Ficțiune sau document?

 

 

  Granița între realitate și ficțiune se diluează, planurile se întrepătrund, alunecând uneori unul în celălalt, poveștile de viață devin inspiraționale în aceeași măsura în care imaginarul “contaminează”  cotidianul, generând curente de modă, avertizând sau doar provocând, dar întotdeauna fiind consumat cu poftă de un public avid de informație, fie ea reală sau vizionară. A treia săptămână de primăvară aduce în mod concret o hartă virtuală cu trasee documentare, servite în porții de realitate ce tânjește după o lume  fictivă, perfectă și întreagă a  drepturilor omului, înțelese sau încălcate funcție de repere geopolitice și cultural diferite.

  Festivalul “One World -2015”  te ademenește ca-ntr-un triunghi mistic al Bermudelor într-un spațiu delimitat de trei săli importante de cinema din mijlocul orașului: Sala “Studio”, Sala “Elvira Popescu” și Sala “Muzeului Țăranului Român”.  

  Intrând în program, vei găsi același public tânăr, același entuziasm, aceeași vioiciune ieșind din dimensiunile timpului real și încercând să-și găsească identitatea, să se confrunte cu problemele lumii contemporane, să călătorescă pentru o săptămână, cu viteză maxima, printre principii, idei și angajamente.

  Spotul Festivalului, născut din ideea ludică a simulării literelor din corpuri umane pe un fundal sonor la fel de jucăuș și filmat în vecinătatea unui monument de artă stradală controversată, respectiv obeliscul dedicat Eroilor Revoluției, îmi sugerează o șaradă despre derizoriul în care pot cădea drepturile fundamentale ale omului. Căci obeliscul însuși sfidează percepția estetică a locuitorilor orașului, așa cum se înalță, vertical, ascuțit și ușor agresiv și amintește doar de triviala și neaoșa expresie populară ”ai luat țeapă!”. Pentru că modificarea spațiului public urban presupune respectarea unui bun simț economic și estetic deopotrivă, cu bune practici de informare și consultare a locuitorilor unui oraș. Apoi, mișcarea ordonată a corpurilor, filmată panoramic, transmite cât se poate de clar mesajul al celei de-a- 8- a ediții a Festivalului ”One World”, respectiv acela de a transforma un spațiu public într-o perpetuă și contemporană “ agora”, în care să se dezbată, să se facă sau "desfacă" idei, proiecte, alianțe.

  Oamenii dau sens spațiului prin comunicarea și mișcarea ideilor, prin răspândirea sau alăturarea lor, prin acțiune. În sfârșit, cifra 8 învârtindu-se în cerc, se desface zglobiu, împrăștiind corpurile în direcții diverse și infinite, ca și cum semnul infinitului s-ar fi ridicat pentru o clipă în picioare, doar spre a aminti că, în mod ciclic, drepturile fundamentale ale omului riscă să fie încălcate în absența oricărei acțiuni de apărare a acestora.

  Noi însă, captivi unei săptămâni strict determinate temporal, să ne hrănim cu documentare, ca și cum am intra magic în alte vieți deschise, să simțim pulsul altor comunități, asistând ca la o operație pe cord deschis, să admirăm sau să ne revoltăm, să iubim sau să detestăm comportamente umane aduse chiar aici, chiar acum, în fața noastră!

  Săptămâna 16-22 martie, primăvara intră în sălile de cinema, aducând ca în fiecare an aerul proaspăt al documentarelor “One World”, amintind în același timp de recenta expoziție “Alt Aer” a lui Jan Svankmajer & Grupul Suprarealiștilor Cehi și Slovaci de la Galeria UNA.

  Astfel, ne amintim de începuturile Festivalului One World, care a debutat la inițiativa lui Vaclav Havel la Praga, acum 17 ani,  festivalul fiind în prezent dedicat memoriei acestuia. Purtându-și vârsta de “adolescent”, Festivalul păstrează deopotrivă miresmele “Primăverii de la Praga”, reușind să contureze o lume ideală, programatică, a drepturilor  fundamentale ale omului, invitând la film și dincolo de ecrane, făcând loc pe străzi sau în locații conexe ideilor proaspete, vesele, veșnic tinere.

  Astăzi, aleg “ The Chinese Mayor”, la Cinema Elvira Popescu, începând cu ora 18.00.

  Iar săptămâna aceasta recitesc “Gluma” de Milan Kundera, între drumurile spre fimele documentare, nu atât pentru gustul, uneori neplăcut al realității, ci pentru atmosfera altor primăveri, trăite realist, lipsite de romantism, precum aceea din romanul care a dus la excluderea scriitorului ceh de la catedra  de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film și  la eliminarea cartilor din toate bibliotecile Cehoslovaciei.

 

 

 

Scenografie de primăvară…

   Răstimp șuierând teatral între iarnă și primăvară, vrând parcă să aducă într-un act final zăpadă și frigul în sfârșite rafale…

   Nu aplaudăm “a bucurie”, ci zâmbim spre mărțișoarele zgribulite, ce roșesc înnodate la rever sau la încheietura mâinii. O scenă de teatru e întreg orașul, cu mult décor și figuranți, tonete doldora de mărțișoare, flori naturale sau artificiale, pietre semiprețioase sau uleiuri aromatice, eșarfe, cutii de lemn sau de metal, broșe sau cercei..

   Unii cumpărăm, alții vindem…Ne învârtim într-un carusel magic, teatral, dinspre tradiții spre spectaculos, dinspre arhaic spre postmodernism…    

   Stagiunea e în toi și piesele de teatru sunt tot atâtea prilejuri de evadare din cotidian. În ultima vreme, mișcarea teatrală e orientată într-un mod original spre spectator, de parcă forța cu care aceștia devorează piesa ar fi mai intensă, mai puternică decât însuși actul artistic menit să atragă spre el publicul, să-l aducă în starea de grație corespunzătoare întâmplării de a se afla la confluența realității cu imaginarul .
   Abordarea regizorală se vrea a fi, în genere, mai îndrăzneață, mai interactivă, incluzând fie și parțial publicul, uneori târându-l într-un dialog forțat cu replicile actorilor. Alteori, actorii țâșnesc printre rânduri, ceea ce îți poate da ceva fiori, nu pentru că nu ai dorit să performezi vreodată ci doar pentru că vrei pur și simplu să nu fii smuls și introdus brutal în acțiunea pe care preferi s-o guști din fotoliul în care te cufunzi pentru 2 ore.  În spatele reprezentațiilor, se ascund repetițiile asemenea manevrelor din teatrele de război.    Scenografia devine mai insinuantă, mai sugestivă, aștepți detaliile ce se ivesc  de dupa cortină.Și de aici începe totul ...

   Uneori minimalismul e adus cu brațele pe scenă, decorul e transportat bucată cu bucată de către figuranții care-i dau altă funcționalitate, în raport de momentul acțiunii, alteori, plăci turnante și schele creează iluzii optice dezvăluind cotloane fictive.

   De exemplu, “Omul cel bun din Seciuan”, montat la Bulandra de Andrei Șerban întâmpină spectatorii cu planurile răsturnate, cerul cu nori e podeaua pe care pășesc personajele, în vreme ce bolta e un câmp stilizat de maci care țâșnesc din plafon cu tulpini fragile înfipte într-o plasă fină, pentru ca în partea a doua norii să dispară cuminți luând locul lor firesc, în timp ce cortina de maci să fie coborâtă. Roșul intens al macilor atârnați amintește de roșul sorgului din celebrul roman al lui Mo Yan, proiectându-ne în același spațiu asiatic, în care Marea Chinei desparte China de Coreea, nu însă și imaginația cromatică asiatică:

“roșul fără de margini și fără de hotare al sorgului se prefăcea într-o întinsă mare sângerie – sorg de strălucitoare desime, sorg de plăcută melancolie, sorg de învolburata iubire.( ..) pe cerul albastru ca olanele  rătăceau pâlcuri de nori albi și bogati .(“ Mo Yan“)

La capătul străzii, un mic scuar despică drumul în patru direcții care duc fiecare dintre ele, tot către teatru. Așa, în partea stângă a intrării în parcul Ioanid este sediul Fundației Lowendal, ce reconstituie universul  artistic creat de baronul George Lowendal, care a experimentat într-un mod inovator tipare de scenografie, aducând pentru prima data funcțiile plăcii turnante în spectacolul artistic. Dacă vei merge însă dinspre teatrul Bulandra spre Piața Lahovari vei ajunge la Teatrul pentru Copii Țăndărică,  printre ai cărui fondatori s-a numărat însuși Lowendal.

Ori, o poți lua de-a dreptul prin parcul Ioanid și vei ajunge pe Bulevardul Dacia, la casa memorială Constantin Nottara. Aici flutură transparent un banner roșu prin care deslușești profilul clădirilor și al copacilor. Dincolo de ușă, o atmosferă clasică te introduce în lumea teatrului de la începutul secolului trecut.

Fără să vrei faci parte dintr-un spectacol al străzii, căci micul scuar s-a transformat într-o placă turnantă, deschizând felii din teatrul de odinioară. Dacă ai inchide ochii și ai pluti ai vedea cum cele două parcuri, parcul Ioanid și parcul Grădina Icoanei, pulsează ca doi plămâni vii și sănătoși, inspirând și expirând, așa cum stau strangulați de străzi de asfalt ce șerpuiesc în jurul lor. Golite de copii și verdeață, te gonesc la rândul lor spre sălile călduroase de teatru, unde anotimpurile se succed după imaginația scenografului și a regizorilor. Sala teatrului Bulandra de lângă Grădina Icoanei  poartă numele lui Toma Caragiu, a cărui origine greacă e similară cu cea a lui C Nottara, amintind poate de teatrul antic grec, poate de simțul artistic al grecilor…

În spatele casei memoriale Constantin Nottara, pe strada Mihai Eminescu se zărește Teatrul Metropolis, o clădire modernă, cu accente art deco, unde “ Visul unei nopți de vară”de William Shakespeare, în regia lui Victor Ioan Frunză, propune o întâlnire cu mitologia greacă plină de prospețime, umor și culoare, presărând accente ironice față de consumismul și sexualitatea  prezentului.

Un “alt fel” de vis, relaxat dar îndrăzneț, cu ritm susținut, alert și ușor înțepând parcă variantele clasice, cu care eram obișnuiți, făcând un slalom lingvistic între textul original și improvizație, ferindu-se în mod fericit de exagerarea celei din urmă.

Un alt fel de Puck față de cel interpretat cu ceva ani în urmă de Anca Sigartău, schimbat funcție de felul în care spectatorii înșiși înțeleg teatrul. La rândul ei, Anca Sigartău se reinventează, trecând uneori spre regie, păstrând parcă în inimă un Puck năzdrăvan și zglobiu care se joacă de-a schimbatul rolurilor.

 Asa, vitrinele cu cărți de la metrou îți amintesc de piesa pusă în scenă de ea, după Hannes Stein” Cum m-am lăsat de gândit”, o pledoarie extraordinară spumoasă și comică pentru supraviețuire spirituală.             

Miroase a primăvară la teatru…

Iar dinspre Institutul Francez, tot pe Bulevardul Dacia, se presimte un miros de rozmarin înghețat, ascuns lângă aleea ce duce spre sala de cinema ce poartă numele unei alte actrițe celebre, Elvira Popescu, a cărei frumusețe clasică, deopotrivă cu talentul, a cucerit pe vremuri Parisul…

Încercand să jucăm propriile noastre roluri într-un oraș cu decoruri din ce în ce mai ieftine, tânjind după eleganța de odinioară și după parfumul începutului de primăvară înnăbușit de mohorâtele zile ce duc tradițiile în cârcă pe străzi citadine uricioase. Căci “babele” năzuroase par mai degrabă puse în scenă într-adins pentru a ne încerca răbdarea în așteptarea proaspetei primăveri.

Iar noi, ca-n “ Visul unei nopți de vară”  parcă am rătăci printre zei și oameni, printre fantasme și amintiri, purtând dorul de teatrul clasic și de privirile misterioase ascunse dupa borurile pălăriilor purtate de actrițele de odinioară.