Feminism …

  Substantivul propriu “Bucureşti” nu e la genul feminin, iar feministele desigur se vor simţi destul de stânjenite, dacă nu revoltate de-a dreptul trăind într-un oraş care vinde imagine ieftină, cariere scumpe şi familii din ce în ce mai atipice în care relaţiile “moderne” nu prea lasă loc feminităţii.
  Pe zidurile unei clădiri adăpostind un birou notarial (în care evident lucrează doar femei) văd de ceva vreme cuvântul “ feminism”, caligrafiat destul de urât, aruncat de-a dreptul cu faţa spre intersecţie şi stând parcă cu “poalele-n cap”!
  Frumoasele femei locuiesc în case şi merg pe străzi spre birouri, piaţă, şcoli, biblioteci, spitale în care muncesc, gătesc, învaţă, fără să se oprească măcar câteva clipe pentru a vedea pe semenele lor, femeile imagini care locuiesc în televizor şi între pagini de reviste, istovite de veşnica goană efemeră după succes.
  Într-o plimbare cu bicicleta pe Bulevardul Pache Protopopescu, am descoperit la nr.89 casa în care a locuit Henriette Yvonne Stahl, care desigur a scandalizat la vremea ei lumea mondenă căsătorindu-se cu Petre Dumitriu, mai tânăr decât ea cu 24 ani. 
  Citind una din cărţile traduse de Henriette, “Genji”, am descoperit-o pe doamna Murasaki, o scriitoare japoneză care a trăit între anii 978-1016 şi a surprins de-a lungul a 1200 de pagini ambianţa de la curte, gusturile, slăbiciunile şi mai ales misterul care învăluia femeile în Ţara Soarelui Răsare.
  Cu cât te afunzi mai mult în lectură, printre paravane fragile şi perdele sau draperii necăptuşite se întrezăresc siluete feminine care păşesc graţioase şi molatec, dar totodată hotărâte, atente la fiecare semn şi stăpânind cu îndemânare arta de a compune poeme. Căci toate mesajele şi scrisorile conţineau poeme cuprinzând suspine, tristeţi şi iubiri iar interpretarea versurilor era dovada măiestriei şi imaginaţiei fără de limite. Este vorba despre frumosul prinţ Genji, care în căutarea femeii perfecte, încearcă să treacă dincolo de aparenţe şi să desluşească vraja care pluteşte în jurul femeilor graţioase, puternice, frumoase, tăcute, adâncite în lucruri, doamne distinse, femei simple, doici, prinţese cu caracter ursuz, adolescente fermecătoare, fete emoţionate şi tulburate, slujnice vârstnice şi slujitoare tinere. 
  Poate curajoasa Henriette s-a văzut la rândul ei, ca şi doamna Utsusemi, la fel de neputincioasă faţă de Petre Dumitriu, de care s-a îndrăgostit, în ciuda diferenţei de vârstă. 
  Aşa de pildă, doamnei Utsusemi, ”măritată fiind şi cuprinsă de regretul că nu era liberă, i se păru atât de greu să renunţe la Genji, încât ridică hârtia îndoită şi scrise pe margine un poem, în care spunea că mâneca ei, atât de des umezită de lacrimi, este ca aripa greierului udată de rouă ”.
  Prinţul Genji, “compuse un poem în care compara eşarfa pe care ea o pierduse fugind din odaie cu găoacea delicată lăsată de un greier sub un copac de pe un ţărm.”
  Eşarfa pierdută e ea însăşi un poem care leagă imaginar viaţa doamnei Murasaki cu cea a Henriettei îndrăgostite de Petre Dumitriu. De aici, halucinant, încep să leg întâmplari şi femei din locuri şi timpuri diferite.
  Aşa, de pildă, am descoperit deunăzi la târgul MTR o prietenă din copilărie, Rodica Dumitriu (purtând acelaşi nume ca şi Petre), care pictează manual eşarfe ascunzând poveşti, dincolo de faptul că în timpul săptămânii este un om al cifrelor, sfidând realitatea concretă, materială. Eşarfele tresaltă delicate în adierea vântului, şoptesc poveşti ascunse în motivele şi desenele captive culorilor, flutură diafan în semn de rezistenţă a creatoarei lor faţă de rutină, convenţional şi poate faţă de birocraţia de care este copleşită în timpul săptămânii.
  Rodica, veşnic îmbujorată şi îmbrăcată cu rochie cusută cu flori, inventând poveşti pentru fiecare eşarfă, cu păsări îngâmfate cu gene lungi, cu flori atinse de sclipiri aurii, cu petale întinse ca acuarelele copiilor…       
  Există femei fantastice printre noi, discrete dar puternice, pline de inspiraţie şi ascunzând poveşti cu mult mai savuroase şi mai veridice decât cele împărtăşite în reviste.       
  Identitatea feminină este mai mult ca niciodată supusă unei presiuni sociale potrivit căreia ar trebui să contopim toate calităţile şi să atingem imposibila perfecţiune.
  Despre toate acestea, la Muzeul de Artă Contemporană a României expoziţia internaţională “Good Girls (Memory, Desire, Power)” provoacă un dialog între sexe, pentru ca până la urmă feministele nu se vor într-o poziţie dominantă faţă de bărbaţii conducători în sfera vieţii sociale ci purtătoarele unui mesaj de independenţă şi control asupra propriei vieţi.
  Astfel, toate întrebările şi dorinţele se delimitează în instalaţii video, lucrări plastice sau secvenţe audio care conturează cele trei secţiuni ale spaţiului expoziţional. Liftul însuşi este camuflat de sunetele “Radio Prolife”, răsfrânte în cabina drapată în negru, din care doar printr-un ochi de geam se poate zări imensa suprafaţa de teren arătând părăsit, din partea dreaptă a Palatului Parlamentului. Mesajul este indus aşadar încă de pe drumul spre expoziţie, de a privi spre interior, mai mult decât spre exterior. 
  Cele trei concepte centrale ale artistelor - Memorie, Dorinţă, Putere - reunesc investigarea diferitelor configurări ale identităţii feminine, raportată la memoria colectivă şi individuală, la corporalitate şi sexualitate, cele două axe ale dorinţei, şi nu în ultimul rând, la explozia manifestărilor de critică socială şi activism.
  Întinsă pe două etaje ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, expoziţia este organizată în spaţii distincte care propun abordări artistice diferite, fără a avea transparenţa misterioasă a paravanelor japoneze descrise în “Genji” a doamnei Murasaki, ci o separare ambientală a propunerilor autoarelor.
  Despre maternitate, avort, chirurgia plastică şi construirea unei imagini perfecte, despre instituţia căsătoriei, despre singurătate, carieră, despre căutări şi aşteptări...
  Mesajul conceptual nu se adresează exclusiv femeilor. Aş spune că dincolo de numărul impresionant al bărbaţilor prezenţi la vernisajul din 20 iunie şi de seria de fotografii intitulate “Ochii bărbaţilor turci”, sunt aşteptaţi deopotrivă vizitatorii curioşi în desluşirea formelor artistice puternic impregnate de feminism.
  Au fost reinventate în mod ironic celebrele peretare de odinioară care transmiteau mesajele cuplului aflat în veşnică armonie, declaraţii bătute în cuie deasupra sobei sau mesei din căminele de la ţară. Aducerea lor într-o nouă lumină, sub înţepătura acului ca şi a cuvintelor, le acordă o nouă funcţie, aceea a afişajului atipic, de cusătură comică în urma acului:
   “Art is my mission, Art is more”
   "Me, the artist,
    Me, the women”
    Mi-a plăcut de asemenea şi instalaţia dedicată ideii de modelare chirugicală a frumuseţii, alăturând o masă chirugicală de un afiş brutal, în care sânii sunt sfârtecaţi de bisturiu… culmea, de bună voie şi fără de “nevoia” medicală a femeii. Imaginea mai puternică decat sănătatea, frumuseţea exterioară mai stridentă decât cea interioară, toate într-o formulă absurdă de cerere şi ofertă!
  Un cerc magic de coperţi de reviste se alintă larg, cu zâmbete perfecte, blonde sau brunete… la mică distanţă, tot orizontal, harta României alcătuită din monede mici, sclipeşte a “mărunţiş” ca o parabolă a ieftinătăţii imaginilor servite.  
   Începe să te doară sufletul…
  Şi să ieşi treptat din dimensiunea dată de căutarea pe orizontală!