Cu
gândul la Elena şi Gerard Balenghien,
Trăim într-un oraş “ascunziş”
în care toamna cu zilele-i din ce în ce mai scurte intră şi ea în jocul de-a
”ascunselea”, vânturând frunze şi clipe,
monoton, friguros, trist.
Neîncetat să privim printre
semne, clădiri şi străzi şi să ne scuturăm de melancolie, fără stânjeneala
balcanică de a fi mereu cu un pas în urma timpului. Să începem să ne mişcăm cu
toţii în viteza cu care tehnica invadează viaţa noastră, să închidem între
paranteze cam tot ce s-a întâmplat vreme de 50 de ani de comunism şi după ce înghesuim
încă vreo 20 de postcomunism mascat, să repornim motoarele cu ironie, cu inspiraţie,
cu artă si mai ales cu mult curaj în exprimare sau exaltare, cam de pe când zvâcnea
mişcarea DADA, de pe când avangarda răsturna certitudinile.
De acolo, putem înfige fără
grijă un cuţit în pământ, exact ca în poveştile în care trebuie să alegem un
drum, pentru ca mai târziu să găsim cuţitul ruginit or ba.
Căci, când spre stânga
comunistă, când spre dreapta naţionalist-extremistă au pornit-o curentele
culturale, prin preajma anilor ‘30.
UNU)
Pe atunci au început să se
construiască în Bucureşti primele clădiri în stil arhitectural modern în
spiritul vizionar al lui Marcel Iancu, care şi-a expus teoria în studiul “Către
o arhitectură a Bucureştiului-Utopia
Bucureştilor“, fiind totodată pictorul şi eseistul care, alături de Tristan
Tzara, a participat la inițierea mișcării
dadaiste .
Încă
UNU)
De la DADA la suprarealism a
fost “UNU”, o revistă avangardistă,
fondată de Saşa Pană, care locuia pe
str. Dogarilor nr. 36, aflat la UN
km distanţă de celebra vilă “Jean Juster” a lui Marcel Iancu, de pe str.
Silvestru nr. 5 .
Tot pe atunci, respectiv în
iunie 1930, s-a tipărit ziarul “UNU ALB”, având 8 pagini albe, cuprinzând doar titlul, nr. de ordine, numele şi
prenumele colaboratorilor, preţul şi nr. paginilor. Saşa Pană povestea că ziarul fusese oferit cititorilor în loc de
cearceaf cu care să se costumeze. Ţinea locul periodicelor care intraseră în
vacanţă, fără să fie însă o soluţie de continuitate. Unii cititori au trecut cu
fierul încălzit sperând să găsească adevărul scris cu cerneală secretă. Erau
convinşi că, deşi se chema “UNU ALB”,
ascundea un secret.
Şi-ncă
UNU )
Gherasim Luca… a aderat
timpuriu la avangardă, devenind mai târziu teoretician al suprarealismului.
Când
Elena şi Gerard Balenghien mi-au povestit de Gherasim Luca, am simţit nesiguranţa
pe care ţi-o dă necunoaşterea şi oricâte eforturi am făcut să-mi explorez
amintirile despre avangardă, nu am reuşit să găsesc nimic, nici măcar un
pretext pentru care eu, româncă fiind, nu ştiam mai nimic, spre deosebire de prietenii
mei francezi care mă întrebaseră despre Gherasim.
Fără de voie, am văzut că în
octombrie am trăit într-o frază a lui din poemele în proză publicate sub titlul
“Un lup văzut printr-o lupă “(1944)
‘’Să
priveşti un castel în ruine după ce i-ai cercetat planurile la cel mai apropiat
muzeu municipal”.
Căci o întâmplare
extraordinară m-a plimbat din Muzeul Naţional de Artă al României, de la expoziţia
lui Ioan D. Berindei, la ruinele castelului Cantacuzino de la Floreşti. Absurdul
sau coincidenţa m-au împins curios în poeme, de unde speriată de erotica
dureroasă, am fugit după legea hazardului, aşa cum el o explica în “lecţia de
cubomanie: decupaţi cum vi s-a năzărit şi încercaţi să obţineţi peisajul pe
care vi l-aţi dorit întotdeauna!”
Am fugit printre străzi şi
am găsit blocurile lui Marcel Iancu (str. Paleologu nr.5, str. Olari nr. 23,
str. Dimitrie Onciu nr.16 A) într-un stil geometric, nedecorativ, sobru în acord
cu viaţa mecanizată de la începutul secolului trecut, care l-a împins pe
arhitect spre “pitorescul timpului său”.
Hazardul rânjeşte printre
ferestre: pe pereţii lor se târăşte iedera, care pare rece, sugrumând parcă
pereţii, lipsindu-i de căldură şi lumină, sfidând pe însuşi creatorul lor. Arhitectul
gândea pentru economia şi confortul oraşului un program de construcţii înalte
care să se ridice lâsând loc liber grădinilor, pe care oamenii să le împartă, “neştiind
fiecare ce felie are şi având dreptul la toate”. Să-i spunem juridic de-a
dreptul: indiviziune.
Marcel Iancu vedea în inima
oraşului case turnuri care în 60 de etaje să adăpostească 3000 suflete, acolo
urmând să fie “creierul oraşului”, centrala, birourile administrative, comerţul,
locul de muncă intensă şi concentrată”, case care să vibreze de cursa
ascensoarelor.
“Subpâmanteană e intrarea tramvaiului şi subpământene
sunt intrările şi ieşirile metroului care leagă în viteză mare de-a curmezişul şi
de-alungul oraşului, periferiile şi centrul”, completa Iancu decorul demn de un
contemporan film Matrix.
Dar când am ajuns la ideile
lui de expropriere şi de “sentimente colective în formă superioară“, alunecând
deja spre stânga comunistă în faţa căreia se ridică o primă greutate-mica
proprietate privată, mi s-a năzărit să decupez.
Am fugit apoi spre expoziţia “Unu şi
cu Unu fac Unu”, pe care n-am găsit-o uşor, căci oraşul a ascuns-o bine în măruntaiele lui, a dosit-o în
pasajul teatrului Odeon, la etajul al doilea, dincolo de uşa care-şi râdea de mine
la parter, cu gura plină de vopsea roşie : ”Intrarea strict interzisă. Teatrul
Odeon.”
Pe peretele de sub scară e scrijelită cheia sol, repetat, ondulat,
vesel, fără portative sau alte urmări.
În expoziţie: cărţile
obiect ale lui Gherasim Luca, 2 machete de clădiri ale lui Marcel Iancu, reviste
de avangardă, manuscrise, gravuri experimentale, obiecte ale artiştilor Victor
Brauner, Teodor Graur, Isidore Isou, Saşa Pană.
Şi ca o punte spre prezent
doi artişti invitaţi din generaţia anilor ’60 - Ana Lupaş şi a anilor ‘90 -Teodor
Graur.
“Prefer să închei textul
acolo unde începe să-l ameninţe realitatea”, spunea Gherasim Luca într-unul din
poeme şi ca o hazardată întâmplare lingvistică, autorul “Unui lup privit
printr-o lupă” a invitat-o virtual pe Lupaş.
Substantivul, la toate
genurile, dănţuie prin expoziţie ca într-o joacă avangardistă aşteptându-şi
vizitatorii până pe 5.12.2012.
Căci e pictopoezie !
Notă: Mulţumesc "pe alb", Elenei şi lui Gerard...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu