Iarna ascunde poveştile
oraşului, parcă mai proaspete, mai albe, mai inocente, atâta vreme cât ninge mai liniştit, mai vânturat dar apăsat, neîntrerupt, aşezat temeinic peste case şi
străzi, acoperind blajin tristeţea gri, citadină. Aerul îngheţat şi rafalele şuierând
şi iţindu-se în colţurile caselor par a răzbuna versul dintr-o veche romanţă:
“Arză-l focul, Bucureşti!”.
Vântul se încolăceşte în jurul clădirilor
cele mai înalte din oraş şi de acolo se năpusteşte peste oameni sau se izbeşte în
geamuri, zgâlţâindu-le girgiuvelele sau dându-se cu capul de-a dreptul în
termopanele birourilor spânzurate cât mai sus.
Odinioară, cea mai înaltă
clădire din Bucureşti era Foişorul de Foc, construit în anii 1890-1891, având aproape
50 de metri şi îndeplinind funcţia de post de veghe de la o înălţime de 42 m şi
de rezervor de apă, pentru etajele superioare. De acolo, se putea supraveghea întregul
oraş aflat în plină expansiune la sfârşitul secolului al XIX lea, cu o suprafaţă
de peste 30 km şi o populaţie de 20000 locuitori.
Se zărea în
apropiere, printre acoperişuri de ţiglă şi locuinţe ochioase uşor îngrămădite, casa
Melik, construită în anul 1790 şi reconstruită după planurile arhitectului
armean Jacob Melik, în 1857. Stăpâna casei, Ana Melik, era una dintre prezenţele
feminine ale Bucureştiului antebelic care l-au fascinat şi inspirat deopotrivă
pe Mateiu Caragiale, în scrierea romanului “Craii de la Curtea Veche.”
Ana, având un nume
predestinat parcă sacrificiului şi împlinind un blestem, murea într-un incendiu
în propria-i casă în anul 1913, în pofida vecinătăţii străzii Spătarului cu
Foişorul de Foc, care încă din 1910 încetase a fi cea mai înaltă clădire din
Bucureşti. Moartea ei aminteşte parcă de o altă Ană, strivită legendar de
povara zidurilor dar şi de acelaşi vers obsesiv revenind în istoria oraşului,
mistuit de nenumărate ori de flăcări:“ Arză-l focul, Bucureşti!”.
În vremea asta,
Mateiu Caragiale continua să scrie zăbovind asupra aceleiaşi cărţi, născută pe parcursul
a două decenii, într-un interval halucinant, dilatat pe de o parte de firea
bizară a fiului lui I.L.Caragiale, cel care şi-a construit în mod artificial o
aură aristocrată, cu ascendenţă nobiliară, pe de altă parte de schimbarea bruscă
a Bucureştiului postbelic, a cărui imagine scriitorul “o respingea global, considerând-o
o lume pestriţă”.
Să fie gustul lui
Mateiu Caragiale pentru “La Belle
Epoque” ursit încă de la naşterea sa pe strada Frumoasă? Din paginile “Crailor..”
se desprind portretele unei lumi inedite, unice, cu o ”ambianţa ce sugerează un
Ghepard sui – generis, levantin şi balcanic, un fel de La Dolce Vita”.
Printre ele, Raşelica “primejdioasă, în stare să
te bage în orice” şi Tita ”măruntă şi şuie,( …) cu ochii căprui şi codaţi, cu nas
coroiat şi lung, cu buze subţiri şi tivite”. Le privesc mereu şi dincolo de
paginile cărţii, aşa cum îmi apar, strânse între rame de tablou şi dăruite de
Aleha Năstase, una dintre cele mai dragi eleve ale mele, de pe vremea când era
studentă la Facultatea de Arte Plastice. Uşor ironice, cu priviri ascuţite,
femeile de altă dată amintesc de plăcerea ascunzişului cochet sub borurile
largi ale pălăriilor sau voaleta discretă, aruncând ocheade mai mult sau mai puţin
vinovate.
Şi aşa, poftind în a
purta pălării, mă trezesc privind dincolo de voaletă, ca printr-o pânză de păianjen
sau mai rece, iernatic, ca o femeie din epoca industrializată, printr-un grilaj
de fier, aducând cu cel care astupă “forjăreşte” geamurile largi ale Băncii
Marmorosch Blank.
Căci, concidenţă sau
nu, banca a fost înfiinţată în 1848, odată cu focul revoluţiei care urma să unească spiritele arzătoare şi dornice de răsturnări înnoitoare.
Casa Melik era un adăpost pentru întâlnirile ascunse ale revoluţionarilor, pe
care-l puteau părăsi în grabă, folosind pivniţa aflată în legătură cu clădirile
din vecinătate.
Şi tot ţesând întâmplări
legate straniu, viaţa însăşi părea că s-ar fi transformat într-o plasă cu
ochiuri mici, prin care noi să privim un spectacol incandescent: peste ani, Gheorghe Răut,
directorul filialei din Paris al Băncii Marmorosch Blank, prieten cu Theodor
Pallady, a donat întreaga sa colecţie, expusă astăzi în casa Melik, devenită “Muzeul
Theodor Pallady”.
Astfel, sufletul
Anei, femeia care a inspirat romanul lui Mateiu Caragiale, poate mai bântuie
printre tablourile lui Pallady, zăbovind în cerdacul de lemn şi privind
nedumerit peste acoperişurile caselor spre locul unde Foişorul de Foc, ca un
ciclop bătrân îşi rumegă amintirile încolăcite după scara răsucită ca o spirală
de fier, ca un lujer prins în chingi.
Şi în miezul iernii,
ne strecurăm privirea prin perdeaua ninsorii, o voaletă înghetaţă ascunzând şi
nu prea focul iubirii de odinioară, care inspira romane şi aprindea pasiuni.
