Oraşul poeţilor…

    Ce anotimp mai potrivit decât toamna pentru a merge pe urmele poeţilor prin parcuri, pe străzi, printre cărţi sau prin saloane! 

    Prieteniile, iubirile şi poeziile aşteaptă în casele odinioară pline de har şi amintiri, astăzi case memoriale uşor pustiite de viaţă, de lipsa vizitelor, suspinând după vremurile de altădată. Între ele distanţa se umple cu multă poezie, cu ritm trohaic şi rime încrucişate precum nebănuitele fire nevăzute ţesute între destinele poeţilor.

   Poeţii au străzi, au statui şi cărţi, au pagini în manuale dar rareori pragurile caselor memoriale călcate de vizitatori. Au foi de calendar rupte şi încremenite la finalul vieţii. 

   Spre casa lui George Bacovia se întinde un gard de lemn, uşor înclinat. În faţa ei, de peste gard se zăreşte în mijlocul grădinii bustul lui Bacovia, al Miliţei Petraşcu, prietena cu Aghata, soţia poetului.

    Fiecare casă cu viaţa ei… cea bacoviană e ascunsă după tufele de trandafiri, cu camere mici, intime, uşor timide şi retrase precum fostul lor proprietar. Licenţiat în drept dar neprofesând niciodată, Bacovia a fost un neadaptat, un solitar, ale cărui singure legături cu oamenii le-a ţinut soţia sa, Aghata. Aici s-au născut poeziile din amurg, aici se auzeau uneori sunetele viorii la care rareori cânta, ca un ecou pierdut al romanţelor de peste străzi, scrise de Minulescu.

    Bacovia stătea la una din marginile Bucureştiului de odinioară, într-o casă destul de modestă, dar plină de entuziasmul Aghatei care, plină de energie, a publicat poeziile, după ce le-a scos în saloanele bucureştene spre o bună citire, alergând apoi de la editură la alta. Nu am gasit nici o dedicaţie a lui Bacovia pentru vrednica profesoară de limba română, neobosită în activitatea de editare a volumelor de poezii bacoviene.

     Arghezi a scris poezia “Pasul dulce” pentru Paraschiva, în vreme ce Minulescu a dedicat Claudiei Millian “Acuarela”. Să fie doar o coincidenţă literară motivul “paşilor” din ambele poezii, simbolizând drumurile comune, destinul împărtăşit? Sau o declaraţie făţişă de dragoste pentru femeile de lângă ei, negăsită însă şi la Bacovia ?      

    Poezii născute după chipul şi asemănarea poeţilor, unele triste, melancolice, foşnind precum toamna în grădina de sub geamul lui Bacovia, cu versuri grele, plumbuite căzând în adâncul sufletului. Altele ţâşnind din pagini, cu o nelinişte continuă, traversând registre muzicale diverse, de la sunetele revenind obsesiv în natură până la refrenele romanţelor .            

    La “Mărţişor”, la Arghezi, se bate în toaca atârnată la intrare, după ce ai străbătut câteva sute de metri pe aleea ce străjuieşte livada, pătrunzând parcă într-o surdină a muzicii psalmilor.

    Casa lui Arghezi e povestea întreagă a unei familii, 16 camere construite în 15 ani, o lume a copilăriei cu păpuşile Miţzurei, cuşca lui Zdreanţă, tipografia care odată terminată a fost parcă pregătită să fie confiscată. La etaj, soba de teracotă lucrată în penitenciarul Văcăreşti parcă aduce căldura mistică în care s-a cufundat poetul fie în anii de experienţă monahală de la mânăstirea Cernica, fie în nopţile de lucru, de inspiraţie pentru “Cuvintele potrivite”. În biroul său, papucii şi bastonul sprijinite de fotoliu stau mărturie pentru ceasurile petrecute la masa de scris, de unde se poate privi în tihnă livada întinsă, curtea largă, cerul cu păsări.

    La Minulescu se sună la sonerie… e un imobil modern, care în verticalitatea lui nu a avut nevoie de curte, de pomi ci doar de lumina romantică a felinarelor de pe trotuarele de asfalt pe care răsunau sub geamuri  tocurile frumoaselor femei.

    Aici te întâmpină o atmosferă rafinată, populată cu obiecte de artă, amintind saloanele şi lumea bună, aşa cum se cuvenea în imediata vecinătate a Palatului Cotroceni. Elegantul apartament se învecinează cu locuinţa lui Liviu Rebreanu, ambii fini intelectuali, extraordinar de activi sociali. Claudia Millian, soţia lui Minulescu, era ea însăşi o artistă, iar forţa cuplului răzbate din încăperile mobilate cu mult bun gust, pline de cărţi, tablouri şi  vase de ceramică.

     Biroul lui Minulescu este refugiul din inima oraşului, de unde pesemne se auzeau zgomotele puţinelor automobile şi freamătul trotuarelor pline de viaţă din preajma Palatului  Cotroceni. Aici se simţea iubirea plutind în oraş, romanţele pline de cântec şi pasiune, uşor melancolice dar atât de fierbinţi, de sub felinarele străzii.   

      În văzduhul de toamnă plutesc versurile peste oraş, pe alocuri se încurcă şi se înnoadă, în căutarea rimelor pierdute, se izbesc de geamurile clădirilor înalte, în care se munceşte fără limite şi fără poezie, pentru ca apoi să curgă lin spre minţile şi inimile noastre, amintind de frumuseţea fără egal a vieţii. Nu e nevoie decât de o după amiază pentru a descoperi universul poeţilor care au trăit în Bucureşti la începutul secolului trecut, altfel decât printre rafturile de cărţi din librării sau biblioteci.

    La "Casa Monteoru", astăzi sediul Uniunii Scriitorilor pe Calea Victoriei, mai nou se anunţă lecturi publice de poezie, unde poeţii de azi poate vor porni spre noi rosturi literare, gata să umple spaţiile libere din literatură cu geniul, inspiraţia şi mai cu seamă cu o versificaţie după care ducem dorul, în anii în care s-au aşternut atât de multe versuri albe.

    Să fie rimă, măcar din când în când, măcar pentru zilele de toamnă rece, când Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus aduce alături scriitorii de cititori !!!