Taraf

 

  Vara îmi miroase a praf ridicat din izbirea câlcâielor de pământ şi- mi sună a dansuri jucate în vechile curţi de la ţară, în care, la nunţi, se intră pe sub o boltă de flori şi crengi de brad în strigături şi chiuituri revărsate din trăsurile pline de fete cu părul împletit şi băieţi purtând ştergare legate după umeri, trase de caii împodobiţi cu ciucuri în zeci de culori şi clopoţei.
  În mijlocul curţii stăteau lăutarii, unul cântând la acordeon, altul la ţambalul peste care beţele se rostogoleau când dulce, când mai hotărât, după ce tăiau aerul, altul la cobză, altul la vioară...schimbau muzica ducând jocul dinspre hora bătrânească spre iureşul sârbelor care bătea pâmântul apăsat pentru ca apoi să ridice într-o singură secundă şi mişcare picioarele în văzduh.
  Joi, prietena mea Camelia mi-a dăruit o sticlă de mastică din Grecia şi fără voia nici uneia dintre noi, deschizând-o, m-am pomenit adulmecând muzică balcanică, care-mi picura stăruitor în suflet, cumva trezindu-mi dorul de frumuseţea jocului românesc din Argeş, cumva purtându-mă în anii de început ai secolului trecut, prin mahalaua Mântuleasa, cea care a inspirat proza fantastică a lui Eliade.
   M-am trezit între lumi, doar muzica de taraf îmi sună cunoscut... 
  Poate că dansul îmi curge prin sânge, venind de departe dinspre familia tatălui meu din Pădureţii de Argeş, de unde au plecat căluşarii în 1935, aleşi de înşişi Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner să danseze la Londra la Festivalul Internaţional de Folclor, care a avut loc între 15 şi 20 iulie, în Albert Hall.
    În drumul lor au fost admiraţi de Mircea Eliade, au dansat la Paris pentru Constantin Brâncuşi şi au fost felicitaţi personal de Nicolae Titulescu.
  Irina Nicolau menţionează în “Ghidul sărbătorilor româneşti” că aceştia au fost centrul atracţiei festivalului de la Londra şi drept răsplată ar fi primit un camion de băuturi fine de la un necunoscut. Se spune că dansatorii ar fi refuzat să se urce pe scenă fără funii de usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale .
  Îmi miroase a praf, ca acela înnecăcios din subsolul fostei Case de Cultură a sectorului 3, astăzi redevenită Casa Eliad, unde mergeam fascinată, seri la rând, la repetiţiile ansamblului “Hora Bucureştiului”, când sora mea mă aşeza lângă oglinzile de lângă care, fără să clipesc, o priveam printre perechile învârtindu-se nebuneşte, la semnale date de strigăturile puternice ale băieţilor sau chiuiturile ascuţite ale fetelor.
  Acolo, în curte, îi aşteptam să sosească din turnee, ţinându-mi respiraţia până se descărcau viorile, ţambalul, acordeonul, cutiile cu pantofi, umeraşele cu costume, pentru ca într-un sfârşit să se reverse întreaga bucurie adunată în săptămâni de dans românesc. 
  Din Portugalia sau Spania, Franţa sau Austria, ştiam că veneau la fel de fericiți şi nenorociţi totodată, îmbătaţi de succes dar lipsiţi de libertate, cu paşapoartele ţinute de activistul de partid care însoţea grupul, mereu micşorat cu câte un om rămas “afară”.
  Oglinzile din antreul casei ascundeau poate secretele fostului proprietar al casei, Athanasie Eliad, unul dintre boierii iubitori de cultură de la mijlocul secolului 18, celebru pentru sindrofiille şi spectacolele găzduite în grădină sau în camerele elegante ale casei.   
   Căci, pe vremuri, se dansa mult şi la sate şi la oraşe, în vechile mahalale, în grădinile deschise unde carafele de vin stingeau setea chefliilor în cântece vesele ale lăutarilor.
  Fantastica lume de odinioară, ascunsă între străzi, încă dansează după cântece de taraf, nu trebuie decât să intri-n câte-o nuvelă, unde o poţi întâlni pe Leana, cântăreaţa de cârciumă din “Pe strada Mântuleasa”, fără însă să mai ştim pe unde se află grădina numită ” Floarea Soarelui”, când prin 1920, aceasta îşi înmuia buzele în paharul câte unui tinerel, între cântecele la alăută pe care le interpreta ca nimeni alta.   
  Ba chiar poţi sări preţ de câteva minute şi în schiţa “ Justiţia” a lui I. L. Caragiale pentru a simţi mirosul spirtos de mastică prima al “Leancăi Văduva, comersantă de băuturi spirtoase care “reclama”:
     “Eu Domn Judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn' Tomiţa zicea să-l iau în birje...”
  Parfumul balcanic al mahalalei bucureştene se amestecă cu frumuseţea jocurilor româneşti de la sat, doar muzica de taraf legând cele două lumi pline de farmec şi culoare.
  Aştept să se reverse muzica de taraf pe străzile oraşului, iar curţile muzeelor să devină neîncăpătoare pentru cheful şi dansurile oamenilor, pentru ca o minune să trezească toate amintirile noastre şi să readucă la viaţă o lume pierdută. 
  Până atunci, nu ne rămâne decât să dansăm pe muzică de taraf …
  Cum ar fi “Taraful de la Mârşa”, pe care aceeaşi joi mirosind a “mastică prima”, de origine greacă ca şi Athanasie Eliad, mi l-a scos oarecum în cale, prezentat de directorul Muzeului Ţăranului Român ca fiind cel mai bun taraf din ţară, în deschiderea concertului “Foaie Verde”, la care muzica lăutarilor din Mârşa a ridicat oamenii şi a încins dansul în curtea muzeului.
  Muzica lăutărească cunoscută de generaţii întregi, adusă pe scenă de oameni de o simplitate desăvârşită, oarecum în contradicţie cu virtuozitatea sofisticată a improvizaţiilor şi sunetelor clipocind uşor în instrumente, pentru ca apoi să se dezlănţuie nebuneşte! Nea Vasile a prezentat taraful, cucerind la cei 77 de ani, cu vocea şi veselia lui, deopotrivă spectatorii şi băieţii canadieni din “Lemon Bucket Orchestra “.
  Seara se lăsa încet peste curte, lăutarii se întreceau pe scenă, Relu cu vioara coborâse printre oameni aducând spectacolul cât mai aproape, fetele dansau şi aşa, prin mulţime am reîntâlnit-o pe Mihaela Drăgan, o actriţă rromă frumoasă, cu părul negru şi sprâncene accentuat arcuite, purtând acelaşi nume cu mine, descoperită în toamnă, când “m-am găsit” în distribuţia unei piese, absolut întâmplător.
  Am zâmbit văzând-o luând sprinţar numele meu după ea, cocoţând-l pe scenă şi dansând lângă Nea Vasile; la rândul meu, i-am păstrat numele mai jos, în publicul care tocmai luase cu asalt orice colţ de curte jucând frenetic după cântecele “Dimineaţa pe răcoare”,“Tudoriţo, nene”,”Braşovenca”,“Di, di, dii, murgule dii!”   
    Şi, în vreme ce numele nostru comun se iţea când pe scenă, prin pletele fluturânde ale fetei dansând desculţă, când amestecându-se în mulţime sau ascultându-l pe Marin acordeonistul povestind despre băieţii de la “Lemon Bucket Orchestra” care, porniţi într-un turneu balcanic, ne aminteau de Goran Bregovic şi de ritmuri ucrainiene, însuşi numele spectacolului ”Foaie Verde” a început, “ ambetat şi turmentat“ să ţopăie în mintea mea.
  Căci, cu doar o lună înainte a mai atârnat pe un afiş, când la Teatrul Odeon, prin muzica lui Grigore Leşe, toaca s-a transformat într-un instrument popular dând ritmuri dansului contemporan. Cumva mai “Foaie verde” mi s-a părut concertul Tarafului de la Mârşa însoţit de muzica balcanică cântată de canadieni, preferând dansul simplu, muzica lăutărească în locul unor sugestii conceptuale!
  Prefer vocea lui Grigore Leşe ca şi pe cea lui Nea Vasile, decât sunetele reinterpretate ale bătăilor de toacă …
  Într-un cuvânt, prefer taraful! Şi, de la o vreme încoace, muzica de taraf este o sursă de inspiraţie originală pentru foarte mulţi străini care descoperă experienţa muzicală balcanică şi o interpretează alături de puţinii lăutari autentici .   

Feminism …

  Substantivul propriu “Bucureşti” nu e la genul feminin, iar feministele desigur se vor simţi destul de stânjenite, dacă nu revoltate de-a dreptul trăind într-un oraş care vinde imagine ieftină, cariere scumpe şi familii din ce în ce mai atipice în care relaţiile “moderne” nu prea lasă loc feminităţii.
  Pe zidurile unei clădiri adăpostind un birou notarial (în care evident lucrează doar femei) văd de ceva vreme cuvântul “ feminism”, caligrafiat destul de urât, aruncat de-a dreptul cu faţa spre intersecţie şi stând parcă cu “poalele-n cap”!
  Frumoasele femei locuiesc în case şi merg pe străzi spre birouri, piaţă, şcoli, biblioteci, spitale în care muncesc, gătesc, învaţă, fără să se oprească măcar câteva clipe pentru a vedea pe semenele lor, femeile imagini care locuiesc în televizor şi între pagini de reviste, istovite de veşnica goană efemeră după succes.
  Într-o plimbare cu bicicleta pe Bulevardul Pache Protopopescu, am descoperit la nr.89 casa în care a locuit Henriette Yvonne Stahl, care desigur a scandalizat la vremea ei lumea mondenă căsătorindu-se cu Petre Dumitriu, mai tânăr decât ea cu 24 ani. 
  Citind una din cărţile traduse de Henriette, “Genji”, am descoperit-o pe doamna Murasaki, o scriitoare japoneză care a trăit între anii 978-1016 şi a surprins de-a lungul a 1200 de pagini ambianţa de la curte, gusturile, slăbiciunile şi mai ales misterul care învăluia femeile în Ţara Soarelui Răsare.
  Cu cât te afunzi mai mult în lectură, printre paravane fragile şi perdele sau draperii necăptuşite se întrezăresc siluete feminine care păşesc graţioase şi molatec, dar totodată hotărâte, atente la fiecare semn şi stăpânind cu îndemânare arta de a compune poeme. Căci toate mesajele şi scrisorile conţineau poeme cuprinzând suspine, tristeţi şi iubiri iar interpretarea versurilor era dovada măiestriei şi imaginaţiei fără de limite. Este vorba despre frumosul prinţ Genji, care în căutarea femeii perfecte, încearcă să treacă dincolo de aparenţe şi să desluşească vraja care pluteşte în jurul femeilor graţioase, puternice, frumoase, tăcute, adâncite în lucruri, doamne distinse, femei simple, doici, prinţese cu caracter ursuz, adolescente fermecătoare, fete emoţionate şi tulburate, slujnice vârstnice şi slujitoare tinere. 
  Poate curajoasa Henriette s-a văzut la rândul ei, ca şi doamna Utsusemi, la fel de neputincioasă faţă de Petre Dumitriu, de care s-a îndrăgostit, în ciuda diferenţei de vârstă. 
  Aşa de pildă, doamnei Utsusemi, ”măritată fiind şi cuprinsă de regretul că nu era liberă, i se păru atât de greu să renunţe la Genji, încât ridică hârtia îndoită şi scrise pe margine un poem, în care spunea că mâneca ei, atât de des umezită de lacrimi, este ca aripa greierului udată de rouă ”.
  Prinţul Genji, “compuse un poem în care compara eşarfa pe care ea o pierduse fugind din odaie cu găoacea delicată lăsată de un greier sub un copac de pe un ţărm.”
  Eşarfa pierdută e ea însăşi un poem care leagă imaginar viaţa doamnei Murasaki cu cea a Henriettei îndrăgostite de Petre Dumitriu. De aici, halucinant, încep să leg întâmplari şi femei din locuri şi timpuri diferite.
  Aşa, de pildă, am descoperit deunăzi la târgul MTR o prietenă din copilărie, Rodica Dumitriu (purtând acelaşi nume ca şi Petre), care pictează manual eşarfe ascunzând poveşti, dincolo de faptul că în timpul săptămânii este un om al cifrelor, sfidând realitatea concretă, materială. Eşarfele tresaltă delicate în adierea vântului, şoptesc poveşti ascunse în motivele şi desenele captive culorilor, flutură diafan în semn de rezistenţă a creatoarei lor faţă de rutină, convenţional şi poate faţă de birocraţia de care este copleşită în timpul săptămânii.
  Rodica, veşnic îmbujorată şi îmbrăcată cu rochie cusută cu flori, inventând poveşti pentru fiecare eşarfă, cu păsări îngâmfate cu gene lungi, cu flori atinse de sclipiri aurii, cu petale întinse ca acuarelele copiilor…       
  Există femei fantastice printre noi, discrete dar puternice, pline de inspiraţie şi ascunzând poveşti cu mult mai savuroase şi mai veridice decât cele împărtăşite în reviste.       
  Identitatea feminină este mai mult ca niciodată supusă unei presiuni sociale potrivit căreia ar trebui să contopim toate calităţile şi să atingem imposibila perfecţiune.
  Despre toate acestea, la Muzeul de Artă Contemporană a României expoziţia internaţională “Good Girls (Memory, Desire, Power)” provoacă un dialog între sexe, pentru ca până la urmă feministele nu se vor într-o poziţie dominantă faţă de bărbaţii conducători în sfera vieţii sociale ci purtătoarele unui mesaj de independenţă şi control asupra propriei vieţi.
  Astfel, toate întrebările şi dorinţele se delimitează în instalaţii video, lucrări plastice sau secvenţe audio care conturează cele trei secţiuni ale spaţiului expoziţional. Liftul însuşi este camuflat de sunetele “Radio Prolife”, răsfrânte în cabina drapată în negru, din care doar printr-un ochi de geam se poate zări imensa suprafaţa de teren arătând părăsit, din partea dreaptă a Palatului Parlamentului. Mesajul este indus aşadar încă de pe drumul spre expoziţie, de a privi spre interior, mai mult decât spre exterior. 
  Cele trei concepte centrale ale artistelor - Memorie, Dorinţă, Putere - reunesc investigarea diferitelor configurări ale identităţii feminine, raportată la memoria colectivă şi individuală, la corporalitate şi sexualitate, cele două axe ale dorinţei, şi nu în ultimul rând, la explozia manifestărilor de critică socială şi activism.
  Întinsă pe două etaje ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, expoziţia este organizată în spaţii distincte care propun abordări artistice diferite, fără a avea transparenţa misterioasă a paravanelor japoneze descrise în “Genji” a doamnei Murasaki, ci o separare ambientală a propunerilor autoarelor.
  Despre maternitate, avort, chirurgia plastică şi construirea unei imagini perfecte, despre instituţia căsătoriei, despre singurătate, carieră, despre căutări şi aşteptări...
  Mesajul conceptual nu se adresează exclusiv femeilor. Aş spune că dincolo de numărul impresionant al bărbaţilor prezenţi la vernisajul din 20 iunie şi de seria de fotografii intitulate “Ochii bărbaţilor turci”, sunt aşteptaţi deopotrivă vizitatorii curioşi în desluşirea formelor artistice puternic impregnate de feminism.
  Au fost reinventate în mod ironic celebrele peretare de odinioară care transmiteau mesajele cuplului aflat în veşnică armonie, declaraţii bătute în cuie deasupra sobei sau mesei din căminele de la ţară. Aducerea lor într-o nouă lumină, sub înţepătura acului ca şi a cuvintelor, le acordă o nouă funcţie, aceea a afişajului atipic, de cusătură comică în urma acului:
   “Art is my mission, Art is more”
   "Me, the artist,
    Me, the women”
    Mi-a plăcut de asemenea şi instalaţia dedicată ideii de modelare chirugicală a frumuseţii, alăturând o masă chirugicală de un afiş brutal, în care sânii sunt sfârtecaţi de bisturiu… culmea, de bună voie şi fără de “nevoia” medicală a femeii. Imaginea mai puternică decat sănătatea, frumuseţea exterioară mai stridentă decât cea interioară, toate într-o formulă absurdă de cerere şi ofertă!
  Un cerc magic de coperţi de reviste se alintă larg, cu zâmbete perfecte, blonde sau brunete… la mică distanţă, tot orizontal, harta României alcătuită din monede mici, sclipeşte a “mărunţiş” ca o parabolă a ieftinătăţii imaginilor servite.  
   Începe să te doară sufletul…
  Şi să ieşi treptat din dimensiunea dată de căutarea pe orizontală!        

                    

Nostalgia ...

    Bineînţeles că m-aş juca într-o casă părăsită, aşa cum ne jucam cu toţii pe străzile pe care astăzi nu vezi nici un copil liber. Cu toţii sunt prizonierii fricii şi supravegherii permanente…
   Dar noi avem amintirile fabuloase, uluitoare, în care descopeream lumea alături de prietenii noştri sau, dimpotrivă, ferindu-ne de copii nesuferiţi, printre case, prin cotloane, în locuri părăsite sau pe terenuri de sport, uneori chiar prin subsoluri, dincolo de garduri, curţi, pe ceea ce se cheama teritoriul interzis!
   Se înmulţesc întâlnirile cu foştii colegi, cele mai spectaculoase rămânând de departe acelea cu prietenii şi colegii din şcoala generală, care poartă dorul de copilul din noi, sincer, direct, crud uneori, dar atât de frumos, pe care-l închidem pentru totdeauna în adâncul sufletului. Din când în când mai tresaltă la câte o întâlnire sau mai aleargă printre pagini de jurnale, cărţi, regăsindu-se în fotografii.
   Nostalgia …
   Dorul de copilărie şi de mister te mistuie până în pragul disperării uneori, dar iată că există şansa de a te rupe de realitate preţ de câteva ore mergând pe CAROL 53 unde se joaca “Nostalgia”, de Mircea Cărtărescu, în regia Cristei Bilciu.
   Tineri, frumoşi şi nebuni, actorii te iau de mână, te leagă la ochi, te prind în joc şi uiţi de timp, pentru că el se plimbă pe vârfuri cu ceasul în mână.
   Când am ajuns prima dată, am privit cu raţiune şi luciditate vila părăsită, m-am temut de improvizaţie ieftină, de pericol de prăbuşire, dar tinereţea a năvălit din fiecare ungher şi m-a împins în jocul de care nu m-am mai săturat.
   Așa că mâine, 15 iulie, merg iar la căderea nopţii la o nouă reprezentaţie …
   Într-una aş intra în casă să mă joc, aş coborî pe scări legată la ochi şi aş asculta poveştile despre primele îmbrăţisări, despre primele săruturi “uşor penibile, mai mult pe obraji şi pe ochi decât pe gură” aidoma Ginei din Nostalgia.
   Imaginaţia însă te împinge într-un trecut personal, plin de amintiri trezite de personajele lui Cărtărescu. E uluitoare lumea copilăriei urbane lăsate în urmă de noi toţi, de negândit pentru copii prezentului, însoţiţi permanent dintr-un loc în altul de adulţii paznici ai jocului şi fanteziei. Eu una mi-am amintit de Neluţu, prietenul meu din Calea Văcăreşti, cu care număram neputincioşi stelele de pe cer seara, stând pe treptele scării din faţa casei, de Cristi Geantă, cu care mă ascundeam cale de 3 străzi când jucam    ”de-a v-aţi ascunselea”, nu atât de a fi de negăsit, cât de plăcerea alergatului mână în mână!! Şi mai ales de Bogdan Diminstranschi, cu care veneam zilnic de la şcoală râzând şi fugind de Paraschiva, femeia din casa lor, de Monica, în a cărei curte mă jucam până se aprindeau becurile pe stradă.
   Pe toţi i-am pierdut, precum Cărtărescu pe Mendebil!! Aş inventa o rubrică de anunţuri la mica publicitate, “pierdut prieten copilărie, recompensă găsitorului”. Mă doare faptul că au dispărut odată cu mutarea mea din cartier.
   La Carol 53 poţi să cauţi liniştit copilăria câteva ore, e suficient să intri ca “Alice în ţara Minunilor” alături de actori în camerele părăsite, cu găuri în pereţi, ca să te cuprindă linişitea şi veselia căutării frenetice a unei lumi dispărute.
   E vremea reuniunilor, a marilor întâlniri, a candoarei, a greşelilor din copilărie care ne urmăresc o vreme făcându-ne în ciudă, a temerilor, a primelor sentimente. Casa e năvălită de scene jucate simultan, replicile se aud de peste tot, se suprapun firesc, ca-n viaţa reală.
   Eu am intrat prima dată la “Arhitectul” unde se joacă Epilogul, alegând sfârşitul, pentru a nu ştiu câta oară, în locul începutului, poate pentru întrebările lui Thomas Mann care preced capitolul:
   “În definitiv, în lume nu există decât o singură problemă: cum să răzbaţi? cum să ajungi la larg? Cum să sfărâmi cristalida şi să devii fluture”? 
   Pe fundalul unei pânze albe luminate, umbrele vin pe rând aruncând comic obsesia arhitectului Popescu pentru caroseria Daciei “mâncată literalmente de rugină, jantele strâmbate ale fostelor roţi, ferestrele fără parbriz”.
   De acum, îmi amintesc de domnul Mercan, tatăl Mihaelei, colega mea de bancă pentru scurtă vreme, veşnic stând sub caroseria maşinii, incredibil sprijinită, cu frâna de mână trasă, pe un tăpşan, la întoarcerea de la şcoală. Îmi părea că e omul care locuieşte sub maşină, mă uluia perseverenţa lui de a sta mereu întins pe spate, sub maşină, reparând ceva ce nu se mai sfârşea şi ieşind murdar de ulei cu o cheie imensă în mână.
   Dincolo de perdea se aude un glas: “Eu sunt Crina! Vrei să te joci cu mine!!” şi vreau să o zbughesc de aici să mă joc cu ea, dar trebuie să o iau prin curte şi nu mă mai satur de secvenţa “Arhitectului”. Aş vrea să fiu în toate camerele, să răscolesc casa, să aflu.
   Şi se râde mult, mult, ca în copilărie, la “Arhitectul”, când aveai vreun vecin mai ciudat.
   Noi îl aveam pe Domnul Ioan, pe sub scările căruia trebuia să cobor pe vine, tiptil, aşa încât să nu mă zărească şi să mă ţină din joacă, obligându-ne pe toţi să intrăm într-un concurs de matematică, pentru care câştigătorul „primea o călătorie cu racheta până pe lună“ iar cel ce care pierdea “o călătorie cu roaba până la groapa de gunoi”!! Apoi ne trimitea la tutungerie să-i cumpărăm "Carpaţi".  
   Arhitectul Popescu este personajul principal din scena care se joacă în holul de la intrarea în casă, în jurul căruia gravitează toate impresiile spectatorului, aşezat lângă scaunele dezasamblate dintr-o caroserie veche, amintind de autoturismul Dacia, claxonatul căruia arhitectul îi dedică ”cantităţi enorme de studii, monografii, comentarii, articole, lucrări de diplomă şi doctorat, de zece şi de o sută de ori mai multe decât cele despre Dante, Shakespeare şi Dostoievschi la un loc” .
   Rareori se râde la Epilog, de obicei rămâi pe gânduri la sfârşit, dar uite că aici e invers!
   Curtea e a tuturor, faci ce vrei, te joci, te uiţi la cer, alegi: ori intri la subsol, la “Ruletistul”, ori în spate mergi să îţi arate Crina sau Garoafa sau Puia cum să te joci cu iadeşul.
   Oooo, dar Mendebilul te aşteaptă, povestit de băieţii care nu se satură uluindu-se!! În aer pluteşte o vagă emoţie nostalgică, asemenea celei insuportabile emoţii simţite de Cărtărescu, care ieşind de la librăria Sadoveanu şi trecând pe lângă Ciclop, a fost copleşit de amintirea unei culori „roz ciudat, ivoriu, făcând ape moi şi cărnoase şi semilune gălbui „asemenea culorii cesuleţului de cincizeci de bani” cumpărat în copilărie.
   Cărămizile amintesc de maidane şi locuri părăsite, pânzele despart camerele altădată închise de pereţi şi sunetele te împresoară din toate părţile, îţi vine să tragi mereu cu urechea ca-n copilărie. Totul e incredibil de viu, aproape iţi pare rău că intri atât de târziu şi ieşi atât de devreme; afară pe străzi, case şi maşini reale dezvăluie rutina, aici, la Carol 53, Teatrul de Foc ascunde mistere.
   Noaptea te împinge iar şi iar în casă, fără frică de scările dărâmate, de câteva ori ai merge la aceeaşi secvenţă pentru că da, personajele te cheamă într-una şi nu poţi rezista!!! 
   Pe Crista Bilciu am văzut-o prima dată la atelierul Strindberg, din toamna trecută, când Cătălina Buzoianu a experimentat dramaturgia suedeză printre zidurile Curţii Vechi. Îmi place continua inspiraţie şi fluturarea pânzelor, care-mi amintesc de “Levantul” pus în scenă de aceeaşi Cătălina Buzoianu cu ani în urmă, la Teatrul Bulandra! Acelaşi Cărtărescu, altă regie..
   Pânza desparte şi împarte camere, secvenţe, ascunde şi dezvăluie umbre, se frânge neputincioasă sub sunetele care trec prin ea, amestecându-se şi ameţindu-te!
   Abia aştept să merg din nou, să mă arunc în amintiri, e drept mai mult ale mele decât ale domnului Cărtărescu, dar pe alocuri misterul adună întâmplări asemănătoare, căci libertatea jocului de altădată se întindea peste oraş, aidoma imaginaţiei, fără limite…
   Altminteri, cum se face că toţi vroiam să tragem la sorţi, să ne ascundem, să fugim, să ne ţinem de mână, să sfredelim curioşi corpurile şi minţile noastre de copii?? Să ne fie uneori frică, de subsol, întuneric, de mame ca cea a Mendebilului….
   Casele părăsite au viaţa lor şi atunci când le trezeşti se dezlănţuie aruncând ca “nişte limbi de foc” umbrele întâmplărilor ascunse printre rosturi, ca nişte secrete ale oamenilor. Fericiţii actorii care joacă la “Teatrul de Foc” îmi par nişte copii repetând aiurea pe străzi, printre ziduri, în soare sau vânt, plecând cu bicicleta şi plesnind de speranţa că iese din ce în ce mai bine, pentru că e un spectacol în care ai nevoie să tragi de mână, să legi la ochi şi să chemi! Sper că l-au chemat şi pe Mircea Cărtărescu care, ca la o mare întâlnire cu foştii prieteni, să continue căutarea veşnică a Mendebilului..
   Eu mă duc!!!
   Miroase a cretă în curte, aşa cum miroseau rândurile scrise de Mendebil:
“SĂ NU RÂDEM DE LUMPA  
SĂ NU CHINUIM ANIMALELE
SĂ NU NECĂJIM FETELE
SĂ NU JUCĂM VRAJITROACA
SĂ NU NE MURDĂRIM
SĂ NU VORBIM URÂT
SĂ NU MINŢIM
SĂ NU NE PÂRÂM
SĂ NU NE CERTĂM
SĂ NU NE BATEM “
   Pe zidul dărâmat al curţii se scurgea o pisică, sper să mai joace şi acum…
  Aş scrie pagini întregi, dar ce rost ar avea?? Obligatoriu de mers cu prieteni din copilarie, iar dacă e imposibil, poate sunt de găsit acolo. 
  Spectacolul e mâine, 15 iulie, la 21.00, la Carol 53, când se lasă noaptea…   
  Habar nu am cum de spectacolul acesta vine chiar după 3 zile de la întâlnirea cu colegii din şcoala generală, adunaţi ad-hoc de o învăţătoare care face naveta între USA, Mexic şi România şi care a apărut cu un teanc de lucrări de control şi felicitări de Sărbători şi sau sfârşit de an.
  Eu cred că  povestea lui Cărtărescu, aşa cum o vede Crista Bilciu, deschide pofta de altfel de copilărie ...