ”Spitalul amorului”, înfățișând o anumită literatură, numită cu îndrăzneală de către Ovidiu Papadima “ folclor bucureștean”, menținut vreme de vreo două generații, până către 1885.

Ziua de septembrie sărbătorească a Bucureștiului cu castane de culoarea ciocolatei pocnind caldarâmul aleilor din Parcul Carol, cu mustul roșu pișcându-te ușor și amintindu-ți de grădina de odinioară a librarului Ioanid din care se cumpărau fructe și legume proaspete, cu rotunjeala leneșă de dovleci copți, galbeni și greoi, cu prune brumării și coarne acrișoare, cu cadența “ Romanțelor pentru mai târziu” ale lui Minulescu, zăvorâtă în casa de lângă Palatul Cotroceni, îmbrățișează orașul de 555 de ori în plină stradă, țâșnind ca o șampanie din fântânile arteziene.

       Se joacă cu noi orașul de ziua lui…

Dincolo de perdeaua de apă răsturnată în trepte în fântâna Brâncoveanu de la Piața Unirii, se întrezărește simbolica cheia sol atașată  numelui comercial de firmă -“Stradivarius”- sugerând actual acordurile grave de violoncel sau sunetele dulci de vioară de sub cupola Atheneului Român, unde se desfășoară “Concursul Internațional George Enescu”. 

 În vremea asta, noi îi vom pune mâinile la ochi și îl vom surprinde de sus, de pe terasa Muzeului Național de Artă Contemporană sau de pe  Foișorul de Foc, cândva cea mai înaltă clădire din București, iscodind printre acoperișuri până spre cea mai veche casă locuită de pe strada Theodor Pallady. Gândul fuior răsucit pe străzile vechiului cartier armenesc începe să adulmece “a cafea la ibric”, să alunece spre Calea Moșilor și Bucur Obor, unde odinioară se țineau târguri cu “ chef și zaiafet, chiote și cântece”, mititei sfârâind pe grătar și șiroaie curgătoare de vin și pelin .

Să răsfățăm orașul din suflet cu multă iubire, să nu-l uităm ca pe un  un copil abandonat, să nu ne lepădăm de el când ne scuipă-n față praf,  când ne pune câte-o piedică strașnică de bordură anume întinsă în calea noastră sau când dosește câte-o casă minunată în spatele unei clădiri sticloase, de parcă s-ar juca “ De-a v-ați ascunselea”.

Bucureștiul rătăcit, provocat, aflat de o vreme “la mâna altora” se cuibărește în sufletele noastre unde nimeni nu poate demola amintirile străzilor, caselor, întâlnirilor extraordinare de peste timp cu oameni ca noi, aparținând unei lumi calde, vii, minunate.

De ziua lui să aducem un singur dar: iubirea amintită!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

               

 

         

 

Geometrie…

 

  Pe Calea Griviței, aproape de Academia Română, geometria se așează pe basorelieful clădirii ce găzduiește Institutul de Matematică “Simion Stoilow”. De la fereastra bibliotecii Academiei Române, unde poți citi poezii de Ion Barbu, descoperi vâltoarea de figuri geometrice răsturnate pe frontispiciul clădirii a cărei arhitectură, în pofida înfățișării ușor avangardiste, face parte din seria construcțiilor socialismului realist.

  Căci în sine, clădirea cu câteva etaje pe care sunt  spânzurate aparate de aer condiționat, e strânsă ca-ntr-o “chingă avangardistă” între fronstipiciul cu mozaic abstract în nuanțe neutre și basorelieful din partea de jos a ei, ambele sugerând poezia matematică a lui Solomon Marcus.

  Între matematică și poezie, între artă și simbolurile abstracte parcă se-ngână-ntr-un “joc secund” versurile lui Ion Barbu, dezvăluind perspectiva matematicianului Dan Barbilian, ascuns dincolo de pseudonimul ales în urma unui pariu de liceu cu Tudor Vianu, respectiv acela de a creea poezii pentru viitorul critic literar:

 

“Suflete-n pătratul zilei se conjugă,

 Pașii lor sunt muzici, inimile-s rugă”  .

 

  Siluetele simbolice ale cheilor sol înclinate în registrul bicolor, tern, caracteristic perioadei comuniste lipsite de esență,  golite de idei, perspectivă și speranțe sugerează abstractul în care se refugiau intelectualii în dorința evadării din fața concretului deziluzionant.

  De aici, matematica te poartă la “Galeria de artă contemporană 418” de pe strada Armașului, intrând numeric zglobiu în însăși denumirea acesteia. Aici, expoziția “Structure and Energy” se apropie de finisajul din 12 septembrie, după lungul răgaz în inima Bucureștiului a lucrărilor aparținând a trei artiști – Romul Nuțiu, Diet Sayler și Vincențiu Grigorescu.

  În vreme ce Romul Nuțiu și-a continuat cariera artistică la Timișoara, ceilalți doi artiști și-au construit  traseul artistic “în afara” granițelor țării, înțelegând prin aceasta o metaforă a evadării din spațiul concret, real, al artei militante, sociale, operând cu reprezentări simbolistice sau nu, însă obligatoriu purtătoare de mesaje.

  Pe 5 septembrie, Galeria a fost gazda “Cafenelei Critice” moderată într-o succesiune cumpătată și în același timp provocatoare de Ioan Bogdan Lefter, pe fondul unui dialog cu Diet Sayler, artistul de origine română stabilit la Nuremberg din 1973.

  Acolo, întâmplarea a făcut să locuiască în apropierea  (500 m distanță) casei în care a trăit Hegel în perioada cuprinsă între 1806 și 1816, când fiind director de liceu la Nuremberg, a scris  “Logica”.   

  Descoperind recent universul abstract al lui Diet Sayler, m-am trezit nostalgică după filosofie, dând târcoale geometric după frumusețea clasică, ideală, așa cum apare în pictura lui Rafael, frumusețe țâșnind din figurile geometrice.

  Așa, mă duc cu gândul la “Școala din Atena” a lui Rafael Sanzio din Muzeul Vaticanului, unde dintre figurile clasicilor antici, Aristotel, învăluit în togă purpurie, pare a confirma originea  matematică  a frumosului, potrivit sistemului său filosofic.

  În vremea lui Rafael, cultura clasică era foarte răspândită în Italia și de aceea Sanzio știa că "frumusețea ideală nu se poate găsi în ființe vii, ci numai în figurile geometrice". Iar stăruința cu care Diet Sayler surprinde abstract spațialitatea dimensională sau o sugerează pe aceea tridimensională, dezvăluie acea aplecare spre latura umanistă a culturii italiene, de care  a mărturisit că s-a simțit extrem de atras în timpul călătoriilor sale în Italia.  

  “Structure and energy II -The power of abstraction” este denumirea sub care “Galeria de Artă Contemporană 418” a reunit pentru a doua oară lucrările celor trei artiști alăturând pe Romul Nuțiu celorlalți doi artisti cu destin artistic și personal oarecum similar.

  Dacă la începutul sec XX a avut loc o reacție față de realism și față de impresionism, acuzate de a fi prea aderente la natură, reacția artistică de refuzare a realității se manifestă la Diet Sayler și Vincențiu Grigorescu pe fundalul acelorași coordonate temporale, respectiv cele ale deceniului 7 într-o Românie Socialistă în care glisau libertatea artistică cu anticiparea cenzurii ulterioare.   Vincențiu Grigorescu pleacă în Italia în 1972 iar Diet Sayler ajunge în Germania în 1973, după ce adoptaseră deja valențele artistice ale constructivismului într-un registru alb – negru, pentru ca ulterior Diet Sayler să regăsească culorile “roșu/violet” pe care le-a denumit el însuși culorile memoriei.  

  Dincolo însă de confesiunea lui Diet Sayler și de redescoperirea lucrărilor abstracte găzduite de “Galeria de Artă Contemporană 418 “ rămâne însă misterul artistic local specific României din perioada comunistă, de evadare fizică sau metaforică, ultima exemplificată de Romul Nuțiu, rămas la Timișoara într-o mișcare de “rezistență” împotriva realismului socialist.

  Recitind versurile lui Ion Barbu și alunecând între real și abstract, regăsirea identității artistice ale artiștilor exilați ne-ar putea conduce poetic spre întregirea peisajului cultural sec, vitregit de prezențe inedite ale perioadei anterioare anului 1989 .

  Iar “Cafeneaua Critică” poposită în premieră la “Galeria de Artă Contemporană 418” capătă un accent ludic, de “pariu” provocator în deslușirea  metaforelor artistice venite dintr-un spațiu temporal incitant, precum "rămășagul" de odinioară al lui Ion Barbu cu Tudor Vianu.

 

  Desigur, totul e un “joc secund”…Între timp, realitatea o ia razna.