Bizanţul de lânga noi…Cântecele şi vederile îngerilor

         Pe strada Paleologu, eşti îndemnat de numele ei bizantin să o iei la stânga spre capătul tramvaiului 21, unde în Biserica Sfântul Gheorghe se află mormântul lui Constantin Brâncoveanu, martir păstrător de credinţă. De acolo, nu mai ştii încotro s-o porneşti, fie tot la stânga pe Lipscani să ajungi la mânăstirea Stavropoleus, fie la dreapta, dincolo de oraş, la Palatele Brâncoveneşti, confiscate de turci odată cu uciderea lui Brâncoveanu şi răscumparate mai târziu de Ştefan  Cantacuzino.     

E vremea “drumurilor”, a căutărilor, a potecilor spre Bizanţul ascuns chiar aici, chiar lângă noi.

În timp ce Apusul se apropie de Dumnezeu prin raţionament, în Bisericile din Răsărit se cântă rugăciunea inspirată divin de liturghia îngerilor prin muzica psaltică. 

În biserica ortodoxă se cântă mult, prelung, după cea mai longevivă şi cea mai bogată notaţie muzicală - muzica psaltică bizantină. Vreme de 50 de ani, dincolo de spulberarea vieţii monahale de către comunişti, au supravieţuit oaze de credinţă peste tot în ţară, între zidurile mânăstirilor, ca o formă supremă de rezistenţă întru credinţă.

Vestul Europei ia aminte acum la frumuseţea muzicii bizantine, mai apropiată sufletului omenesc decât cea corală, “ridicând a mirare sprâncenele” faţă de bijuteriile muzicale descoperite  în vechile manuscrise.    

În zilele sufocate de grijile apăsătorului Oraş, sunt locuri de unde poţi zbura cu sufletul până aproape de cei patru arhangheli şi tot atâţia heruvimi cu câte şase aripi, sunt mânăstirile şi bisericile unde se cântă muzică psaltică, popasuri de rugăciuni şi dorinţe, de căutări nesfârşite, de inimi pline de iubire, de mirosuri parfumate de tămâie.

Dincolo de sentimente religioase, este vorba în fond şi de redescoperirea unei noi dimensiuni culturale. Greu să scrii despre muzică şi sunete, când însuşi sensul Teriremului este de a fi o rugăciune mai presus de cuvinte! Cântarea fără cuvinte, clădită doar pe repetiţia unor silabe te duce în alt timp, îngheaţă scurgerea vremii şi dislocă orice legătură cu materialitatea.

Teriremul este acea cântare bisericească consacrată iniţial slujbelor de peste noapte ţinute de către monahi, alcătuiri fără cuvinte, pornindu-se de la premisa că omul are aceeaşi lucrare ca îngerii, de a slăvi pe Dumnezeu.

Sunete dulci se rostogolesc din muzica psaltică, ţinută ca o comoară nepreţuită în filele manuscriselor de la Biblioteca Academiei Române. Zilele acestea s-a pornit pe un drum dinspre manuscris spre cântare şi invers, dinspre biserică spre librării, ca o redescoperire a Melosului Manuscriselor Bizanţului, prezentat într-o succesiune de 4 conferinţe însoţite de concerte ale grupului Nectarie Protopsaltul.

După Biblioteca Academiei Române a venit rândul librăriei Dalles de a găzdui pe 6 noiembrie cântarile bisericeşti, muzica inspirată de Duhul Sfânt, caracterizată printr-o dezordine metrică aşezată în sufletul nostru.

Se cânta în limba greacă, în care literele au şi o corespondenţa numerică, apoi  se construia în jurul unor silabe, fără cuvinte, ajungându-se la graiurile nespuse ale îngerilor.

Grupul Nectarie Protopsaltul aminteşte de cântarile din mânăstirea Stavropoleus, ridicată de arhimandritul grec Ioanichie întrucât împărtăşesc acelaşi repertoriu având rădăcinile în cântările psalţilor români din secolul trecut: Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu.

Muzica liturgică se înalţă peste oraş, acoperind urâţeniile şi greşelile sufletelor.

În vremea asta, la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, ale căror ziduri păstrează amintirea aceleiaşi lentori muzicale psaltice, 14  profesori universitari care predau pictură bisericească în universităţi din Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Serbia, Macedonia și SUA pregătesc expoziţia “Icoana bizantină - tradiţie şi modernitate”.

În atelierul internaţional de pictură de la Mogoşoaia, lumina neobişnuită de noiembrie se strecoară fericită prin ferestre, se simte parfumul bizantin plutind în aer, inspiraţia mişcă măiastru pensulele iar în spatele pictorilor stau smerite călugăriţe dornice să ducă mai departe tradiția, preluând meşteşugul şi talentul iconarilor.

Zeci de culori, gălbenuşuri de ouă, foiţe de aur, borcane, pensule, şevalete, apă, pahare, şorțuri, scaune, mese, spatule, lupe, rigle, cărti, cofraje au poposit la Palatul Brâncovenesc doar pentru răgaz de învăţatură.       

Sunete şi imagini reconstruiesc tradiţia, frântă brutal vreme de 50 de ani, hăituită, ameninţată, translatată la propriu şi la figurat în locuri dosite.

           Bizanţul de lângă noi, neştiut, ascuns, amestec de culori şi influenţe muzicale, amintirea şcolilor de psaltichie se strecoară în calea noastră aţinându-ne-o, cucerindu-ne şi punându-ne mai straşnic temei al rostului şi identităţii noastre.

            Sper ca noi să nu fim nevoiţi să spunem precum în romanul lui Mika Waltari, “Amanţii din Bizanţ”, care surprinde o imposibilă poveste de iubire pe fundalul ultimelor luni de dinaintea căderii Constantinopolului :

“  Oraşul este pierdut! Strigătul acesta va răsuna peste veacuri”…