Călătorind spre romantism …

       Purtând fiecare dintre noi câte o imagine trecută din romantismul pierdut al orașului nostru, întorși parcă cu spatele spre realitatea brutal-industrializată ce-și înfige colții cu fiecare excavare metalică a vreunei macarele mobile gigantice, căutam neputincioși frumusețea încremenită în amintirile noastre.

Căci străzile poartă melancoliile primelor întâlniri, emoțiile drumurilor spre școală, răsăritul soarelui îngrămadit printre casele demolate pentru a face loc luminii postmoderniste, ce se izbește năucă în ferestrele mari din termopan ale clădirilor de birouri.

Orașul- șantier își ridică mâinile - macarale spre cer și se agață de albastru, înălțându-se pe vârfuri, adăugand noi și noi etaje de beton și sticlă, în care se ghemuiesc marile noastre ambiții.

Dacă însă ne întoarcem pentru câteva clipe cu spatele și privim peste străzi și case, peste verdeața din parcuri și peste neostenita și asurzitoarea hărmălaie zilnică a mașinilor, tramvaielor și troleibuzelor agățate de fire și alunecând scarțâit pe șinele avariate pe alocuri, descoperim un oraș ghemuit timid și romantic în cotloanele amintirilor noastre. Să privim în depărtare de pe terasa MNAC, dimineața devreme, când pe schelele furnicar ale Catedralei Neamului se muncește asiduu, ca în Legenda Meșterului Manole, pentru ridicarea unei “mânâstiri cum n-a mai fost alta, cu mult mai frumoasă”(??), pe pământul de pe care cu decenii  în urmă a fost demolat unul dintre cele mai frumoase cartiere bucureștene.         Terenul viran imens a îngrămădit scâncetele și oftaturile caselor demolate, lacrimile oamenilor mutați forțat în câteva zile de pe străzile și din casele lor și, precum Ana lui Manole, șoaptele nerostite și înfundate ale sacrificiului vor susura pe la încheieturile imensei clădiri. 

Aici peisajul urban e dezolant, lipsit de farmec, întinzându-se doar pe o suprafața imensă în mijlocul căreia răsare șantierul stup țesut mărunt din schelele care, din depărtare, parcă ar prinde în chingile lor siluetele oamenilor robotind .         

     Cu spatele către Casa Poporului, sătui de grandoarea dorită de altii și căutând simplitatea și sublimul, privim de pe teresa MNAC, însă linia orizontului se frâge nefericit printre profilurile blocurilor așezate dezordonat dincolo de întinderea largă de pământ din care tâșnește în replică o altă clădire gigant.

          La etajul al doilea al MNAC expoziția “Der Wanderer” surprinde ipostaze diferite ale călătorului singuratic, care a fermecat vreme de secole, pornind de la imaginea inițiala a acestuia, în care e surprins stând pe vârful unui munte, cu spatele la noi. “Privind fix în zare, singur cu gândurile sale, el este una cu natura”.

          Expoziția, realizată de Museum of the Image și BredaPhoto, din Olanda, având curatori pe Geert van Eyck, Jan Schaerlackens, Reinout van den Bergh, reunește picturi, fotografii, postere de film, coperți de cărți și albume, reclame și instalații - video ce dezvoltă mitul călătorului singuratic din lucrarea “Der Wanderer über dem Nebelmeer” (1818) al lui Caspar David Friedrich (Germania, 1774-1840) și poate fi vizitată până la 1 noiembrie 2015.

     “Tabloul, devenit un simbol pentru căutarea romantică a sublimului și pentru natură, ca întrupare a acestui ideal estetic”, a influențat și alte arte în privința percepției unui anume romantism al zilelor noastre. Astfel, de la romantismul lui Franz Schubert, care a valorificat în liedul “Der Wanderer” acest motiv, ridicându-l la  înalte cote de virtuozitate în “Wanderer fantasy” în anul 1822, impactul artistic al acestui curent s-a făcut simțit treptat în arta fotografică, precum și în publicitatea dezvoltată la începutul secolului trecut.            

    Astfel, arhivei de imagini ale Călătorilor contemporani (de la artă la cultura populară) se alătură instalațiile video din expoziție prin care călătorim “singuratici”,venind dintr-un oraș ce ascunde mai multe lumi, dar care undeva, adânc, roșește romantic la apusul soarelui.

     Pe terasa MNAC doi leandri cu aer mediteranean tremură stingher și romantic, în vreme ce în expoziție două cupluri îmbrățișate întorc spatele realității preț de o vizită la muzeu, uitând parcă și aleea cu piatră cubică sfărâmată și hâtră ce te alungă parca din drumul spre MNAC.

     Intrările spre Camera Deputaților și Senat din aceeași Casă a Poporului sunt iertate de trecerea timpului și cârpite periodic, doar în “spatele casei”, unde e găzduită timid arta, se ajunge anevoie, amintindu-ne parcă tot de drumul de neoprit al Anei lui Manole, căci încă ne mai bântuie “mitul sacrificiului”. Pământul respiră în oftaturi: acelea ale cartierului Uranus, cu străzile pietruite, cu joaca poznașă a copiilor, cu bolți de viță de vie și case arătoase.  

   Întoarcem spatele orașului la sfârșitul acestei veri și sfidăm apucăturile sale de macara mobilă care împinge cât mai sus munca și visele noastre, îmbătându-ne nostalgic de imaginile trecutului recent. Pe o stradă, un trabant se cuibărește cu un aer șugubăț est-german, iar pe o alta o motocicletă se ascunde într-o curte cu poarta tivită de iederă, aducând a vacanță insulară.

      Călătorim artistic în timp…

      La MNAC, o aripă de trabant sub semnătura lui Dumitru Gorzo ( “Compozitie… Și plec în Las Vegas") se hlizește în chip copilăros la un alt etaj, făcându-ne din mers cu mâna. 

     Iar noi, singuraticii călători, ne trezim solitari în câte un colț urban, căutând spre nicăieri linia romantică a orizontului.

          

Orașul -Colaj

  Trăim într-un oraș cârpit, decupat și lipit uneori stângaci, alteori surprinzător, violent și alunecând spre kitsch-ul urban strident care vulgarizează colțuri, altminteri romantice, de București. La "Hanul Gabroveni” de pe strada Lipscani, expoziția de colaje a lui Ion Bârlădeanu dezvăluie felii de realitate mixate cromatic și căpătând un aer ușor vintage, poate datorită chipurilor devenite emblematice pentru generațiile de odinioară, poate datorită alăturării comice a imaginilor de produse autohtone cu cele care au intrat după 1989 dinspre Occident. 

  Impresia de bazar urban creează efectul unei harababuri pe care nu mi-aș fi dorit-o a se prelungi dincolo de ordonarea potolită a lucrărilor direct înspre străzile orașului, dar care te poate stârni suficient încât să înțelegi ce înseamnă centrul vechi al capitalei. Căci, întreaga zona este un exercițiu de scenografie citadină în care nu conteaza atât decorul, cât spiritul locului.  Farmec local ? Tranziție perpetuă ? Afișe colorate, fotolii din rafie îngrămădite sub umbrele imense, piatră cubică, sus - cer decupat ce stă atârnat în colțuri de clădiri părăginite, vitrina sclipitoare decorată cu bun gust a celei mai mari librării din București – “ Cărturești Carusel”, Teatrul de pe Lipscani ( fosta sală “Rapsodia”, unde în trecut se desfășura Cântarea României) …  fac parte, toate,  dintr-un  Mare Colaj. La intrarea  pe Strada Lipscani statuia lupoaicei, dăruită  bucureștenilor de către Primarul Romei în anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de la încoronarea Regelui Carol I al României, amintește originea noastra latină, a cărei prezență discretă e estompată parcă de dezorganizarea stradală de inspirație orientală, cu străzi care se frâng ca-ntr-un labirint, prin care te pierzi căutând sufletul orașului. Dacă traversezi prin Pasajul Latin, te afli la km 0, în piața Sfântul Gheorghe, unde cadranul ceasului  ce stă într-un picior a prins în pieptul său ca pe-un fluture de aur, anul în care a fost atestat  pentru prima dată în documente Bucureștiul: 1459. 

  Liniile de tramvai alunecă rotund în jurul bisericii în care se află mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu iar mesajul de pe unul dintre vagoanele ce scrâșnesc parcă din măsele devine comic, în pofida scopului său publicitar - comunitar:” Circulați pe linia anticorupție: 0800 806 806 “! Circulația în oraș e sufocantă, neregulată și neprietenoasă cu pietonii, iar parcursul virtual spre o viață comercială prosperă și sănătoasă a orașului așișderea. Tramvaiele lasă în partea dreaptă a rondului un mic atelier de optică al cărui anunț optimist -“Reparații imposibile”- vine degrabă în completarea decorului colaj. Doar să ne rotim privirea și suntem în cea mai autentică lucrare a lui Ion Bârlădeanu, omul simplu îmbrățișat  de Angelina Jolie.

   Artistul ”boschetar” a trăit ani de zile în stradă, simțind pulsul real al vieții și cumpărând zilnic ziare pentru a le transforma în colaje, cu o inocență care cucerește prin comicul și prospețimea sa. În anul 2010, documentarul ” Lumea văzută de Ion Bârlădeanu” al lui Alexandru Nanău a câștigat premiul Emmy Internațional, la categoria “Arts Programming”, devansând trei producții importante nominalizate ( “ All My Life: Cazuza- Brazilia, ‘’David Hockney – A Bigger Picture” și Personal Inside Out” – Japonia.) Contrastul hilar rupt din realitățile de zi cu zi face parte încă din viața noastră și trăim mai mult “artistic” decât documentar. Căci există o estetică a urâtului, pe care unii au deslușit-o, literar vorbind, în urma lecturii lui Tudor Arghezi, alții o deprind făcând parte efectiv din peisajul urban, prin a adera la stridențe personal vestimentare sau la cele arhitecturale ale orașului.

  Case aproape prăbușite adăpostesc în curțile și grădinile lor terase unde te poți întâlni să bei cafea, bere sau vin, găzduiesc spectacole de teatru la fel de neconvenționale precum viața bucureștenilor sau târguri de haine și chilipiruri. Degradarea perpetuă a caselor vechi se prelinge în visele tinerilor, transformând în rutină timpul prețios și plin de folos pe care l-ar putea avea. Pe Bulevardul Carol la nr. 53 există o casă imensă care își deschide camerele prăbușite pentru spectacole improvizate de teatru, pe strada Plantelor o expoziție poate nu întâmplător numită “Coșmar”, cu lucrări ale adolescenților, a fost găzduită într-o casă asemănătoare.Viața de noapte din centrul vechi se hrănește hulpav ca un balaur nesătul cu timpul tinerilor din București, cârpim zilele și nopțile cu bucăți servite proaspăt de publicațiile șirete, ademenitoare, unele glossy.

  În vremea asta, setea de cărți e spânzurată în podul amintirilor.

  Se simte în București un aer scuturat de noblețe: avem “Casa Poporului”- cea mai mare clădire, avem “Cărturești -Carusel” – cea mai mare librărie din țară, avem cea mai mare berărie – “Berăria H”, însă acest apetit pentru supradimensionare rămâne numai un ingredient pentru decorul fals al unui veșnic colaj ce pare a nu se sfârși, căci lipim permanent cuvinte și imagini atât de lipsite de sens, încât începem să scotocim în arhive pentru a găsi adevăratul oraș.

  La "Hanul Gabroveni", lumina se strecoară elegant printre arabescurile dantelate ale ușii massive, în vreme ce ferestrele înalte ale sălii în care sunt expuse lucrările lui Bârlădeanu se înfățișează ca niște uriașe vitralii contemporane urbane, transparente, pe care stau răstignite părți din colajele artistului. Podeaua este o întinsă hartă a Bucureștiului peste care pășim ca și Gulliver, mistuind distanțele și săltând peste case și blocuri.

  Închid ochii și mă întorc cu ani în urmă pe aceeași stradă, la începutul căreia intram cu mama în magazinul București pentru a cumpăra uniformă de școală, pentru ca în celălalt capăt al ei să stăm la coadă în librărie, cu lista de rechizite în mână.

  Zâmbesc apoi, gândind că suntem toți într-o oră de lucru manual, în care unii taie iar alții lipesc timp, imagini, clădiri și, mai presus de toate, însăilăm acest farmec bucureștean, despre care începem să ne cam îndoim de câte ori pierdem câte un reper din amintirile noastre.    

      

Verde "cultural"...

    Intrând deunăzi într-o farmacie, mi-a trecut o clipă prin  minte cât de folositoare ar fi rețetele de culturalizare, gândindu-mă la folosul pe care l-ar  aduce pastilele pentru pofta de citit sau pentru chef de mers la teatru. Căci, uneori, ritmul orașului te năucește, te înghite de-a dreptul mestecându-te pe îndelete, hrănindu-se cu zilele tale, răpindu-ți plăcerea de a hoinări prin expoziții, de a admira farmecul arhitecturii vechi. Deodată, am zărit în una dintre vitrine câteva cutii verzi inscripționate “Plantavorel “și mi-am amintit de familia farmacistului ceh Vorel, stabilit în Moldova în anul 1823 , cel care a întemeiat compania "Vorel", celebră pentru introducerea primelor remedii naturiste pe piața românească și mai puțin cunoscutul fiu, Lascăr Vorel, pictor cubist, care s-a stabilit în ultima perioadă a vieții și a murit la Munchen.

  Apoi, mi-am imaginat cum atmosfera din casa farmacistului pasionat de descoperirea ierburilor de leac a influențat și a hrănit talentul lui Lascăr Vorel, în capul “căruia s-a frământat  expresionismul” așa cum avea să scrie Nae Ionescu în “Roza Vânturilor.”

  Destul de puțin cunoscut în peisajul cultural românesc în care a debutat în anul 1912 expunând la “Tinerimea Română”, Lascăr Vorel a lăsat câteva lucrări în Muzeul de Artă de la Piatra- Neamț, cu mult mai cunoscută făcându-se compania tatălui sau, care comercializa produse obținute din varietatea de plante medicinale descoperite pe teritoriul Moldovei, pe care avea să o îndrăgească într-atât, încât să se stabilească aici definitiv. Există o stranie legătură între verdele crud, prospețimea plantelor sălbatice și interpretarea oarecum citadină, sofisticată, simbolistică din lucrările lui Lascăr Vorel.

  Aș dizolva o magică și efervescentă pastilă de gustat arta și după o cură de trei săptămâni, detoxifiată de griul imaginilor zilnice, apăsătoare prin pesimism și stridență, m-aș scutura redevenind proaspată și adulmecând sfârșitul de primăvară verde și zglobie. Căci  ea mijește ștrengărește ochii pe unde nu te aștepți, înviorând și încălzind metalul sau piatra, pentru ca pe alocuri să pornească în marș trăgând spre vară cireșii deja înfloriți născând întâi fructe verzi, salcâmii cu flori- ciorchini trasparenți abia ținându-se de străvezii bumbii pedunculi, teii cu flori grațioase și gingașe ca niște libelule amețite de soare, bujorii grași ca niște bulgări explodând roșii și ciufuliți. Griul dispare… Primăvara își face de cap verde, ivindu-se chiar unde nu te aștepți…

  Așa se face că s-a strecurat prin obuzierul cu mare putere cu tragere repede, model 1916, de la Muzeul Militar "Ferdinand", ridicându-și brațele frunze printre vagoanele port- țeavă și port- avet, aflate în poziție de marș, ale obuzierului fabricat în 1916 de către uzinele Skoda. Natura glumește, cu un zâmbet verde ce amintește de pasiunea lui Anton Vorel pentru plante, printre cotloanele obuzierului, produs de uzinele din aceeași Cehie și capturat de către armata româna în primul război mondial de la armata austro-ungară. Parcă griul se îmblânzește și când poartă amintiri din vreme de război, căci verdele din strânsoarea metalică, cenușie și rece rodește speranța că timpul le vindecă pe toate …

  La marginea orașului, proporția se răstoarnă, în fața Institutului de Geriatrie "Ana Aslan", vindecarea trecerii timpului spre nesfârșita tinerețe e sugerată de îmbrățișarea griului rece de piatră a unei sculpture, de către pajiștea imensă. Sculptura, ce înfățișează alegoric înțelepciunea bătrâneții, surprinde un bărbat citind, cartea deschisă simbolizând poate o stare de reflecție asupra propriei vieți sau pur și simplu o contemplativă întoarcere spre natură care inspiră, care stârnește creația. La câțiva metri se înșiră salcâmii cu frunze mici, cu linii moi, curbe, care îmbrățișează florile delicate ca niște păstăi gingașe, adunate în mănunchi parfumat.

  E vreme de recitit “Orașul cu salcâmi“, de Mihail Sebastian…Printre paginile romanului, te poți plimba pe “un bulevard care se deschide larg, purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un scuar lat și nepietruit, cu două lungi șiruri de salcâmi, ce își unesc coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumina violentă a amiezii trece filtrată, cumințită.”

  Acolo, "aerul înviorător al străzii", așa cum este surprins de scriitorul brăilean, zvâcnește a tinerețe și a primăvară veșnică, al căror secret inventat de Ana Aslan, brăileancă la rândul ei, se împletește printre ramuri de salcâm și tufe de liliac, ca un fir nesfârșit de poveste, țesută fin, aidoma uneia dintre rochiile de mătase, ce a aparținut  faimoasei doctorițe, expusă la Brăila.    

 Aproape de sculptura odihnită în mijlocul pajiștii de la Institutul de Geriatrie, tufe de liliac țâșnesc din liziera pădurii cu un miros mai puternic, mai greu, mai dulce aromat, mai sălbatic… Nuanțele de mov intens, ca un apus după o ploaie grea și rece până la nuanțe de culoarea lavandei, pală, albicioasă, ca o margine de nor înmuiată în lumina dimineții, așa cum se răsfață în grădina lui Arghezi, la capătul livezii de cireși .

  Primăvara florilor și a cărților întoarce paginile, foșnind parfumat și răvășind culorile ieșite dinspre grădini și livezi pe străzile orașului. Dinspre casa “Mărțișor“ a lui Arghezi, unde s-a atârnat la urechile pomilor primăvara cu flori de cireș, spre casa- atelier a lui Theodor Aman, în ale cărui tablouri e surprinsă ca un leit motiv  floarea de cireș, e vreme pentru citit poezii și de “gustat” verdele crud  …

  În curtea casei memoriale "Aman", vița- de-vie urcătoare șerpuiește ca un vrej fermecat, adânc înfiptă în pământ încă din timpul vieții pictorului și luând-o în sus ca un melc molcom spre curtea interioară a unui bloc alăturat, ale cărui ziduri gri sunt înveselite de cârceii de viță.

  Orașul surprins de verde, griul biciuit de culori, ghivece revărsând ciorchini, intersecții semănate cu vânzători de garofițe roz-palid sau albastru- cicoare, rochii înflorate, terase încropite luând locul grădinilor de odinioară, unde voia bună însoțea nopțile de mai, luna ce îmblănzește noaptea ca de păcură, sprijinită pe antenele blocurilor plictisitor de înalte...

  Primăvara ne aduce cu picioarele pe pământ, ne copleșește cu dorul de verde și de ducă, ne aduce  îngăduința de a suporta terna priveliște citadină, unde războiul cu transformarea urbană devine unul de uzură.

  Iar noi, angajați într-un marș de supraviețuire urbană, ne sprijinim pe minunile lunii mai, gata să intrăm în vară ...