Tic - Tac

 

În București nu există ceasuri minunate din care la  o anumită oră exactă să se ivească figurine grațioase, răsucindu-se precum cele din Piața Marienplatz din Munchen sau Piața Carol din Praga. Aici timpul se prelinge lenevit cu un aer balcanic, târâindu-se pe străzi, fără cadențarea feliilor de zi care ar aduce poate mai mult spor, mai multă vioiciune. 

Neexistând spectacolul măsurării publice a timpului, purtăm cu toții ceasuri de mână care ticăie în surdină timpul fiecăruia dintre noi, mestecându-ne gândurile, împingându-ne spre sfârșitul altei zile care ne rostogolește în alte săptămâni, anotimpuri sau ani .

Am putea însă “naufragia”, ca-n “Insula din ziua de ieri” descrisă de Umberto Eco,  în propriul nostru timp, în care trăind o extraordinară aventură am scăpa de “fugărirea zilelor și nopților, anotimpurilor, eclipselor și mareelor”.

Iar dacă Roberto, personajul din romanul lui Umberto Eco, a calculat riguros  posibilitățile de a se ajunge la insulă, recunoscând că “viața-i scurtă, arta-i lungă, prilejul vine și experimentul nu ține”, la rândul nostru ne vom cufunda preț de câteva “ceasuri” într-o atmosfera atemporală, desprinsă din cadranele ceasurilor franceze ale expoziției “Genio Gallico” de la Muzeul Național de Istorie al României.

Printre ceasuri de buzunar, pendule, ceasuri de voiaj, ceasuri de trăsură, ceasuri de birou, ceasuri de mână, timpul zglobiu nu ar mai trece, agățat poznaș de câte un capac de ceas filigranat, atârnat de gâtul zvelt al unui statuete de marmură gata să priponească de birou un mecanism orologic sau legănându-se într-un imaginar dans al osiilor vreunei trăsuri trase în galopul cailor.                          

Ceasurile istorice franceze aparținând colecțiilor Muzeului Național de Istorie, Muzeului Național de Artă al României, Muzeului Ceasurilor Nicolae Simache sunt pe de o parte obiecte de artă, surprinzând prin drăgălășenia emailului ce îmbrățișează capacele ceasurilor de buzunar și trezind admirația pentru linia molatecă a siluetelor grațioase de marmură sau bronz din jurul cadranelor, iar pe de altă parte mărturiile inovațiilor progresive în domeniul orologeriei.

Și pentru că în orașul nostru nu se găsesc ceasuri în fața cărora să ne putem opri fascinați, mai degrabă ne-am putea socoti naufragiați într-o "insula" a timpului amorțit, intrând într-o altă dimensiune a lui, ca și aceea descrisă în romanul lui Umberto Eco, în care acțiunea începe în iulie sau august, 1643, când din scrisorile lui Roberto de la Grive se poate crede că a “rătăcit pe valuri o veșnicie, sau poate doar vreo două zile cel mult.”

Aproximativ în aceeași perioadă a fost introdus emailul în decorarea carcaselor ceasurilor, primele fiind ornate cu figuri umane sau cu peisaje. Printre exemplarele lucrate în atelierele franceze pe ale căror carcase se răsfață ghirlande de flori miniaturale, vrejuri încolăcite spiralat sau zeițe cu tunici prinse pe umerii rotunzi se află și un ceas de buzunar cu carcasa emailată în formă de scoică și pictată în culori vii combinate surprinzător. Poate că îndrăzneala artistică de alăturare a culorilor a venit odată cu descoperirile navigatorilor care, uimiți de frumusețea locurilor, au generat atelierelor noi surse de inspirație. Capacul în formă de scoică amintește parcă de florile și arbuștii de pe vasul Dapfne, purtând nume de nimfă din mitologia greacă:
 

” văzu o floare de culoarea lămâii, pe care, în zilele urmatoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei  după-amiază și roșu-inchis la apusul soarelui, iar altele șofranii în centru, decolorându-se într-o albeață lilială. “

De la ceasurile delicate de buzunar secundele se furișează în ceasurile de șemineu, masive, stabile, având o accentuată funcție decorativă, ca și cum, măsurarea  timpului într-un cadru cât mai frumos ar duce la uitarea cu desăvârșire a trecerii acestuia peste noi. Astfel, ceasul de șemineu “Cele trei grații”, lucrat după un model Etienne Maurice Falconet la începutul secolului al XIX lea, continuă imaginara ancorare în sursa de inspirație mitologică prin surprinderea gesturilor delicate ale celor trei naiade din jurul  amphorei prevăzute cu un brâu orar, peste care se revarsă ghirlande de dafin amintind misterios de vasul Dapfne. 

Și, ca o adevărată călătorie în timp, expoziția prezintă câteva ceasuri de diligență, de mărimi diferite precum și ceasuri de voiaj, purtate de călători, împreună transpunând vizitatorul într-o mecanică colectivă, destinată încadrării într-un traseu prestabilit atât spațial cât și temporal, în care poezia voiajelor intră în perfectă armonie cu exactitatea măsurării timpului.

Afară orașul își poartă greoi timpul în lumina soarelui,  sub praful ridicat de reamenajarea Căii Victoriei, iar noaptea își împinge ceasurile în ritmul țârâit al greierilor, ce sfredelesc sacadat tăcerea, picurand  boabe de sunete, mici și scurte, precum secundele.
În vremea asta, există o "insula" în care timpul nu curge, ci se agață de gâtul câte unei pendule sau de vreun ceas voluminos de birou.

Fermecați de expoziția ceasurilor franceze și eliberați de presiunea timpului, vom avea în fața noastră o întreagă lună august eliberată de presiune, năzuroasă chemând a vacanță și mai ales îndemnând la intrarea într-altă dimensiune a timpului.

Pentru că da, “Insula din ziua de ieri” a fost descoperită prin iulie sau august...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

"Haina face pe om "

Să ne închipuim preț de o zi că hainele ar putea vorbi despre gândurile ascunse ale purtătorilor, că dintr-o dată și-ar întoarce hazlii buzunarele pe dos ca și cum s-ar lepăda de banii sau bilețelele păstrate cu grijă sau că din foșnetul moale al mătăsii și altul mai aspru de brocardului, am desluși farmecul unei lumi pierdute!

Am pătrunde pe nevăzute în viețile romantice sau tumultoase în care hainele au stârnit emoții, au ridicat sprâncene a mirare, au dat naștere la zâmbete largi de admirație și poate au schimbat destine. Căci uneori, ne rămane în minte imaginea unei rochii, a unei manșete de cămașă strânsă pe încheietura mâinii, a cerceilor tremurând atârnați de lobul urechii, a cordonului strângand o talie subțire.     

Așa se face că Ștefan Gheorghidiu din romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, se întreba confuz la reîntâlnirea cu Ela:

“ Asta-i rochia albastră? Dar parcă era mai puțin vie?”

“ Vai, mi-ai uitat rochiile ?” întreabă ea descumpanită, înainte de a ajunge   …” la Rosetti, unde despărțirea era inevitabilă .”

În pofida simplității sale, proverbul “ Haina face pe om” este denumirea expoziției găzduite de Muzeul Național de Istorie al României deschise până pe 24 august, care transformă în exponate cu valoare documentară fermecătoarele rochii sau uniforme împodobite cu decorații și trese, făcând parte fie din garderoba membrilor familiei regale, fie din cea a unor personalități cum ar fi Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Ion Heliade Rădulescu.   

Muzeul Național de Istorie se află în apropierea străzii Lipscani, amintind de Târgul de la Lipsca, ce atrăgea încă din secolul al VIII lea tot mai mulți negustori  de-ai noștri, greci  și români. Moda năvălind pe străzile înguste de odinioară, năucite de belșugul și diversitatea mărfurilor a parcurs un traseu inedit, original, născut din alăturarea satinului de Lyon, pânzei de Tours, postavului de Paris, blănurilor poloneze de samur, pieilor de iepure, pisicilor și blănurilor siberiene, mărgelelor și satinului de Florența, postavurilor de Brașov, șalurilor de Cairo, pieilor de capră de Angora și  cingătorilor de Târnova.  

        Dinspre Orient se aduceau țesături scumpe, abale și ghermesuturi turcești ale căror străluciri se ițesc dintre versurile “ Lepantului “ lui Cărtărescu:

 “Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați

Dar nici un una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați

Pletele-i prea lunge –i curge ca o apă volutoasă

Pân’ la gleznele ivite sub șalvarii de mătase,

Pân la imineii d-aur și cu vârfuri răsucite”.

       Costumele vesele de surugii, din postav cu ceaprazuri de șnur colorat, pornind răsucit când galben, când roșu, pentru a se răsfăța alungindu-se în linii șerpuite verzi, par a te invita într-o imaginară călătorie în trăsura ce mână printre cele șase secole de istorie vestimentară. În plină vară, când soarele dogorește și asfaltul încins răscolit de pe Calea Victoriei geme răsturnat pentru a nu știu a câta oară de dragul reamenajării, hainele chicotesc în expoziția de la Muzeul Național de Istorie înfruntand timpul grăbit și moda schimbătoare.

Smokingul domnului Grigore Gafencu parcă păstrează atitudinea demnă și plină de prestanță a Șefului legației diplomatice de la Moscova (1941-1941) în vreme ce uniforma de diplomat, din postav cu fire aurii, mătase, pene de struț, aur, fildeș și oțel aparținând lui Vasile Alecsandri amintește de atmosfera de la Londra, Paris și Torino, când aceasta reprezenta guvernul lui Alexandru Ioan Cuza.

Garderoba saloanelor este completată de frumusețea uniformelor românești, ale căror surtucuri albastre împodobite cu motive ornamentale  și efecte militare s-au scuturat de influențele orientale puternic induse în perioada fanariotă, când arnăuții și ciohodarii purtând pieptare de argint și pistoale în șal, la brâu au fost atracția multor pictori români sau străini. Astfel, în jurul anului 1850 deja s-a făcut trecerea de la veșminte de inspirație răsăriteană către moda vest - europeană, care a adus un grad mai mare de confort, simplitate a croielii, pierzându-se însă bogăția cromatică și strălucirea. Uniformele de roșiori, călărași, infanteriști sau de vânători, purtate de la simpli soldați până la gradele militare superioare par a reconstitui parade militare triumfale sau reveniri de pe front, în cadență bravă și victorioasă.       

Pelerina cu glugă purtată de mareșalul Alexandru Averescu în primul război mondial ascunde un miros de pulbere din tranșee, impregnat în postavul de lână, în timp ce uniforma de soră de caritate a Reginei Maria, din pânză albă de bumbac, păstrează o respirație blând curajoasă a celei ce s-a aplecat peste răniții din paturile de campanie.

De la strălucirea portului oriental până la emanciparea  totală de veșmintele răsăritene, de la bogăția culorilor alintate pe mătasea anteriurilor până la prestanța uniformelor, îți stăruieîn minte același proverb altfel alcătuit, din cuvintele lui Alecu Russo: “ Straiul face omul; felul hainei modelează trupul și mintea și întipărește, din părinți în fii, tradițiile și obiceiurile”. Iar dacă răcoarea amintită de evantaiele  din mătase cu pene de struț sau mănușile lungi de piele de căprioară aduc un aer fascinant de mister rămas prizonier doar printre paginile cărților, atunci singurul prilej de regăsire a unei lumi pierdute este vizitarea expoziției de la Muzeul Național de Istorie.