Literatură revarsată peste oraş

   Sâmbătă, 15 decembrie 1928 ... Tudor Arghezi dedica un articol portretelor electorale în nr. 267 al “Biletelor de Papagal”:

  “Tiparul şi-a justificat chemarea culturală(…)Toată lumea pare invitată la un mare concurs de frumuseţe masculină şi fiecare candidat la agreabilul sport de a călări pe spinarea dumitale, domnule cititor, şi-a căutat surâsul cel mai frumos şi portretele din floarea vârstei.(…)

    Domnii îşi expun profilul şi literatura pe afişe în toată ţara. O dorinţă violentă a cuprins de astădată pe toţi să guverneze, să facă legi, să puie ordine, să umple ţara de bani şi să-şi asigure un salariu pentru osteneala de-a circula în automobile şi trăsură. O irezistibilă vocaţie îi împinge cu o putere furtunoasă spre guvernare. Ei au nevoie să cârmuiască după cum dumitale ţi se face foame şi trebuie să te ospătezi negreşit. Dacă nu-i trimitem în Cameră şi în Senat îi nenorocim, unica lor profesiune fiind guvernarea (…)

    Unde ai mai văzut dumneata, te întrebi, capetele acestea, afişate, întoarse spre public ca din tren şi tramvai? Toate se uită exclusiv la d-ta, trecătorule. Unul strânge guriţa, unul holbează ochii, mustaţa unuia flutură ca la porumb, cravata altuia zboară (..) Placa  fotografică, zincul, tiparul, hârtia degradează figurile, le topesc şi toti viitorii Dumitale miniştri, deputaţi, toţi bărbaţii de stat, par nişte fugari prin ceaţă, îndreptaţi către guvern.” 

        

   Sâmbata, 25 Noiembrie 2012… Ce bărbaţi “frumoşi”, fără riduri, fără vârstă, plini de prestanţă şi promisiuni, de angajament şi mai ales de o “inspiraţie” literară plină de umor, privesc supradimensionaţi peste oraş!!!

   Adversarii politici îşi impart stâlpii, spaţiul de expunere aerian, fluturându-şi  talentul literar, iar afişele electorale ar fi de-a dreptul plicticoase fără versurile sau sloganele plasate între ridicol şi amuzant (de ex: “Dacă vrei să scapi de clan, votează cu Pelican!”).

    Paradoxal, salvarea noastră culturală vine în această lună  tocmai de lângă Casa Poporului, din aripa Muzeului Naţional de Artă Contemporană, unde începând cu 15 noiembrie se poate vizita expoziţia de afişe (nu electorale, ci artistice), reprezentând o colecţie unică de 101 afişe de film realizate de artişti cehoslovaci între anii 1961–1987.

   Afişele expuse fac parte din colecţia de afişe de film a filmotecii “Terry Posters” din Praga şi ilustrează 20 de filme româneşti, 20 de filme cehe şi 60 de filme universale, fiind inspirate fericit de noi direcţii artistice contemporane: pop art, op art, lettrism, printre care se remarcă şi câteva pentru filmele româneşti (“Fraţii Jderi”, “Zodia Fecioarei”,“Cu mâinile curate”,“Doctorul Poenaru”,“Un comisar acuză”).       

    Pavel Rajčan, curatorul expoziţiei şi deţinătorul colecţiei de afişe, prezent la vernisaj, a subliniat valoarea unică a designului de afiş ceh, care a putut fi egalat numai în Polonia, indicând un fenomen mondial caracterizat prin mesajele individual artistice, adevărate manifeste distincte faţă de producţia de afişe de film realizate în celelalte ţări încă din 1950, de companii de relaţii publice, şi nu de autori.

  Splendide, pline de culoare, vii, afişele aduc atmosfera senzaţională ce precede intrarea în clasicele săli de cinema sau în grădinile de vară în nopţile calde, majoritatea surprinzând stilistic tema filmelor şi nu portretele protagoniştilor. De aceea, cred că e cea mai bună reprezentare pentru unul din sensurile menţionate în DEX, în care afişul e definit ca “gen de artă grafică” .

   De la ultimul etaj al M.N.A.C., de pe terasă, poţi privi seara liniştit, senin, către o aripă afundată în întuneric a Casei Poporului, în care stau ascunse mărunte orgolii mai vechi şi mai noi, gândind că dincolo de textele şi personajele vieţii politice există o viaţă a oraşului real, format din oameni, cultură şi vise.

  În urmă cu o lună, tot la ultimul etaj la MNAC, am vizitat expoziţia omonimă de cartare fotografică a lui Ştefan Tuchilă, care surprindea imaginea oraşului văzut din cele mai înalte puncte. Am descoperit, mai nou, la Ştefan Tuchilă fotografii de ieri şi de azi ale Shanghai-ului, ca o invitaţie actuală pentru lectura lui Mo Yan, scriitorul chinez, laureatul premiului Nobel 2012, ale cărui cărţi au fost lansate la recentul “Târg Internaţional de Carte Gaudeamus.”

   Pe vremea când ecranizarea după “Sorgul Roşu” de Mo Yan câştiga “Ursul de Aur” de la Berlin (1988), cu siguranţă că afişul de film nu anunţa Nobelul de peste ani, dar se pare că succesul filmului a rămas în memoria juriului din anul acesta. De aceea, afişele au fost iniţial, ele însele, o poartă spre lumea artei, în vreme ce acelea destinate informării publicului au explorat nivelul de cultură al unor grupuri sociale.

   Literatura se revarsă peste oraşul în care sunt atâtea lucruri minunate de citit sau de văzut ! Desigur, e foarte important să visăm …

   Pe unul din zidurile Universitătii Bucureşti, aproape de Centrul Cultural Ceh, atârnă o întrebare: ”Eu cu cine votez?” Iar la câteva străzi distanţă, întrebarea revine glumeaţă şi uşor schimbată:” Eu cu cine visez ?”

    Pare că peste toate, o glumă uriaşă stăpâneşte oraşul, precum în cartea lui Milan Kundera (“Gluma”), din acelaşi spaţiu al minunatelor afişe cehoslovace.     

        

Oraşul poeţilor…

    Ce anotimp mai potrivit decât toamna pentru a merge pe urmele poeţilor prin parcuri, pe străzi, printre cărţi sau prin saloane! 

    Prieteniile, iubirile şi poeziile aşteaptă în casele odinioară pline de har şi amintiri, astăzi case memoriale uşor pustiite de viaţă, de lipsa vizitelor, suspinând după vremurile de altădată. Între ele distanţa se umple cu multă poezie, cu ritm trohaic şi rime încrucişate precum nebănuitele fire nevăzute ţesute între destinele poeţilor.

   Poeţii au străzi, au statui şi cărţi, au pagini în manuale dar rareori pragurile caselor memoriale călcate de vizitatori. Au foi de calendar rupte şi încremenite la finalul vieţii. 

   Spre casa lui George Bacovia se întinde un gard de lemn, uşor înclinat. În faţa ei, de peste gard se zăreşte în mijlocul grădinii bustul lui Bacovia, al Miliţei Petraşcu, prietena cu Aghata, soţia poetului.

    Fiecare casă cu viaţa ei… cea bacoviană e ascunsă după tufele de trandafiri, cu camere mici, intime, uşor timide şi retrase precum fostul lor proprietar. Licenţiat în drept dar neprofesând niciodată, Bacovia a fost un neadaptat, un solitar, ale cărui singure legături cu oamenii le-a ţinut soţia sa, Aghata. Aici s-au născut poeziile din amurg, aici se auzeau uneori sunetele viorii la care rareori cânta, ca un ecou pierdut al romanţelor de peste străzi, scrise de Minulescu.

    Bacovia stătea la una din marginile Bucureştiului de odinioară, într-o casă destul de modestă, dar plină de entuziasmul Aghatei care, plină de energie, a publicat poeziile, după ce le-a scos în saloanele bucureştene spre o bună citire, alergând apoi de la editură la alta. Nu am gasit nici o dedicaţie a lui Bacovia pentru vrednica profesoară de limba română, neobosită în activitatea de editare a volumelor de poezii bacoviene.

     Arghezi a scris poezia “Pasul dulce” pentru Paraschiva, în vreme ce Minulescu a dedicat Claudiei Millian “Acuarela”. Să fie doar o coincidenţă literară motivul “paşilor” din ambele poezii, simbolizând drumurile comune, destinul împărtăşit? Sau o declaraţie făţişă de dragoste pentru femeile de lângă ei, negăsită însă şi la Bacovia ?      

    Poezii născute după chipul şi asemănarea poeţilor, unele triste, melancolice, foşnind precum toamna în grădina de sub geamul lui Bacovia, cu versuri grele, plumbuite căzând în adâncul sufletului. Altele ţâşnind din pagini, cu o nelinişte continuă, traversând registre muzicale diverse, de la sunetele revenind obsesiv în natură până la refrenele romanţelor .            

    La “Mărţişor”, la Arghezi, se bate în toaca atârnată la intrare, după ce ai străbătut câteva sute de metri pe aleea ce străjuieşte livada, pătrunzând parcă într-o surdină a muzicii psalmilor.

    Casa lui Arghezi e povestea întreagă a unei familii, 16 camere construite în 15 ani, o lume a copilăriei cu păpuşile Miţzurei, cuşca lui Zdreanţă, tipografia care odată terminată a fost parcă pregătită să fie confiscată. La etaj, soba de teracotă lucrată în penitenciarul Văcăreşti parcă aduce căldura mistică în care s-a cufundat poetul fie în anii de experienţă monahală de la mânăstirea Cernica, fie în nopţile de lucru, de inspiraţie pentru “Cuvintele potrivite”. În biroul său, papucii şi bastonul sprijinite de fotoliu stau mărturie pentru ceasurile petrecute la masa de scris, de unde se poate privi în tihnă livada întinsă, curtea largă, cerul cu păsări.

    La Minulescu se sună la sonerie… e un imobil modern, care în verticalitatea lui nu a avut nevoie de curte, de pomi ci doar de lumina romantică a felinarelor de pe trotuarele de asfalt pe care răsunau sub geamuri  tocurile frumoaselor femei.

    Aici te întâmpină o atmosferă rafinată, populată cu obiecte de artă, amintind saloanele şi lumea bună, aşa cum se cuvenea în imediata vecinătate a Palatului Cotroceni. Elegantul apartament se învecinează cu locuinţa lui Liviu Rebreanu, ambii fini intelectuali, extraordinar de activi sociali. Claudia Millian, soţia lui Minulescu, era ea însăşi o artistă, iar forţa cuplului răzbate din încăperile mobilate cu mult bun gust, pline de cărţi, tablouri şi  vase de ceramică.

     Biroul lui Minulescu este refugiul din inima oraşului, de unde pesemne se auzeau zgomotele puţinelor automobile şi freamătul trotuarelor pline de viaţă din preajma Palatului  Cotroceni. Aici se simţea iubirea plutind în oraş, romanţele pline de cântec şi pasiune, uşor melancolice dar atât de fierbinţi, de sub felinarele străzii.   

      În văzduhul de toamnă plutesc versurile peste oraş, pe alocuri se încurcă şi se înnoadă, în căutarea rimelor pierdute, se izbesc de geamurile clădirilor înalte, în care se munceşte fără limite şi fără poezie, pentru ca apoi să curgă lin spre minţile şi inimile noastre, amintind de frumuseţea fără egal a vieţii. Nu e nevoie decât de o după amiază pentru a descoperi universul poeţilor care au trăit în Bucureşti la începutul secolului trecut, altfel decât printre rafturile de cărţi din librării sau biblioteci.

    La "Casa Monteoru", astăzi sediul Uniunii Scriitorilor pe Calea Victoriei, mai nou se anunţă lecturi publice de poezie, unde poeţii de azi poate vor porni spre noi rosturi literare, gata să umple spaţiile libere din literatură cu geniul, inspiraţia şi mai cu seamă cu o versificaţie după care ducem dorul, în anii în care s-au aşternut atât de multe versuri albe.

    Să fie rimă, măcar din când în când, măcar pentru zilele de toamnă rece, când Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus aduce alături scriitorii de cititori !!!

 

În a 11 a lună, “UNU şi cu UNU fac UNU ”

 

Cu gândul la Elena şi Gerard Balenghien,

 

     Trăim într-un oraş “ascunziş” în care toamna cu zilele-i din ce în ce mai scurte intră şi ea în jocul de-a ”ascunselea”, vânturând  frunze şi clipe, monoton, friguros, trist.  

   Neîncetat să privim printre semne, clădiri şi străzi şi să ne scuturăm de melancolie, fără stânjeneala balcanică de a fi mereu cu un pas în urma timpului. Să începem să ne mişcăm cu toţii în viteza cu care tehnica invadează viaţa noastră, să închidem între paranteze cam tot ce s-a întâmplat vreme de 50 de ani de comunism şi după ce înghesuim încă vreo 20 de postcomunism mascat, să repornim motoarele cu ironie, cu inspiraţie, cu artă si mai ales cu mult curaj în exprimare sau exaltare, cam de pe când zvâcnea mişcarea DADA, de pe când avangarda răsturna certitudinile.

    De acolo, putem înfige fără grijă un cuţit în pământ, exact ca în poveştile în care trebuie să alegem un drum, pentru ca mai târziu să găsim cuţitul ruginit or ba.

    Căci, când spre stânga comunistă, când spre dreapta naţionalist-extremistă au pornit-o curentele culturale, prin preajma anilor ‘30.

UNU)   

    Pe atunci au început să se construiască în Bucureşti primele clădiri în stil arhitectural modern în spiritul vizionar al lui Marcel Iancu, care şi-a expus teoria în studiul “Către o arhitectură a Bucureştiului-Utopia Bucureştilor“, fiind totodată pictorul şi eseistul care, alături de Tristan Tzara, a participat la inițierea mișcării dadaiste .

Încă UNU)

   De la DADA la suprarealism a fost “UNU”, o revistă avangardistă, fondată de Saşa Pană, care locuia  pe str. Dogarilor  nr. 36, aflat  la UN km distanţă de celebra vilă “Jean Juster” a lui Marcel Iancu, de pe str. Silvestru nr. 5 .

   Tot pe atunci, respectiv în iunie 1930, s-a tipărit ziarul “UNU ALB”, având 8 pagini albe, cuprinzând doar titlul, nr. de ordine, numele şi prenumele colaboratorilor, preţul şi nr. paginilor. Saşa Pană povestea că ziarul fusese oferit cititorilor în loc de cearceaf cu care să se costumeze. Ţinea locul periodicelor care intraseră în vacanţă, fără să fie însă o soluţie de continuitate. Unii cititori au trecut cu fierul încălzit sperând să găsească adevărul scris cu cerneală secretă. Erau convinşi că, deşi se chema “UNU ALB”, ascundea un secret.

Şi-ncă UNU )

   Gherasim Luca… a aderat timpuriu la avangardă, devenind mai târziu teoretician al suprarealismului.

   Când Elena şi Gerard Balenghien mi-au povestit de Gherasim Luca, am simţit nesiguranţa pe care ţi-o dă necunoaşterea şi oricâte eforturi am făcut să-mi explorez amintirile despre avangardă, nu am reuşit să găsesc nimic, nici măcar un pretext pentru care eu, româncă fiind, nu ştiam mai nimic, spre deosebire de prietenii mei francezi care mă întrebaseră despre Gherasim.

   Fără de voie, am văzut că în octombrie am trăit într-o frază a lui din poemele în proză publicate sub titlul  “Un lup văzut printr-o lupă “(1944) 

‘’Să priveşti un castel în ruine după ce i-ai cercetat planurile la cel mai apropiat muzeu municipal”.

    Căci o întâmplare extraordinară m-a plimbat din Muzeul Naţional de Artă al României, de la expoziţia lui Ioan D. Berindei, la ruinele castelului Cantacuzino de la Floreşti. Absurdul sau coincidenţa m-au împins curios în poeme, de unde speriată de erotica dureroasă, am fugit după legea hazardului, aşa cum el o explica în “lecţia de cubomanie: decupaţi cum vi s-a năzărit şi încercaţi să obţineţi peisajul pe care vi l-aţi dorit întotdeauna!”

   Am fugit printre străzi şi am găsit blocurile lui Marcel Iancu (str. Paleologu nr.5, str. Olari nr. 23, str. Dimitrie Onciu nr.16 A) într-un stil geometric, nedecorativ, sobru în acord cu viaţa mecanizată de la începutul secolului trecut, care l-a împins pe arhitect spre “pitorescul timpului său”.

   Hazardul rânjeşte printre ferestre: pe pereţii lor se târăşte iedera, care pare rece, sugrumând parcă pereţii, lipsindu-i de căldură şi lumină, sfidând pe însuşi creatorul lor. Arhitectul gândea pentru economia şi confortul oraşului un program de construcţii înalte care să se ridice lâsând loc liber grădinilor, pe care oamenii să le împartă, “neştiind fiecare ce felie are şi având dreptul la toate”. Să-i spunem juridic de-a dreptul: indiviziune.

   Marcel Iancu vedea în inima oraşului case turnuri care în 60 de etaje să adăpostească 3000 suflete, acolo urmând să fie “creierul oraşului”, centrala, birourile administrative, comerţul, locul de muncă intensă şi concentrată”, case care să vibreze de cursa ascensoarelor.

 “Subpâmanteană e intrarea tramvaiului şi subpământene sunt intrările şi ieşirile metroului care leagă în viteză mare de-a curmezişul şi de-alungul oraşului, periferiile şi centrul”, completa Iancu decorul demn de un contemporan film Matrix.

    Dar când am ajuns la ideile lui de expropriere şi de “sentimente colective în formă superioară“, alunecând deja spre stânga comunistă în faţa căreia se ridică o primă greutate-mica proprietate privată, mi s-a năzărit să decupez.

   Am fugit apoi spre expoziţia “Unu şi cu Unu fac Unu”, pe care n-am găsit-o uşor, căci oraşul a ascuns-o bine în măruntaiele lui, a dosit-o în pasajul teatrului Odeon, la etajul al doilea, dincolo de uşa care-şi râdea de mine la parter, cu gura plină de vopsea roşie : ”Intrarea strict interzisă. Teatrul Odeon.”

   Pe peretele de sub scară  e scrijelită cheia sol, repetat, ondulat, vesel, fără portative sau alte urmări. 

    În expoziţie: cărţile obiect ale lui Gherasim Luca, 2 machete de clădiri ale lui Marcel Iancu, reviste de avangardă, manuscrise, gravuri experimentale, obiecte ale artiştilor Victor Brauner, Teodor Graur, Isidore Isou, Saşa Pană.

   Şi ca o punte spre prezent doi artişti invitaţi din generaţia anilor ’60 - Ana Lupaş şi a anilor ‘90 -Teodor Graur.

“Prefer să închei textul acolo unde începe să-l ameninţe realitatea”, spunea Gherasim Luca într-unul din poeme şi ca o hazardată întâmplare lingvistică, autorul “Unui lup privit printr-o lupă” a invitat-o virtual pe Lupaş.

   Substantivul, la toate genurile, dănţuie prin expoziţie ca într-o joacă avangardistă aşteptându-şi vizitatorii până pe 5.12.2012.

    Căci e pictopoezie ! 

    Notă: Mulţumesc "pe alb", Elenei şi lui Gerard...

 

     

   

   

Bizanţul de lânga noi…Cântecele şi vederile îngerilor

         Pe strada Paleologu, eşti îndemnat de numele ei bizantin să o iei la stânga spre capătul tramvaiului 21, unde în Biserica Sfântul Gheorghe se află mormântul lui Constantin Brâncoveanu, martir păstrător de credinţă. De acolo, nu mai ştii încotro s-o porneşti, fie tot la stânga pe Lipscani să ajungi la mânăstirea Stavropoleus, fie la dreapta, dincolo de oraş, la Palatele Brâncoveneşti, confiscate de turci odată cu uciderea lui Brâncoveanu şi răscumparate mai târziu de Ştefan  Cantacuzino.     

E vremea “drumurilor”, a căutărilor, a potecilor spre Bizanţul ascuns chiar aici, chiar lângă noi.

În timp ce Apusul se apropie de Dumnezeu prin raţionament, în Bisericile din Răsărit se cântă rugăciunea inspirată divin de liturghia îngerilor prin muzica psaltică. 

În biserica ortodoxă se cântă mult, prelung, după cea mai longevivă şi cea mai bogată notaţie muzicală - muzica psaltică bizantină. Vreme de 50 de ani, dincolo de spulberarea vieţii monahale de către comunişti, au supravieţuit oaze de credinţă peste tot în ţară, între zidurile mânăstirilor, ca o formă supremă de rezistenţă întru credinţă.

Vestul Europei ia aminte acum la frumuseţea muzicii bizantine, mai apropiată sufletului omenesc decât cea corală, “ridicând a mirare sprâncenele” faţă de bijuteriile muzicale descoperite  în vechile manuscrise.    

În zilele sufocate de grijile apăsătorului Oraş, sunt locuri de unde poţi zbura cu sufletul până aproape de cei patru arhangheli şi tot atâţia heruvimi cu câte şase aripi, sunt mânăstirile şi bisericile unde se cântă muzică psaltică, popasuri de rugăciuni şi dorinţe, de căutări nesfârşite, de inimi pline de iubire, de mirosuri parfumate de tămâie.

Dincolo de sentimente religioase, este vorba în fond şi de redescoperirea unei noi dimensiuni culturale. Greu să scrii despre muzică şi sunete, când însuşi sensul Teriremului este de a fi o rugăciune mai presus de cuvinte! Cântarea fără cuvinte, clădită doar pe repetiţia unor silabe te duce în alt timp, îngheaţă scurgerea vremii şi dislocă orice legătură cu materialitatea.

Teriremul este acea cântare bisericească consacrată iniţial slujbelor de peste noapte ţinute de către monahi, alcătuiri fără cuvinte, pornindu-se de la premisa că omul are aceeaşi lucrare ca îngerii, de a slăvi pe Dumnezeu.

Sunete dulci se rostogolesc din muzica psaltică, ţinută ca o comoară nepreţuită în filele manuscriselor de la Biblioteca Academiei Române. Zilele acestea s-a pornit pe un drum dinspre manuscris spre cântare şi invers, dinspre biserică spre librării, ca o redescoperire a Melosului Manuscriselor Bizanţului, prezentat într-o succesiune de 4 conferinţe însoţite de concerte ale grupului Nectarie Protopsaltul.

După Biblioteca Academiei Române a venit rândul librăriei Dalles de a găzdui pe 6 noiembrie cântarile bisericeşti, muzica inspirată de Duhul Sfânt, caracterizată printr-o dezordine metrică aşezată în sufletul nostru.

Se cânta în limba greacă, în care literele au şi o corespondenţa numerică, apoi  se construia în jurul unor silabe, fără cuvinte, ajungându-se la graiurile nespuse ale îngerilor.

Grupul Nectarie Protopsaltul aminteşte de cântarile din mânăstirea Stavropoleus, ridicată de arhimandritul grec Ioanichie întrucât împărtăşesc acelaşi repertoriu având rădăcinile în cântările psalţilor români din secolul trecut: Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu.

Muzica liturgică se înalţă peste oraş, acoperind urâţeniile şi greşelile sufletelor.

În vremea asta, la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, ale căror ziduri păstrează amintirea aceleiaşi lentori muzicale psaltice, 14  profesori universitari care predau pictură bisericească în universităţi din Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Serbia, Macedonia și SUA pregătesc expoziţia “Icoana bizantină - tradiţie şi modernitate”.

În atelierul internaţional de pictură de la Mogoşoaia, lumina neobişnuită de noiembrie se strecoară fericită prin ferestre, se simte parfumul bizantin plutind în aer, inspiraţia mişcă măiastru pensulele iar în spatele pictorilor stau smerite călugăriţe dornice să ducă mai departe tradiția, preluând meşteşugul şi talentul iconarilor.

Zeci de culori, gălbenuşuri de ouă, foiţe de aur, borcane, pensule, şevalete, apă, pahare, şorțuri, scaune, mese, spatule, lupe, rigle, cărti, cofraje au poposit la Palatul Brâncovenesc doar pentru răgaz de învăţatură.       

Sunete şi imagini reconstruiesc tradiţia, frântă brutal vreme de 50 de ani, hăituită, ameninţată, translatată la propriu şi la figurat în locuri dosite.

           Bizanţul de lângă noi, neştiut, ascuns, amestec de culori şi influenţe muzicale, amintirea şcolilor de psaltichie se strecoară în calea noastră aţinându-ne-o, cucerindu-ne şi punându-ne mai straşnic temei al rostului şi identităţii noastre.

            Sper ca noi să nu fim nevoiţi să spunem precum în romanul lui Mika Waltari, “Amanţii din Bizanţ”, care surprinde o imposibilă poveste de iubire pe fundalul ultimelor luni de dinaintea căderii Constantinopolului :

“  Oraşul este pierdut! Strigătul acesta va răsuna peste veacuri”…