22 Martie...

  Ieri nu a fost o zi obişnuită, a fost ziua în care a început schingiuirea oraşului, ziua în care, în 1977, profitând de agonia instalată după cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceauşescu propunea construirea în Bucureşti a unui nou centru politic – administrativ şi reconstrucţia unora dintre principalele artere ale oraşului.

  Astfel, a început din anul 1982 demolarea unei suprefețe de aproximativ 1/3 din zona centrală a oraşului (o mare parte din cartierele Uranus, 13 Septembrie, Unirii, Dudesti, Muncii) dispărând numeroase monumente istorice şi de arhitectură, pentru a se face loc Casei Poporului, Centrului Civic şi Bulevardului "Victoria Socialismului".

  Pare să fi fost o zi fatidică, căci tot pe 22 martie, însă în anul 1950, Nicolae Ceauşescu era numit şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (D.S.P.A.), căpătănd direct grad de general-maior.

  De atunci, convulsiile au cuprins oraşul şi nu-i dau pace nici astăzi, când autorizaţiile de construire zboară din birourile edililor cu tot atâta uşurinţă cu câtă superficialitate sunt gândite mare parte a proiectelor imobiliare.

  Totuşi, un traseu de memorie colectivă a anilor de dezintegrare a vieţii plăcute din capitala care te îmbia cu profiterolul de la "Casata", grădinile de vară unde rulau filme în serile călduroase şi tramvaiele ce-şi purtau cadenţa peste străzi pietruite, ar scoate la iveală nu numai nostalgia celor ce am supravieţuit marilor schimbări, ci şi aplecarea mai atentă a vizitatorilor rămaşi la stadiul de perplexitate în faţa grandorii Casei Poporului.

  Dar noi, cei care am trăit în acel Bucureşti de odinioară, nu putem trăda oraşul răvăşit şi îl căutăm prin fiecare cotlon regăsindu-l mai speriat ca niciodată, dând piept cu noi valuri de distrugeri.

  Sufletul lui a fost aruncat în patru zări, unele biserici au fost demolate, altele translatate ca-ntr-un joc absurd “de-a v-aţi  ascunselea”, case şi străzi au dispărut făcând loc nimicului, golind de speranţe destinele oamenilor. De pe dealul Uranus a alunecat într-o noapte in 1985, biserica "Mihai Voda", ctitorită în 1591 de către Mihai Viteazul, până în strada Sapienţei, salvată din calea furiei demolării.

  Uneori au fost recuperate şi păstrate miraculos unele părţi din clădiri, cum s-a întâmplat cu catapeteasma bisericii "Sfânta Vineri", ascunsă decenii la rând la mănâstirea Cernica, de unde urmează să fie restituită cât de curând. 

  Zilnic, văd pe strada Mântuleasa terenul, părăsit şi năpădit de gunoaie, pe care era amplasată şcoala unde a învăţat în clasele primare Eliade.

  Primăvara îmi pare dureroasă, nu se înalţă fum de vreascuri uscate strânse în grămăjoare şi nici nu miroase a var îmbrăţişând cu răsuflare proaspătă copacii. Musteşte parcă o stare generală de lene proverbială balcanică, de uitare care ne acoperă ca-ntr-un păienjeniş, legându-ne nevăzut în aceeaşi plasă a indiferenţei.

  Grandioasa Casa Poporului a devenit decorul perfect destinat veşnicelor baluri de caritate, în vreme ce oraşul, rămâne la uşă, ca şi Cenuşăreasa. Înăuntru se revarsă şampanie şi eleganţă, afară încă scoatem cenuşa din vatră … 

  Pe alocuri găsim cicatricile trecutului, plăci comemorative pentru vieţile alungate din istorie doar pentru o vreme…

  Pe strada Mămulari e casa în care a trăit vreme de 2 decenii, imediat după ieşirea din penitenciar, Corneliu Coposu.

  Strada Visarion dezvăluie aristocrata prezenţă a Palatului Brătianu, realizat după planurile arhitectului Socolescu, amintind de fostul său proprietar, Constantin Bebe C. Brătianu, arestat în noaptea de 6 mai 1950 (cunoscută ca “noaptea demnitarilor”), aruncat şi el în închisorile de la Văcăreşti şi Sighet.    

  Pe B-dul Dacia, nu departe de Piaţa Romană, se afla casa din care a fost arestat Iuliu Maniu.

  Numele aceluiaşi om politic, Maniu, apare schingiut într-un pamflet proletar în expoziţia ”Război împotriva ţărănimii” deschisă la Muzeul Ţăranului Român.

  Deşi este dedicată atacului asupra vieţii rurale şi proprietăţii private asupra pământului ca urmare a colectivizării, expoziţia cuprinde şi o zonă de imixtiune şi distrugere a oraşului, consecinţă firească a migrării ţărănimii deposedate către oraşul sărăcit de burghezia deportată la Canal. Este vorba inclusiv de întâlnirea ţăranului transformat într-un navetist nefericit cu Oraşul care îl speria cu asfaltul, etajele clădirilor şi furnalele uzinelor.

  Cultura materială a epocii comuniste este organizată în scenografia a 8 celule, care cuprind o recuzită bogată sugerând un teatru al absurdului, căci sub semnul paradoxului stă însăşi schimbarea destinaţiei muzeului, transformat din Muzeul Partidului Comunist Român în Muzeul Ţăranului Român. Aşa, tablourile artizanilor şi personalităţilor fostelor autorităţi comuniste sunt coborâte de pe pereţii unde, pe vremuri, stăteau la loc de cinste.         

  Realitatea e cuprinsă între coperţile dosarelor de la securitate, de culoare roşu-aprins ca şi cravatele de pionier, ca şi faldurile căzând peste tribune, ca şi drapelul PCR.

  Poezia patriotică, inspirată din foclorul popular, aminteşte de tirajele ziarelor tiparite la “Casa Scânteii”, rămasă la capătul Bucureştiului ca un simbol al modelului sovietic, demn de urmat.  
   Versurile de propagandă se iţesc printre lozincile de la manifestaţiile din anii '60-'70, scoase din subsolurile şcolilor sau fabricilor : 

"Vine badea lângă mine

Mândru cum nu-i altu-n sat

Că azi e şi decorat.

Când văd medalia lui

Parcă-i raza soarelui

Şi în raza cu sclipire

Văd a muncii preţuire."

                 (“Badea-al meu e decorat”, Com Mogosesti, Petre Popa)

  Între timp, o altfel de literatură, cea din temniţele comuniste, neştiută şi nestrigată nici înainte şi nici în prezent, e rostită la Muzeul Literaturii Române. Ultimul poet al închisorilor comuniste, Demostene Andronescu, îşi recită poeziile inspirate în celulă, ca-ntr-un miracol al supravieţuirii, în faţa unor elevi de liceu, străini de trecut, miraţi de întâmplări povestite cu lacrimi:

„Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii.”

                                             (Demostene Andronescu - “Nebunul”)

  Printre ei, circulă un album straniu, dat de fiica lui Mihai Buracu, fost deţinut politic la Penitenciarul celebru de la Piteşti, unde a fost închis, la nici 19 ani, pentru convingerile sale anti-comuniste. 

  În album, poezii de dragoste, scrise cu creionul chimic de băiatul îndrăgostit pentru care iubirea a dat sens răbdării în faţa torturii psihice, salvate pe bucăţi de hârtie minuscule, ascunse în mânerul geamantanului la ieşirea din închisoare.

  Treptat, întreg oraşul va deveni un muzeu, cu oameni - obiecte, cu străzi goale şi clădiri reinventate.

  Doar noi, cei ce am cunoscut adevăratul Bucureşti, vom alerga bezmetici căutându-l în fiecare colţ, fără să obosim...    

 

     

       

Pe drumul Golgotei, spre cartierul evreiesc...

Pentru Andrei 

Lumea de pe Calea Văcăreşti, cartierul copilăriei mele, era total diferită de cea descrisă de I. Peltz, din “Calea Văcăreşti”, o monografie lirică a vieţii cartierului evreiesc din primele două decenii ale veacului trecut. Între timp, cartierul s-a scuturat pesemne de tristeţe şi sărăcie şi a început să trăiască pe alte coordonate, căpătând un aspect burghez; au apărut mici prăvălii la fiecare colţ de stradă; îmi amintesc de mirosul de brioşe calde de la magazinul de pâine, parcă văd şi acum în geam sticle de borş stivuite şi acoperite la gură cu capace de hârtie, navete cu sticle lăsate de cu seară la o coadă imaginară în faţa lăptarului. Dar cel mai mult îmi plăcea să merg la prăvălia de remaiat ciorapi, unde cu ochelarii pe nas, o doamnă aplecată sub lumina unei lămpi întindea ciorapul de mătase cu fire duse pe marginea unui pahar şi după ce cu o mişcare rapidă prindea ochiul dus, vedeam cum ţese cu pricepere de păianjen şi zgomot de motoraş în surdină.

Locuiam vis-a-vis de biserica Dobroteasa, aproximativ pe locul unde se află Camera de Comerţ şi Industrie a României, într-una din cele mai frumoase case construite în stil neo-românesc, cu o turlă foarte ascuţită şi plasată la intersecţia dintre str. Hameiului (cu sens unic), cu str. Răscrucii, având o curte plină de trandafiri urcători, liliac si regina nopţii, cu scări de marmură şi terasă îmbrăcată în iederă.

Frumuseţea arhitecturală i-a prelungit viaţa cât se poate de mult, devenind pentru o vreme locul în care s-a stabilit dirigintele de şantier, fiind printre ultimile case demolate.

În nopţile de vară în care stăteam cu Neluţu, vecinul meu, pe scări şi încercam să numărăm stelele, nu ne imaginam nimic din ce s-a întâmplat mai târziu, nu aveam habar că toata lumea noastră se va scufunda, ca în scurtă vreme totul avea să dispară: mirosul de cafea proaspăt măcinată cumpărată de la cofetărie, ultimele tramvaie cu cabine de lemn în care stăteau taxatoarele, semiîntunericul din pod, cişmeaua din curte, cinematograful ‘‘Tomis’’ până la care drumul părea o adevărată aventură!    

A rămas Biserica Dobroteasa, ridicată în 1884, din iniţiativa preotului Pandele Sachelarie, în stil bizantin, ca o mărturie a trecutului îngropat sub buldozere. Ani de zile, am evitat să caut clădiri sau străzi din copilărie,  de groaza drumului către nicăieri, dar întâlnirea cu Andrei, colegul meu, m-a împins în dorul pentru viaţa pierdută, în care ca într-o glumă proastă, plecarea forţată din cartier era însoţită şi de alte schimbări. Aşa de pildă, locul frumoasei mele profesoare de franceză, doamna Magdalena Lupu, a fost luat de profesoara de limba rusă, iar străzile pavate cu piatră cubică au fost înlocuite cu aleile înguste dintre blocuri!

Astfel, m-am trezit pornind în “căutarea timpului pierdut” şi am redescoperit părţi din cartierul evreiesc, case şi sinagogi ca nişte coconi înfăşuraţi în amintiri, care stau să spargă pereţii şi să-şi ia zborul, înapoi spre viaţa de altădată, fluturând când timid, când mai puternic din aripi.   

Fosta “Casa de cultură a sectorului 3”, situată în B-dul Mircea Vodă, cunoscut sub denumirea de “Casa Eliad” şi-a recăpătat înfăţişarea de la sfârşitul secolului al 19-lea, după o recentă restaurare, dezgolindu-se albă la marginea şoselei, mândră de întoarcerea la înfăţişarea de acum 150 de ani, de când boierul Athanasie Eliad a reconstruit această clădire în forma actuală, după marele incendiu din 1847. De-a lungul timpului, "Casa Eliad" a găzduit Facultatea de Medicină a Comunităţii Evreieşti, Teatrul Evreiesc de Stat, pentru ca mai târziu să devină Casa Raională de Cultură apoi, din 1975, Casa de Cultură a Sectorului 3.

Vis-a-vis, pereţii gri, austeri ai Liceului Luader Reut, adăpostesc şcoala comunităţii evreieşti învecinată cu Teatrul Evreiesc de Stat, dezvoltat din fostul Teatru Baraşeum.

În apropiere, străzile se desfac în jurul rondului Udricani, la stânga o iei către Sinagoga Mare, iar la dreapta către Templul Coral.

Sinagoga Mare, construită în 1845-1846, a fost considerată multă vreme ca cel mai mare lăcaş de cult pentru evreii din Bucureşti. Declarată monument de arhitectură de Academia Română, sinagoga a fost repictată în anul 1936, în stil rococo, de către Ghershon Horowitz. Rămasă ostatică între blocuri, sinagoga păstrează  activ rolul culturii ebraice care, dincolo de ororile distrugerilor făcute de către legionari, rămâne vertebrală, puternică, în vreme ce steaua lui David sprijină parcă văzduhul, sfidând cu mândrie decorul stupid şi priveliştea balcoanelor din blocurile alăturate.

Spre deosebire de Sinagoga Mare, a cărei arhitectură păstrează linii sobre, clasice, Templul Coral de pe str. Sf. Vineri, construit în 1866, este realizat în stil arhitectural neo-maur, bogăţia ornamentelor decorative în piatră adăugându-i o notă specific hispanică, cu nuanţe calde pornind de la culoarea alunei până la roşiatice apusuri prăfuite de soare. Ca o fericită coincidenţă, aşa cum Sinagoga Mare se învecinează cu Teatrul Evreiesc de Stat, şi Templului Coral i s-a alăturat de numai câteva luni o sală a Teatrului de Comedie, trasându-se un nou reper cultural pe Harta Bucureştiului.

Ca un ecou al căutărilor, la numai câteva sute de metri, Anexa Muzeului Naţional de Artă Contemporană a României a găzduit expoziţia ”Remembering in order to forget” a artistei fotograf Miri Mor, întoarsă de câţiva ani din Tel Aviv.

Toată goana şi setea de trecut, de adunare de obiecte, informaţii şi date e stocată în seriile de fotografie „Monumente ale aducerii aminte” şi „Subsoluri ale sufletului”, care arhivează felii de viaţă, de istorie, frânturi de amintiri. Datele devin arhivă îndată după consumarea prezentului şi noi, fără exerciţiul selecţiei deseori ne grăbim să aruncăm autenticul şi să păstrăm copii zadarnice, uneori zvârlite şi ele în „tomberonul” istoriei. Informaţia năpustită peste noi se aruncă în valuri cu o forţă incredibilă, pentru ca mai nou să stocăm doar virtual în baze de date, în vreme ce materia dispare, se casează, se aruncă!Or, expoziţia este o pledoarie pentru conservarea unor etape din viaţă, în care odată intraţi redescoperim aromele aducerii aminte.

Spaţiul de expunere e neconvenţional, seamănă cu un etaj de bloc neterminat, doar pe fereastră privesc cum întoarce tramvaiul la P-ţa Sfântul Gheorghe, închid ochii şi mă văd pe Calea Văcăreşti, privind de pe strada pavată cu piatră cum alunecă un vagon de tramvai!  Încerc să-mi imaginez tramvaiul din care a căzut Nora, personajul din romanul “Accidentul”, al scriitorului evreu Mihail Sebastian.

De altfel, Paul, salvatorul Norei, chiar a ajuns într-o “sală de proiecţie din piaţa Sfântul Gheorghe, într-o cameră mică la etajul al cincilea, cu ferestre astupate şi tavanul scund, o adevărată cutie cubică, în care aparatul de proiecţie face un zgomot exagerat de uzină sau de avion”.

Ca într-un experiment involuntar şi ca un îndemn al expozitiei, amestec şi arhivez mental date şi întâmplări! De aici, pe strada Mămulari, aparţinând a două lumi, pe o parte casele de odinioară, aliniate sub globurile mari, rotunde, de felinare care seamână cu luna, pe cealaltă parte blocuri. În pantă, strada îmbrăţişează un perimetru care păstreză o notă intimă, de vechi cartier, în spatele vechiului magazin Unirea. În susul străzii,Templul "Unirea Sfântă",  la celalalt capăt al străzii, casa în care a locuit Corneliu Coposu. Solidaritate stranie în ani de supraveghere din timpul comunismului, care trece dincolo de religie şi convingeri. Întreaga stradă are o viaţă proprie, plină de întâmplări văzute şi trăite, de istorie adăpostită în Muzeul Comunităţii Evreieşti din incinta Sinagogii sau de destine umane intersectate mai mult sau mai puţin întâmplător!

Şi tot gândind  metaforic la “Monumentele aducerii aminte”, poţi porni pe drumul Golgotei din timpul celui de-al doilea război mondial, ajungând la Memorialul Holocaustului aflat la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Voda şi Ion Brezoianu. Miroase a praf de beton, îţi scărţâie în urechi zgomotul roţilor de tren, miroase  a rugină şi amintiri !! Eşti în faţa unui bunker, cobori  pe treptele asimetrice şi intri ….

Deasupra se vede cerul, lumina pătrunde în fâşii printre scânduri paralele de lemn, ridici privirea şi te simţi pierdut, fără nume, fără identitate, de parcă ai simţi exact ce s-a întâmplat cu miile de oameni neîntorşi din lagăre, ale căror nume sunt gravate pe plăci de metal ce înconjoară încăperea. Doar numele lor strigă a disperare, în timp ce grotesc, în lumina difuză de la intrare se profilează silueta paznicului din ziua de astăzi, cu bastonul de cauciuc atârnându-i la brâu şi poziţie rigidă, cu picioarele înfipte straşnic în pământ. Nu mai ştii ce trăieşti, trecut sau prezent, uiţi că eşti în Bucureşti 2013, te agăţi disperat de ideea de muzeu, şi amintirile se învălmăşesc în minte, răsărind când imagini din cărţi de istorie, când aceea a Muzeului Anne Franck de la Amsterdam, când Muzeul Holocaustului de la Praga!

Amintirile sunt peste tot la fel, au rămas  zăvorâte în date şi nume, de unde bat la uşa sufletelor noastre cu semne de exclamare prelungindu-se în lacrimi! Precum şi mesajul de pe coloană de metal, cu aspect ruginit, aflată lângă bunker: ” Aminteşte-ţi!”

Singura materie care se scurge parcă spre spirit e piatră funerară a crucilor, sprijinite la intrarea în bunker, aduse din cimitirul evreiesc de la Odessa şi transportate de Antonescu, pentru a fi livrate în construcţii civile. O balustradă de metal ruginit, croită parcă din vagoanele de marfă în care erau transportaţi spre lagăre evreii, este alături de Coloana Memorială, singura pată de culoare, cărămizie, asemenea  furnalelor care înghiţeau vieţi şi ruginiu prăfuită, ca a vechilor marfare din depouri.

Viaţa se eliberează şi merge mai departe, în oraş, văd un grup de tineri înconjurâd coloana cu râsete, joc şi voie bună, o joacă adevărată, nu aceea “de-a viaţa şi de-a moartea”, adulmecând parcă primăvară cu toată pofta tinereţii.

Iar săptămâna s-a încheiat cu o proiecţie maraton, adusă de Festivalul “One World Romania”, a documentarului “SHOAH” care, pe parcursul a 9 ore, te face părtaş la mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului, oameni care au trăit pentru o vreme în iad şi încearcă doar să ne amintească ororile incredibile în care istoria a aruncat  pentru o vreme oamenii!