Hello, Bucharest !

  În ultimele 2 decenii limba engleză a pătruns în spaţiul românesc cu aceeaşi viteză cu care odinioară limba franceză cucerea saloanele bucureştene sau ieşene, aşa încât un turist englez la plimbare prin Bucureşti se poate face lesne înţeles, putând găsi cu uşurinţă în memoria oraşului semne ale influenţelor engleze.

  Fie că ne place sau nu, brandul de ţară cel mai des amintit este Dracula iar imaginea vampirului din Transilvania l-a inspirat pe irlandezul Bram Stoker, autorul celebrului roman cu nume omonim, scris în 1897, care pornind de la realitatea istorică, a dezvoltat pe baza ficţiunii tema vampirismului într-un decor transilvănean cu iz medieval.

  Vlad Ţepeş este cel care a ridicat la rang de reşedinţă domnească Curtea Veche, iar catacombele şi zidurile fostei cetăţi, aflate în inima Bucureştiului se învăluie într-o atmosferă romantică, mai cu seamă pe înserat, când lumina rece a lunii se strecoară printre cotloane scormonind întunericul smolit din beciuri.

  O alta perspectivă venită din spaţiul englez este dată de personalitatea fermecătoare a Reginei Maria, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit, exuberantă în tinereţe, diplomată şi misterioasă deopotrivă  după 30 de ani.

  Referindu-se la relaţia Principesei Maria cu Carol I, Paul Morand spunea:

  “Miresmele din Kent au reuşit să domine tristul brad Hohenzollern “.

  Căci venirea Mariei într-o ţară atât de îndepărtată şi intrarea prin căsătoria cu Ferdinand, principele succesor la tron, într-o casă regală austeră, uşor rigidă, a adus iniţial o serie de divergenţe. Treptat, însă, Regina Maria a demonstrat că împărtăşeşte acelaşi scop de a consolida statul modern român iar eforturile de sprijinire a artelor au promovat o imagine a identităţii naţionale.     

  Un traseu cu parfum englez la Bucureşti ar porni negreşit de la Palatul Cotroceni, unde Regina Maria a reuşit să-şi clădească micul său univers, mai intim, mai romantic şi oarecum mai călduros decât atmosfera impunatoare, însă uşor glacială, de la Palatul Regal.

  Parcul ce înconjoară Palatul Cotroceni se alintă parcă pe colina dealului, unduindu-se dinspre arbori spre tufele de arbuşti, pentru ca apoi să se ghemuiască prin pajişte, mirosind a iarbă proaspătă şi flori când vremea e prietenoasă sau trosnind din vreascuri când se lasă gerul.  

  Doar şoseaua desparte parcul Palatului Cotroceni de  Grădina Botanică de vis-a-vis, care se întinde pe o suprafaţă de 17,5 ha, minune revarsată printre alei şi ascunsă în sere din calea frigului năpraznic. Nici nu e de mirare cum Regina Maria, îmbătată de parfumul florilor de lângă Palat a ales să amenajeze o grădină botanică la Balcic, lânga micuţul castel de la malul Mării Negre, numit de ea însăşi „Tenha-Juvah”( în limba turcă  „Cuibul Singuratic”.)

  Şi ca o legătură între amintirile plutind în aerul sărat de la malul mării şi cel al Bucureştiului, peisajele marine de la Balcic şi-au găsit adăpost recent în saloanele muzeului de la palat. Astfel, de curând, Muzeul Naţional Cotroceni a achiziţionat ca obiecte de patrimoniu picturile realizate de membrii Societăţii „Tinerimea artistică“, a cărei activitate a fost susţinută în primii ani ai secolului XX  de Principesa Maria. Printre ei s-au numărat: Leon Al. Biju („Peisaj la Balcic“), Kimon Loghi („Cafenea la Balcic“), Nicolae Grant („Peisaj).

  Atât Palatul Cotroceni, cât şi castelul de la Balcic au câte o mică capelă, martore ale reculegerii Reginei “inimilor noastre”, a rugăciunilor şoptite şi a închinării smerite.

  Pe lângă acestea, a existat însă şi dorinţa ridicării unui edificiu religios care să asigure serviciile ecumenice specifice confesiunii sale, ceea ce a condus la construirea Bisericii Anglicane.

  Biserica Anglicană se află în imediata vecinătate a Parcului Icoanei şi se remarcă prin nota discordantă pe care o face culoarea de teracotă cărămizie în decorul dominat de griul posomorât al clădirilor din jurul său.

   Fără vamă şi fără paşaport, apăsând pe clanţa în formă de cruce a uşii de lemn masiv de la intrare pătrunzi pe nesimţite în altă ţară şi irealul pluteşte uşor, cufundându-te parcă în ambele capete ale Europei, prins într-un loc  din Est aparţinând celei mai puternice monarhii apusene.   

  Portretul Reginei Elisabeta a Angliei, orga şi mobilierul comandate în Anglia, câteva ţesături tradiţionale româneşti creează un decor unic, în care îndată ce ai pătruns te afli pe terenul Marii Britanii, căci conform documentelor, terenul pe care e amplasată biserica aparţine Coroanei Regatului Unit .  

  E un spatiu complet diferit de cel al bisericilor ortodoxe, cu pereţi văruiţi în alb, în care interiorul simplu pune în valoare orga veche iar pe un coridor alăturat sunt aşezate cuminţi cărţi de literatură engleză, peste care coboară sunetele muzicii religioase ca într-o întâlnire cu literele încorsetate între coperţile cărţilor.

  Te cuprinde nostalgia anilor când timpul se umplea cu citit şi vise, iar sonetele lui Shakespeare, romanele surorilor Bronte sau cele ale lui Charles Dickens citite pe nerăsuflate aduceau mirosul paginilor de cărţi noi înghiţite cu nesaţ sau de cărţi cu margini îngălbenite, uşor unsuroase, împrumutate de la bibliotecă.

  Poate şi pentru că pe vremuri terenurile din apropiere au aparţinut librarului Ioanid...

  La inițiativa acestuia s-a amenajat parcul care îi poartă numele, în stilul grădinilor romantice engleze, pe alocuri inspirându-se peisagistic din parcurile franceze.

  Ianuarie dezvăluie siluetele unui foişor acoperit cu zăpadă şi a unui mic lac din care stânci decorative care până deunăzi se  ridicau colţuroase, azi stau chircite sub iarnă, albindu-se treptat.

  Iarna capricioasă şuieră prin oraş, ninge în rafale sau zâmbeşte topită, curgând pe la streşini şi ne împinge spre colecţiile vechi în căutarea artei engleze.

  Aşa descoperim un “Sisley” în Muzeul Zambaccian, iar la capătul oraşului, la Muzeul de Artă Veche Apuseană Dumitru Minovici, ridicat în stil englezesc gotic terţiar englez între 1939-1941, atmosfera nobilă creeată în jurul unui imens şemineu îndeamnă spre savurarea unui ceai englezesc.

  Astfel, adaugăm aromelor de cafea turcească la ibric, atât de iubită de noi, miresme de ceai englezesc, de frunze molcome şi flori parfumate aduse din fostele colonii  britanice.

  Florile de tei, frunzele de mentă, roiniţă, muşetel şi coada şoricelului privesc sfioase, precum fetele de la ţară de pe vremuri, către intrarea triumfală a amestecurilor  fascinante de ceaiuri şi arome englezeşti  în viaţa oraşului, în ceainăriile-librării.   

Gute Nacht, Bukarest !

  

   Când primul nostru monarh, Carol I de Hohenzollern, a ajuns în Bucureşti, a găsit un oraş cu străduţe înguste şi întortocheate, după modelul celor orientale, cu case cu geamlâcuri alăturate altora mai arătoase, cu Foişorul de Foc socotită drept cea mai înaltă clădire a vremii, cu târgurile Moşilor de vară sau de iarnă, cu precupeţe, cu bracagii, cu mofturile doamnelor şi domnişoarelor îmbrăcate după ultima modă de la Paris.  

   Uşor, uşor, disciplina şi rigoarea prusacă şi-au câştigat locul în arhitectura, în administraţia şi în viaţa culturală românească.

  Eforturilor Regelui s-a alăturat entuziasmul Reginei, Elisabeta de Wied, cunoscută şi sub pseudonimul literar Carmen Sylva, care a deschis saloanele Palatului pentru a găzdui serate de poezie şi literatură şi concerte.     

  Amestecul de lentoare cu vorba uşor alunecoasă, isteţimea, desele şi grabnicele trădări au fost zguduite din temelie odată cu instaurarea Casei Regale de Hohenzollern.

  Carol I a rămas în istorie ca având cea mai îndelungată domnie, asemenea lui Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei iar ţara adoptivă a primit cu braţele deschise vigoarea, rigurozitatea, spiritul organizatoric german, aproape necunoscute până atunci în Balcani.    

   Comunismul nu a reuşit decât să ascundă sub alte nume locurile minunate sau să lase operele de arta dinadins pradă uitării.

  Parcul Carol devenise Parcul Libertăţii, bucăţi din decoraţiunile de pe frontonul Universităţii, prăbuşite la cutemurul din 1977, stau încă rezemate de perete în curtea Casei Memoriale "Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck" iar "Casa Cesianu", construită în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, în stil electic de factură academică, care a găzduit  Legaţia germană, deschisă la 1 martie 1880, se înfăşoară ca un cocon în pânză străvezie, anunţând restaurarea.     

   Dar de când statuia lui Carol şi-a găsit binemeritatul loc în faţa fostului Palat Regal, astăzi Muzeul Naţional de Artă al României, parcă impunătoarea amintire a regelui nostru e gata să însoţească orice dornic călător într-o descoperire a oraşului aflat la începutul secolului trecut sub auspiciile unor prezenţe regale puternice, pline de demnitate şi peste toate degajând autoritate.  

   Tot spre Palatul Regal priveşte parcă şi bustul lui Mihai Eminescu, din faţa Ateneului Român, poetul nostru naţional al cărui talent a cucerit-o pe însăşi  regina Elisabeta, fie şi pentru afinitatea poetului pentru cultura germană.    

  Influenţele lui Goethe, Kant, Schopenhauer, Novalis, Heine, Lenau, cu precădere de natură romantică s-au născut din perioada studiilor făcute de Eminescu întâi la Viena, apoi la Berlin.

    Şi drept mărturie a asumării misiunii de a contribui la formarea elitei intelectuale, la 14 martie 1895, Carol I a inaugurat “Fundaţia Universitară Carol I“, în faţa căreia se află statuia ecvestră a fondatorului său. 

  Ceea ce însă cucereşte întru totul este aplecarea regilor noştri spre miturile naţionale, spre legendele şi poveştile româneşti, dovedindu-se neobosiţi în promovarea tradiţiilor noastre.    

   Aşa descoperim şi în Parcul Carol, de o parte şi de alta a aleii principale “Giganţii”, cele două statui create de Dimitrie Paciurea şi Frederick Storck, reprezentări ale legendarilor fraţi gemeni îndrăgostiţi de aceeaşi fată.  

  Parcul a fost inaugurat cu prilejul aniversării jubileului omagial, a sărbătoririi a 40 de ani de la instaurarea regelui, în acest sens organizându-se Marea Expoziţie Naţională de la 1906.

   Peisagistica parcului dezvoltă o deschidere largă, spaţii largi de acces şi o geometrie caracterizată prin simetria perfectă a aleilor, încadrând perfect calea de acces principală, care alunecă  în sus, ştergând parcă zecile de trepte până  în vârful dealului, la baza mausoleului Eroului Necunoscut. 

  “Gigantul” lui Frederick Storck se frânge uşor prin aplecarea duioasă şi îndurerată a corpului, purtând povara dragostei iar brazii din vecinătate îşi înfig acele în aerul rece de ianuarie, de oraş, de ciuda depărtării faţă de cascada "Urlătoarea" din Buşteni, unde se pare că s-ar fi aruncat cei doi fraţi din poveste, ca preţ al unui rămăşag pus pe inima aceleiaşi fetei iubite . 

   Marmura se arată moale, caldă, plină de iubire şi negreşit ne îndeamnă spre lauda şi cinstirea memoriei celor patru generaţii de artişti români de origine germană, rămaşi fideli oraşului odata cu stabilirea lui Karl Storck în Bucureşti. 

   Pe str.Vasile Alecsandri se găseşte casa memorială "Frederick şi Cecilia Cuţescu Storck", care adăposteşte pe o  stradă cu nume românesc universul artistic al germanilor îndrăgostiţi iremediabil de România.

   Împodobind edificiile noastre cu o pasiune nebănuită în sufletele unor oameni venind din vestul dominat de raţiune şi putere faustiană în estul mistic, magic, au îmbogăţit Bucureştiul cu cele şase statui alegorice amplasate deasupra intrării principale ale Palatului de Justiţie (Carol şi Frederick Storck), basorelieful de pe frontonul Universităţii Bucureşti (Karl Storck), au intrat în cultura noastră temeinic, hotărât şi spre neclintire, precum marmura dăltuită de măiestria lor. 

  Apropierea lor de modelele şi figurile româneşti proeminente ale trecutului nostru înduioşează şi ne cuceresc pe de-a-ntregul.

    Aşa, în curtea Bisericii “Domniţa Bălaşa”, graţioasa statuie a domniţei realizată din marmură de Carrara de Karl Storck, salvată din infernul dărâmării Spitalului Brâncovenesc, reprezintă momentul de vârf al creaţiei primului sculptor din familia Storck. 

   Peste Dâmboviţa, străduţe înguste, odinioară pline de prăvălii, astăzi pline de cafenele, amintesc de vechiul Lipscani, de negustorii veniţi tocmai de la Lipska, de pe aceleaşi meleaguri germane, să vândă postavuri, stofe  mătăsuri, brocarte.

   Ca-ntr-un “joc cu mărgele de sticlă”, odată cu influenţele germane asupra vieţii Bucureştiului, sunetele de tambur, cobze şi alăute, care se legănau dinspre Porţile Orientului au început să se audă din ce în ce mai înfundat, făcând loc hegemoniei muzicii apusene.  

   Din nou, confruntarea spirituală dintre Est şi Vest a stat sub semnul fascinaţiei.

    Şi atracţia lui Hermnann Hesse pentru Orient în “Jocul cu mărgelele de sticlă” dezleagă misterul ce pluteşte asupra Răsăritului: 

   “Abia mult mai târziu s-a adăugat jocului şi noţiunea de contemplaţie, provenită din inventarul spiritual al învăţământului şi îndeosebi din deprinderile şi practicile călătorilor în Orientul apropiat”.  

   Aşa, înşirând litere, sunete şi case plutim într-un timp al contemplaţiei, de la Palatul Regal, spre Parcul Carol şi înapoi spre o fantasmagorică apariţie, parcă un Peleş ascuns în  Bucureşti, pe Bulevardul Dacia, o vilă încinsă cu căpriori de lemn care, şugubeaţă, râde pe-nfundate ca şi cum ar fi evadat de la Sinaia. 

   Şi peste toate, cad şoptite versurile lui Eminescu:   

War es denn klug,                                 Nu e păcat

Wiese man ab, was heut                       Ca să se lepede

Uns die Minute beut                              Clipa cea repede

          Fast schon im Flug?                         Ce  s-a dat?

(Stelele-n cer)1880-1881

         

    

             

  

      

 

           

Buenas tardes, Bucarest !

  Un drapel spaniol flutură în apropierea Pieţei Spania, aducând aerul marin al Barcelonei, locul de obârşie al proprietarului unui mic magazin de delicatese catalane.       

  În mica piaţetă, bustul lui Cervantes priveşte cu mândrie spre trecători. Peste stradă, o plăcuţă azulejo, alb-albastră, trezeşte un straniu sentiment de spaţiu hispanic, poate datorită literaturii fantastice a lui Cervantes, îmbrăţişând într-o plutire intersectarea străzilor, încremenite în faţa statuii .

  “Morile de vânt” sunt himerele după care alergăm halucinant, pierzându-ne într-un oraş demult rătăcit, târât în sminteli şi păcate ale unor cavaleri care, precum Don Quijote din La Mancha, ne târăsc într-o cavalcadă a Absurdului. 

  Războiul cu noi înşine sluţeşte orice pornire spre frumos, ne sleieşte puterile, ne găsim greu unul pe celalalt, în timp ce dezastrul mediatic aruncă cu limbi de foc ştiri negative, monstruoase, scandaloase şi înghite speranţele.

  Despre război şi la Muzeul Naţional de Artă al României unde expoziţia de gravuri ”Goya, cronicar  tuturor războaielor, Dezastrele şi fotografia de razboi ”anticipează strategia artei fotografice ca instantaneu, surprinzând scene din războiul de independenţă. Goya vede frontul ca un haos în care ordinele comandanţilor se contrazic, iar o singură piedică aruncă în derizoriu marile gesturi.

  Seria gravurilor surprinde imaginea Zaragozei în plin război şi grupează ororile luptelor în 7 capitole ale suferinţei: ”Frontul”, “Victimele”, “Execuţiile”, “Exodul şi jafurile”, “Foametea”, “Femeia”, “Perioada de după război”. Goya a folosit tehnici diferite ale gravurii în cupru dezvăluind  pe rând scene impresionante, cu  titluri manifest, care exprimă  stările sufleteşti ale unui alter ego al artistului, mai puţin cunoscut publicului iubitor de artă.

  Denumirile ”No se puede saber per que” (Nu se poate şti pentru ce), “Tampoco” (Încă şi mai puţin), “Fuerta cosa es” (Grozav lucru), “Esto es malo” (Asta e rău), ”Esto es peor” (Asta e şi mai rău) prezintă într-o ordine artistică paradoxală dezordinea ce a tulburat viaţa cotidiană a Madridului în timpul foametei din 1811 şi a clătinat puternic, pentru o vreme, relaţiile dintre oameni şi Biserica catolică, a cărei ingerinţă în guvernarea ţării a provocat mari convulsii. 

  Pe lângă caracterul de adevărată cronică a războiului, expoziţia cuprinde şi o serie metaforică de stampe intitulate “capricii emfatice”, în care cu ajutorul unor simboluri animaliere este prezentată o viziune dramatică asupra regimului absolutist al lui Ferdinand al-VII-lea şi se subliniază  caracterului inutil al sacrifiului în război.            

  Dincolo de oroarea şi cruzimea imaginilor prezentate, gravurile reunite de către curatorul spaniol Juan Bordes, aduse cu sprijinul Institutului Cervantes şi prezentate pentru prima dată în România, dezvăluie fineţea de bun observator al pictorului Francisco de Goya şi atitudinea de precursor al fotoreporterilor de război .       

  Mai puternici ieşind după întâlnirea cu adevăratul război, suntem gata să trăim lupta zilnică de supravieţuire sufletească, de păstrare a liniştii, a încrederii, în sinele nostru şi în valorile ascunse cât mai departe de căutari, istovitoare după primele încercări.

  Ieşind din aripa muzeului de pe Ştirbei, statuia ecvestra a lui Carol I din faţa “Fundaţiei Universitare Carol” ne aminteşte de pasiunea fostului monarh pentru Şcoala Spaniolă, ale cărei lucrări sunt adăpostite în acelaşi Palat Regal la etajul al II lea, în expoziţia permanentă a artei apusene.   

  Piesele principale din salon aparţin lui El Greco, celebrul pictor născut în Creta, pe vremea dominaţiei veneţiene şi format iniţial ca pictor de icoane ortodoxe. Trei sunt tablourile semnate de elevul lui Tintoretto (“Martiriul Sfântului Mauriciu şi al celor 10000 de tebani“, ”Adoraţia păstorilor”, “Logodna Fecioarei”) şi în fiecare dintre acestea putem descoperi autoportretul pictorului, identificat printre personaje şi fixându-ne cu privirea din scenele biblice.  

  Din toate cele trei tablouri, siluetele se preling vertical, parcă anunţând geniul de mai târziu al lui Salvator Dali, iar albastru se pierde treptat în cenuşiu, purtând privitorul între speranţă şi îndoială.

  De aici, plini de căldura picturilor maeştrilor din Granada, Valladolid sau Toledo, ne lăsăm pradă gerului de ianuarie, înfierbântaţi de pasiuni şi amintiri răscolite de artă, refuzând imaginile sinistre de clădiri răvăşite de timp.

  În fugă trecând prin faţa unei minunăţii arhitecturale de pe str. Brezoianu pe care spânzură a pustiu falduri mizere de pânză, ne scuturăm de urât, de război şi  ajungem la Institutul Cervantes, spre o altă expoziţie unde literele creează imagini, iar arta tipografică a adus fonturile latine într-un spaţiu natural de întălnire şi schimb reciproc al comunităţii latino-americane.

  Caracterele de text, design experimental, titluri destinate lecturii prelungite sau dimpotrivă compoziţiile pentru textele scurte sunt expuse într-o serie contemporană de afişe proaspete, originale, inedite, destinate cititorului consumator de texte.

  De la imaginea foametei din război la foamea de texte, de la privit la citit, de la oroare la delectare, iată o altă călătorie prin alt oraş!

  E oraşul inventat pentru luna ianuarie, rece, cu zile scurte şi nopţi lungi, numai bune pentru lecturi târzii…

  În surdină, să ascultăm “Simfonia Spaniolă” dedicată de Edouard  Lalo prietenului său, celebrul violonist de origine spaniolă, Pablo Sarasate!

  Sau poate, mai pasionali, acorduri de chitară ale lui Fernando Sor…  

 

  

Buongiorno, Bucarest !

Semne ale trecerii italienilor prin Bucureşti răsar graţioase în calea noastră, făcându-ne să zâmbim toleranţi în faţa prejudecăţilor care întâmpină cu răceală valurile de emigranţi români revărsate în ultimii ani în peninsulă.

La începutul secolului trecut, când mulţimi impresionante luau cu asalt vapoarele pentru "a cuceri" America, Regele Carol I invita italienii în România, în virtutea asemănării limbii şi temperamentului celor două popoare.

Aşa se face că prima colonie de italieni este atestată pe strada omonimă, Strada Italiană, încă din anul 1889, când erau menţionaţi într-un recensământ 593 de italieni, cei mai mulţi mozaicari, meşteri pietrari, veniţi să lucreze în construcţii.

Nu întâmplător aceste meserii erau căutate în Bucureşti, căci meşterii italieni erau la loc de cinste încă de pe vremea lui Brâncoveanu, care a fost un comanditar important pentru ei. Pornind de pe strada Italiană, la dreapta, spre str. Icoanei, descoperim Casa Eliad, ridicată după planurile arhitectului Bucureştiului din anul 1898, italianul Giulio Magni.

Erau ani în care oraşul s-a ridicat întâi sfios, scuturându-se de simbolurile orientale, apoi mai cu mândrie, arcuindu-şi cariatidele sub greutatea acoperişurilor, dar sub semnul unei explozii de frumuseţe, de regăsire a filonului său latin care se revărsa în saloanele timpului.

O serie de personalităţi ale oraşului, fericit inspirate, au adus în preajma caselor şi grădinilor, elemente stilistice veneţiene, desprinse din decorul fascinant al artei italiene.

La capătul oraşului, lângă gara Băneasa, inginerul Dimitrie Minovici a comandat arhitectului italian Enzo Canella, între anii 1941-1942, o superbă vilă ce găzduieşte astăzi “Muzeul de Artă Apuseană Veche”, înconjurată de o  minunată grădină aducând cu parcurile florentine şi păstrând acelaşi aer fermecător în care natura îmbrăţişează arta.

Întorşi în aglomeraţia străzilor din centru, pe strada Vasile Alecsandri, Muzeul Memorial „Frederic şi Cecilia Cuţescu Storck“ este parcă străjuit de cei doi lei sculptaţi după modelul celor din Piaţa  San Marco.

Gonind după frumusete, într-un oraş uitat de oamenii săi şi de edili deopotrivă, în care parcă au amorţit orice reguli estetice, în care totul pare încremenit precum în “Pădurea adormită”, cu atât mai dulce este orice întălnire cu graţia sculpturilor italiene, cu proporţii şi linii cântărite îndelung şi cu măiestrie alese, care amintesc de legile perspectivei elaborate, de interpretare a realităţii prin măsura raţiunii, principiu fundamental al artei renascentiste.

Inspirată de tehnica frescei italiene a fost şi pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck, care după realizarea extraordinară a picturii murale ce împodobeşte tavanul atelierului său din “Muzeul Storck” cu o scenă reprezentând Raiul, a realizat şi pictura murală din aula Academiei de Studii Economice, intitulată “Istoria negoţului”, desăvârşindu-şi talentul prin pictarea plafonului Sălii Tronului de la Palatul Regal.

Deşi într-un oraş ce se revendică balcanic, cu sau fără voia noastră, ecoul latinităţii zvâcneşte parcă mut, freamătă moale, ca aripile unui porumbel, gata să zboare şi să poposească pe turnul "Bisericii Italiene", încremenind timpul înainte de demolări, de mutări, de distrugeri.

Ceasul, amplasat pe turn, este singurul din Bucureşti prevăzut simultan cu cifre arabe şi romane, iar întreg ansamblul architectural a fost realizat in anii 1915-1916 de către arhitecţii Mario Stoppa şi Giuseppe Tirabosch după modelul Bisericii Santa Maria delle Grazzie din Milano, construită în stil vechi lombard.

Interiorul bisericii adăposteşte, alături de o copie a celebrului giulgiu de la Torino şi două plăcuţe dedicate eroilor italieni căzuţi în ambele războaie mondiale, ceea ce atestă prezenţa considerabilă şi activă a italienilor în viaţa noastră socială. Eroi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, adoptaţi de o patrie care îi pomeneşte la fel de rar, pe cât de mult a fost iubită ea.

Ceea ce însă te copleşeşte este amintirea Monseniorului Vladimir Ghica, al cărui portret, însoţit de o scurtă biografie, aminteşte povestea rezistenţei prin credinţă, a întoarcerii din pelegrinările misionare prin Europa şi de peste Ocean, în infernul comunist, care a înghiţit vieţile martirilor şi sfinţilor închisorilor.

Italienii au adus prinos oraşului, înfrumuseţându-l şi lăsând semnele trecerii lor. Iar uneori, nedrept, oraşul i-a alungat în uitare. E timpul să se scuture şi să primenească zilele grele trăite de italieni.

În 10-17 septembrie 1951, în “Procesul Nunţiaturii”, episcopii şi preoţii catolici au fost acuzaţi de spionaj, trădare şi complot “în slujba Vaticanului” şi a “centrului de spionaj italian”.

Închisoarea Jilava a distrus destine în setea de ură şi prigoană a comuniştilor. Printre ele, şi cel al monseniorului Vladimir Ghica, mort în 16/17 mai 1954, în urma bătăilor şi tratamentelor la care a fost supus.

Desigur, regele Carol I nu şi-ar fi putut imagina că un om atât de valoros precum Monseniorul Ghica urma să devină peste ani victima “terorii roşii”. Căci braţele şi inima deschise în întâmpinarea italienilor de la începutul secolului trecut mărturiseau prietenia şi înţelegerea sobrului monarh prusac faţă de spiritul latin.

Drept dovadă a împărtăşitei prietenii a fost şi darul Primarului Romei către Bucureşti, prin oferirea statuii “lupoaica cu puii” în 1906, cu prilejul Marii Expoziţii Naţionale.

După o temporară şedere în Parcul Carol, urmată de un popas în P-ţa Dorobanţi, statuia şi-a redobândit locul iniţial, la intrarea pe strada Lipscani, în capătul pasajului recent refăcut şi denumit “Pasajul Latin.”

Reper în viaţa oraşului, lupoaica simbolizează momentele din istoria noastră comună, reaşezată în direcţie inversă în ultimii ani, când tot mai mulţi români au ales calea emigrării, nu întru cucerire, precum vechii romani porniţi spre Răsărit, ci într-o supravieţuire, precum italienii din preajma anului 1900.

Între timp, Bucureştiul păstrează semnele frumuseţii artei italiene, rătăcite sfios pe străzi, aşteptând  doar  îmbrăţişarea privirilor calde ale trecătorilor grăbiţi.
Buongiorno, Bucarest!