Pe strada Mihai Eminescu, de o parte şi de
alta se înalţă două blocuri gri, căscându-şi gurile ferestre goale şi urâţite, ca “ale scheletelor înalte din năsip” pe lângă care trecea “Făt -Frumos din
Lacrimă”. Poveştile se avântă printre străzi, făcându-şi loc ca prin “împărăţia
umbrelor” şi ne poartă vrăjite într-un timp ireal, în care gândul zboară spre încercări
trecute cu bine, spre dragoste şi frumuseţe veşnică într-o “vreme care nu
vremuieşte” adusă pe aripile primăverii în parcurile şi grădinile Bucureştiului,
inundate de lumină .
Merii înfloriţi amintesc de pânda lui Prâslea
cel Voinic şi intrând în basm, te cufunzi în inversarea realităţii, căci noi venim
parcă dinspre “tărâmul celălalt, în care toate lucrurile sunt schimbate, pământul,
florile, copacii, lighionii altfel apar făptuite” spre frumuseţea revărsată pe
aleile parcurilor.
Acolo, ciucuri catifelaţi de culoare brună
tremură uşor pe crengile platanilor, semănând cu buzduganele aruncate-n cui de
către zmei, “cale de două conace” iar smocurile de mătase galbenă din copacii
alăturaţi îşi flutură pletele blonde îndoindu-se de mijloc, ascunzând o fată vrăjită de împărat.
Povestea se tupilează prin iarba mustăcioasă împingându-te
din decorul din Zâna Zorilor, unde “se întindea un ierbiş frumos şi des, un
ierbiş ce fugea ca vântul” în acela din povestea “Ileana cea şireată" şoptindu-ţi
parcă la ureche “ flori să-ţi crească –n cale şi spini să-ţi rămână pe urmă“.
Şi
de sub iarbă se unduiesc în valuri firave tulpini purtând flori mov, peste care
se lasă uşor lumina aurită a soarelui încălzindu-ne inimile împietrite de
traiul în oraşul –balaur. Căci scăpând dintre case şi străzi veşnic reparate şi
cârpite, fără de rost pierzându-şi frumuseţea sau trăinicia, ne regăsim copilăroşi
printre copaci inundaţi de flori şi miresme proaspete de primăvară de poveste.
Poveştile lui Ioan Slavici şi ale lui Petre
Ispirescu ţes meşterite vise plutind pe deasupra oraşului iar noi imaginându-ne
că suntem parte din ele, ne aruncăm pe “un telegar nevăzut fără splină, numit
Galben de Soare” şi zburăm peste case aruncând înapoi toate tristeţile, aşa
cum aruncă Ileana Sânziana când gresia,
când peria, când un inel.
Sau poate vom auzi ca Făt- Frumos ”o vrajă
lungă în aer şi ne vom uita spre cer” doar pentru câteva zile aşteptând să zărim
păsările călătoare întoarse acasă aducând căldura şi veselia printre crengile
copacilor.
Numai pe alocuri magnoliile, aristocrate, se
desfac cărnoase şi mov, îmbătându-ne cu voluptoasele miresme ce sfidează aerul
prăfos al oraşului.
Florile albe de corcoduş, mai modeste,
ne amintesc de poveştile lui Slavici, inspirate din folclor şi presărate cu
fraze –versuri, cu rimă interioară, înzestrate cu o cadenţă ritmată şi simplă,
chemând pe poteci netede şi curate ca pe Lia din "Limir - Împărat".
Poate ar trebui să ne imaginăm al şaptelea
sector al Bucureştiului, unul magic, în care să ne afundăm cu toţii într-o muncă
lungă şi grea de clădire a unei lumi de poveste, cu flori şi păsări, cu femei frumoase
şi muncitoare şi bărbaţi curajosi şi cinstiţi.
Iar şapte zile de săptămână să fie la fel de dulci şi de îmbătătoare,
pline de spor şi iubire, stând sub semnul fatidic al cifrei şapte din basmul lui Slavici:
“S-a apucat Lia şi astă dată de muncă lungă şi
grea: a adunat de prin pădure cele şapte flori, cele de şapte ori câte şapte
frunze şi cele şaptezeci de rădăcini, ( ….) a strâns şaptezeci şi şapte de braţe
de vreascuri uscate şvarog…”
Ca-n poveşti trăind, să ne facem din zilele
noastre “o viaţă plină de dezmierdări” chiar începând cu venirea acestei primăveri!
