Trăim într-un oraș cârpit,
decupat și lipit uneori stângaci, alteori surprinzător, violent și alunecând
spre kitsch-ul urban strident care vulgarizează colțuri, altminteri romantice,
de București. La "Hanul Gabroveni” de pe strada Lipscani, expoziția de colaje a
lui Ion Bârlădeanu dezvăluie felii de realitate mixate cromatic și căpătând un
aer ușor vintage, poate datorită chipurilor devenite emblematice pentru generațiile
de odinioară, poate datorită alăturării comice a imaginilor de produse
autohtone cu cele care au intrat după 1989 dinspre Occident.
Impresia de bazar urban creează efectul unei
harababuri pe care nu mi-aș fi dorit-o a se prelungi dincolo de ordonarea
potolită a lucrărilor direct înspre străzile orașului, dar care te poate stârni
suficient încât să înțelegi ce înseamnă centrul vechi al capitalei. Căci, întreaga zona este un
exercițiu de scenografie citadină în care nu conteaza atât decorul, cât
spiritul locului. Farmec local ? Tranziție perpetuă ? Afișe colorate, fotolii din
rafie îngrămădite sub umbrele imense, piatră cubică, sus - cer decupat ce stă atârnat
în colțuri de clădiri părăginite, vitrina sclipitoare decorată cu bun gust a
celei mai mari librării din București – “ Cărturești Carusel”, Teatrul de pe
Lipscani ( fosta sală “Rapsodia”, unde în trecut se desfășura Cântarea României)
… fac parte, toate, dintr-un
Mare Colaj. La intrarea pe Strada Lipscani
statuia lupoaicei, dăruită bucureștenilor
de către Primarul Romei în anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de la încoronarea Regelui Carol I al
României, amintește originea noastra latină, a cărei prezență discretă e
estompată parcă de dezorganizarea stradală de inspirație orientală, cu străzi
care se frâng ca-ntr-un labirint, prin care te pierzi căutând sufletul orașului.
Dacă traversezi prin Pasajul Latin, te afli la km 0, în piața Sfântul Gheorghe,
unde cadranul ceasului ce stă într-un picior a prins în pieptul său ca
pe-un fluture de aur, anul în care a fost atestat pentru prima dată în
documente Bucureștiul: 1459.
Liniile de
tramvai alunecă rotund în jurul bisericii în care se află mormântul domnitorului
Constantin Brâncoveanu iar mesajul de pe unul dintre vagoanele ce scrâșnesc
parcă din măsele devine comic, în pofida scopului său publicitar - comunitar:”
Circulați pe linia anticorupție: 0800 806 806 “! Circulația în oraș e sufocantă,
neregulată și neprietenoasă cu pietonii, iar parcursul virtual spre o viață
comercială prosperă și sănătoasă a orașului așișderea. Tramvaiele lasă în partea
dreaptă a rondului un mic atelier de optică al cărui anunț optimist -“Reparații
imposibile”- vine degrabă în completarea decorului colaj. Doar să ne rotim
privirea și suntem în cea mai autentică lucrare a lui Ion Bârlădeanu, omul
simplu îmbrățișat de Angelina Jolie.
Artistul
”boschetar” a trăit ani de zile în stradă, simțind pulsul real al vieții și
cumpărând zilnic ziare pentru a le transforma în colaje, cu o inocență care
cucerește prin comicul și prospețimea sa. În anul 2010, documentarul ” Lumea văzută de Ion Bârlădeanu”
al lui Alexandru Nanău a câștigat premiul Emmy Internațional, la categoria “Arts Programming”, devansând trei producții importante nominalizate ( “ All My
Life: Cazuza- Brazilia, ‘’David Hockney – A Bigger Picture” și Personal Inside Out” – Japonia.)
Contrastul hilar rupt din realitățile de zi cu zi face parte încă din viața
noastră și trăim mai mult “artistic” decât documentar. Căci există o estetică a urâtului, pe care unii au deslușit-o,
literar vorbind, în urma lecturii lui Tudor Arghezi, alții o deprind făcând
parte efectiv din peisajul urban, prin a adera la stridențe personal
vestimentare sau la cele arhitecturale ale orașului.
Case aproape prăbușite adăpostesc
în curțile și grădinile lor terase unde te poți întâlni să bei cafea, bere sau
vin, găzduiesc spectacole de teatru la fel de neconvenționale precum viața
bucureștenilor sau târguri de haine și chilipiruri. Degradarea perpetuă a caselor vechi se prelinge în visele
tinerilor, transformând în rutină timpul prețios și plin de folos pe care l-ar
putea avea. Pe Bulevardul Carol la nr. 53 există o casă imensă care își
deschide camerele prăbușite pentru spectacole improvizate de teatru, pe strada
Plantelor o expoziție poate nu întâmplător numită “Coșmar”, cu lucrări ale
adolescenților, a fost găzduită într-o casă asemănătoare.Viața de noapte din
centrul vechi se hrănește hulpav ca un balaur nesătul cu timpul tinerilor din
București, cârpim zilele și nopțile cu bucăți servite proaspăt de publicațiile șirete,
ademenitoare, unele glossy.
În vremea asta, setea de cărți
e spânzurată în podul amintirilor.
Se simte în București un aer
scuturat de noblețe: avem “Casa Poporului”- cea mai mare clădire, avem
“Cărturești -Carusel” – cea mai mare librărie din țară, avem cea mai mare
berărie – “Berăria H”, însă acest apetit pentru supradimensionare rămâne numai
un ingredient pentru decorul fals al unui veșnic colaj ce pare a nu se sfârși,
căci lipim permanent cuvinte și imagini atât de lipsite de sens, încât începem
să scotocim în arhive pentru a găsi adevăratul oraș.
La "Hanul Gabroveni", lumina se
strecoară elegant printre arabescurile dantelate ale ușii massive, în vreme ce
ferestrele înalte ale sălii în care sunt expuse lucrările lui Bârlădeanu se înfățișează
ca niște uriașe vitralii
contemporane urbane, transparente, pe care stau răstignite părți din colajele
artistului. Podeaua este o întinsă hartă a Bucureștiului peste care pășim ca și
Gulliver, mistuind distanțele și săltând peste case și blocuri.
Închid ochii și mă întorc cu
ani în urmă pe aceeași stradă, la începutul căreia intram cu mama în magazinul București
pentru a cumpăra uniformă de școală, pentru ca în celălalt capăt al ei să stăm
la coadă în librărie, cu lista de rechizite în mână.
Zâmbesc apoi, gândind că suntem toți într-o oră de lucru manual, în care unii
taie iar alții lipesc timp, imagini, clădiri și, mai presus de toate, însăilăm
acest farmec bucureștean, despre care începem să ne cam îndoim de câte ori
pierdem câte un reper din amintirile noastre.
