Tic - Tac

 

În București nu există ceasuri minunate din care la  o anumită oră exactă să se ivească figurine grațioase, răsucindu-se precum cele din Piața Marienplatz din Munchen sau Piața Carol din Praga. Aici timpul se prelinge lenevit cu un aer balcanic, târâindu-se pe străzi, fără cadențarea feliilor de zi care ar aduce poate mai mult spor, mai multă vioiciune. 

Neexistând spectacolul măsurării publice a timpului, purtăm cu toții ceasuri de mână care ticăie în surdină timpul fiecăruia dintre noi, mestecându-ne gândurile, împingându-ne spre sfârșitul altei zile care ne rostogolește în alte săptămâni, anotimpuri sau ani .

Am putea însă “naufragia”, ca-n “Insula din ziua de ieri” descrisă de Umberto Eco,  în propriul nostru timp, în care trăind o extraordinară aventură am scăpa de “fugărirea zilelor și nopților, anotimpurilor, eclipselor și mareelor”.

Iar dacă Roberto, personajul din romanul lui Umberto Eco, a calculat riguros  posibilitățile de a se ajunge la insulă, recunoscând că “viața-i scurtă, arta-i lungă, prilejul vine și experimentul nu ține”, la rândul nostru ne vom cufunda preț de câteva “ceasuri” într-o atmosfera atemporală, desprinsă din cadranele ceasurilor franceze ale expoziției “Genio Gallico” de la Muzeul Național de Istorie al României.

Printre ceasuri de buzunar, pendule, ceasuri de voiaj, ceasuri de trăsură, ceasuri de birou, ceasuri de mână, timpul zglobiu nu ar mai trece, agățat poznaș de câte un capac de ceas filigranat, atârnat de gâtul zvelt al unui statuete de marmură gata să priponească de birou un mecanism orologic sau legănându-se într-un imaginar dans al osiilor vreunei trăsuri trase în galopul cailor.                          

Ceasurile istorice franceze aparținând colecțiilor Muzeului Național de Istorie, Muzeului Național de Artă al României, Muzeului Ceasurilor Nicolae Simache sunt pe de o parte obiecte de artă, surprinzând prin drăgălășenia emailului ce îmbrățișează capacele ceasurilor de buzunar și trezind admirația pentru linia molatecă a siluetelor grațioase de marmură sau bronz din jurul cadranelor, iar pe de altă parte mărturiile inovațiilor progresive în domeniul orologeriei.

Și pentru că în orașul nostru nu se găsesc ceasuri în fața cărora să ne putem opri fascinați, mai degrabă ne-am putea socoti naufragiați într-o "insula" a timpului amorțit, intrând într-o altă dimensiune a lui, ca și aceea descrisă în romanul lui Umberto Eco, în care acțiunea începe în iulie sau august, 1643, când din scrisorile lui Roberto de la Grive se poate crede că a “rătăcit pe valuri o veșnicie, sau poate doar vreo două zile cel mult.”

Aproximativ în aceeași perioadă a fost introdus emailul în decorarea carcaselor ceasurilor, primele fiind ornate cu figuri umane sau cu peisaje. Printre exemplarele lucrate în atelierele franceze pe ale căror carcase se răsfață ghirlande de flori miniaturale, vrejuri încolăcite spiralat sau zeițe cu tunici prinse pe umerii rotunzi se află și un ceas de buzunar cu carcasa emailată în formă de scoică și pictată în culori vii combinate surprinzător. Poate că îndrăzneala artistică de alăturare a culorilor a venit odată cu descoperirile navigatorilor care, uimiți de frumusețea locurilor, au generat atelierelor noi surse de inspirație. Capacul în formă de scoică amintește parcă de florile și arbuștii de pe vasul Dapfne, purtând nume de nimfă din mitologia greacă:
 

” văzu o floare de culoarea lămâii, pe care, în zilele urmatoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei  după-amiază și roșu-inchis la apusul soarelui, iar altele șofranii în centru, decolorându-se într-o albeață lilială. “

De la ceasurile delicate de buzunar secundele se furișează în ceasurile de șemineu, masive, stabile, având o accentuată funcție decorativă, ca și cum, măsurarea  timpului într-un cadru cât mai frumos ar duce la uitarea cu desăvârșire a trecerii acestuia peste noi. Astfel, ceasul de șemineu “Cele trei grații”, lucrat după un model Etienne Maurice Falconet la începutul secolului al XIX lea, continuă imaginara ancorare în sursa de inspirație mitologică prin surprinderea gesturilor delicate ale celor trei naiade din jurul  amphorei prevăzute cu un brâu orar, peste care se revarsă ghirlande de dafin amintind misterios de vasul Dapfne. 

Și, ca o adevărată călătorie în timp, expoziția prezintă câteva ceasuri de diligență, de mărimi diferite precum și ceasuri de voiaj, purtate de călători, împreună transpunând vizitatorul într-o mecanică colectivă, destinată încadrării într-un traseu prestabilit atât spațial cât și temporal, în care poezia voiajelor intră în perfectă armonie cu exactitatea măsurării timpului.

Afară orașul își poartă greoi timpul în lumina soarelui,  sub praful ridicat de reamenajarea Căii Victoriei, iar noaptea își împinge ceasurile în ritmul țârâit al greierilor, ce sfredelesc sacadat tăcerea, picurand  boabe de sunete, mici și scurte, precum secundele.
În vremea asta, există o "insula" în care timpul nu curge, ci se agață de gâtul câte unei pendule sau de vreun ceas voluminos de birou.

Fermecați de expoziția ceasurilor franceze și eliberați de presiunea timpului, vom avea în fața noastră o întreagă lună august eliberată de presiune, năzuroasă chemând a vacanță și mai ales îndemnând la intrarea într-altă dimensiune a timpului.

Pentru că da, “Insula din ziua de ieri” a fost descoperită prin iulie sau august...