Clasic…

 

  Zilele scurte se scurg în seri răcoroase de sfârşit de septembrie. Oraşul, îmbrătişat pentru o lună de acordurile muzicii clasice, ni se dezvăluie mai elegant, mai misterios, mai romantic! 
  Nevăzut, drumul sunetelor porneşte dinspre Atheneul Român, prin Piaţa Festivalului "George Enescu" către Sala Palatului, adunând paşii repezi printre frunzele abia căzute sau privirile fericite înmuiate în lumina asfinţitului.
  Există un spaţiu magic, în care odată intrat, printre viori graţioase şi flaute fermecate, ajungi într-un timp parcă încremenit, prăvălindu-te în secole trecute, alături de alţi şi alţi spectatori, la fel de fericiţi sau trişti, împliniţi sau de-a dreptul deznădăjduiţi şi eliberându-te miraculos de povara oricăror pământeşti grji. Pasiune sau deznădejde, emoţie sau teamă, aşteptare sau disperare, toate se îngrămădesc în toamna zvâcnind în inima oraşului.
  Căci negreşit, ea pulsează vreme de o lună cu toată puterea, aruncând şi curgând cascadă, rostogolind şi năvălind peste oameni, şiroind către toate măruntaiele oraşului, ca dintr-o inimă imensă, valuri de sunete magice. Orele ţâşnesc din cadranele ceasului, simţi că timpul nu ajunge să alegi potrivit, orchestre de pretutindeni se întâlnesc pe aceleaşi străduţe mici, chicotind la foşnetul rochiilor lungi şi negre ale violonistelor ori mustăcind la vederea papioanelor sau butonilor domnilor violoncelişti. E o complicitate dulce între oameni şi locuri, de parcă acelaşi ritual fantastic ar îmbia la repetarea sacră a ropotelor de aplauze, sau a lasării amurgului din acelaşi unghi, căzând moale şi blând peste coloanele Atheneului, sub care se cuibăresc porumbeii.
  Am intrat într-un septembrie cu sunete de viori, graţios sărind de pe coarde sub timide sau mai îndrăzneţe atingeri ale arcuşului, amintind de Enescu, de iubiri imposibile şi de marile întâlniri.
  Fără voie, am realizat că nu am mers luna aceasta la nici un concert sau recital în care pianul să aibă rolul principal. Poate e vremea viorilor!!!
  Săptămana trecută am descoperit un Jordi Savall pasional, cu viola ce a dominat muzica renascentistă care a inspirat spectacolul “Borgia Dinasty”, debutând cu la fel surprinzătoarele acorduri orientale, pe cât de inedită a fost şi lectura în limba spaniolă a edictului din Valencia cu privire la expulzarea maurilor, publicat în 22 septembrie 1611. 
  Un altfel de septembrie, la sute de ani distanţă, a adus savoarea muzicii orientale într-un spectacol de muzică clasică, de neconceput la momentul alungării musulmanilor din spaţiul iberic. Muzică cu gust de istorie...
  O întâlnire spectaculoasă a fost şi cea dintre orchestra “Academy of St. Martin in the Fields”, purtând numele bisericii St. Martin din Trafalgar Square din Londra şi violonistul Boris Brovtsyn, ultimul oferind un bis într-un registru modern, sugerând discret şi alte performanţe ale aceleiaşi orchestre, decât cele din spaţiul muzicii clasice. Căci, printre înregistrările realizate sub bagheta lui Sir Neville Marriner se numără şi coloana sonoră a filmului “Pacientul Englez”.  
  Miraculoasele legături în care ne aruncă sunetele muzicii ţes în urzeala timpului întâlniri la care mai ajung doar spectatorii. Cumva m-am găsit între anul 1805, când a murit amiralul Nelson, a cărui columna străjuită de cei patru lei, se vede din faţa bisericii St. Martin din Trafalquar Square şi anul 1809, când s-a născut Felix Mendelssohn Bartholdy, al cărui “Concert pentru vioară şi orchestră în mi minor Op. 64” în interpretarea lui Boris Brovtsyn a ridicat întreaga sală în picioare preţ de câteva minute.
   Detaliile aurite ale plafonului rotondei Atheneului îmi amintesc pe de o parte de cele încadrând ferestrele bisericii St. Martin, aducând o notă maiestuoasă, regăsită în simbolurile regalităţii şi pe de altă parte, de cele ale elegantei săli de concert a Castelului Peleş, unde Enescu a fost deseori invitat de către regina Elisabeta să susţină recitaluri.           
   Aşa, zilele de septembrie s-au răsfaţat pe corzi de vioară, iar unele au stat de-a dreptul răsucite drăgăstos, fără a vrea să se despartă de cutia vrăjită, cum s-a întâmplat în 24 septembrie, când vioara Stradivarius Kreutzer a lui Maxim Vengerov a răsunat dulce în “Concertul nr. 3 pentru vioară şi Orchestră în Sol major K 216”.
  Despre muzică însă, cât mai puţine cuvinte şi cât mai multe cărări spre sunete, fie în acustica aproape perfect ocrotită de cupola Atheneului, fie libere, înălţându-se în văzduh în Piaţa Festivalului, de unde în noapte priveşte spre fostul Palat Regal statuia ecvestră a lui Carol I, primul nostru monarh…

   

                     

Acuarele….

   Ploaia de septembrie se prelinge uşor printre ramuri încă verzi şi îmbrăţişează oraşul în tonuri proaspete. Amurgul e blând, răsăritul e dulce, culorile diluate de stropii de apă amintesc de acuarelele lui Carol Popp de Szathmary, expuse la Muzeul Naţional de Artă până pe 29 septembrie.
  Fostul palat regal găzduieşte o expoziţie de desene în creion şi acuarele, inspirate de atmosfera orientală surprinsă în notele de călătorii ale lui Szathmary, fotograf şi pictor al curţii domneşti a lui Alexandru Ioan Cuza iar mai târziu, recunoscut oficial şi de către Curtea regală a lui Carol I de Hohenzollern.
  Provenind dintr-o familie transilvăneană, Szathmary s-a stabilit în Bucureşti, care a devenit oraşul său favorit, impunându-se în peisajul cultural al vremii deopotrivă ca fotograf cât şi ca pictor. Odată cu instalarea dinastiei de Hohenzollern, l-a însoţit pe Carol I în excursii în ţară, iar seriile de fotografii sau schiţele sale au stârnit interesul noului monarh pentru etnografia locală, ataşamentul pentru specificul argeşean şi muscelean părând a fi influenţat ulterior alegerea Mânăstirii Argeşului ca necropolă regală.
  Locurile în care dealurile se opresc şăgalnic sub munţi, unde turmele de oi agăţate parcă pe culmi se pregătesc a fi răvăşite la sfârşit de septembrie, unde drumurile şerpuiesc ondulate ocolind cursul apelor, acolo de unde izvorăşte Dâmboviţa şi unde vămi nedrepte despărţeau Muntenia de Ardeal, traiul şi frumuseţea oamenilor au fost pentru Szathmary o sursă permanentă de inspiraţie.
  Toată această atmosferă patriarhală va fi întregită de notele specifice descoperite de Szathmary odată cu călătoria sa în Orient din 1850, considerată marea aventură a existenţei sale.
  Din acuarelele expuse la Muzeul Naţional de Artă, fetele cu ferugele transparente, bătrânii cu feţe bronzate trăgând alene din narghilea, peregrinii cu înfăţişări războinice, siluetele învăluite în drapaje amintind a şalvari sau turbane, falduri şi umbre, detaliile ameţitoare surprinse de cel care avea să se impună ca primul mare orientalist român, creează împreună o atmosferă savuroasă, exotică, amintind adieri parfumate şi şoapte molatece.     
  Cele două lucrări având drept temă primirea la Palatul Dolmabahce a lui Alexandru I Cuza şi similar, a lui Carol I de Hohelzollern capătă valoare documentară, prin prezentarea protocolului, arhitecturii de factură islamică şi nu în ultimul rând prin surprinderea atitudinilor şi expresiei personajelor amintind totodată de imensele porţi de la malul Bosforului, dincolo de care se ascund mistere şi poveşti precum în ”1001 de Nopţi”.
  Căci întreaga serie de acuarele inspirate de viaţa cotidiană, de meseriile ambulante, de lumina şi coloritul Orientului dezvăluie subiecte unele mai frumoase ca altele şi îndeosebi sugerează vag, discret, tonurile şi muzicalitatea exotică, amestec de sunete căzând mărgăritare peste tambururi sprijinite pe picioarele încrucişate. Sunetele se iţesc parcă din culorile pale şi se răsucesc ghemuite în imaginaţia noastră, ţesând parcă un cocon din care stă să-şi ia zborul, preţ de câteva secunde, melodii cântate fie de celebrul Barbu Lăutaru', fie de taraful “Dumitrache Ochi Albi”, fie de grupuri de cântăreţi orientali cu cobze.
   Şi în surdină, parcă auzi minunatele acorduri ale lui Franz Liszt, celebrul pianist pe care Szathmary l-a însoţit în călătoriile sale în ţară, în popasul de la conacul lui Vasile Alecsandri, unde cobza lui Barbu Lăutaru a răsunat alături de partiturile la pian ale lui Liszt.
   Marea întâlnire între educaţia germană a lui Szathmary şi Liszt pe de-o parte şi misterele lumii orientale, pe de altă parte, pare a se relua în acest septembrie al "Festivalului George Enescu", în care în vreme ce acuarelele fostului pictor oficial al curţii regale te ademenesc fragile, proaspete, ca florile după ploaie, sub cupola Atheneului Român se revarsă sunetele muzicii clasice iar din Piaţa Festivalului alunecă uşor, pe Calea Victoriei, către casa în care a fost găzduit în Bucureşti Franz Liszt.
  Pictate în gama romantică a timpului, acuralele lui Carol Popp de Szathmary dezvăluie nuanţe delicioase de verde smarald, roşu burgund, brun cald şi zeci de nuanţe natural transparente, care dau loc visării, ca şi cum te-ai afla pe un divan asemenea acelora din Muzeul Colecţiilor de Artă, unde saloanele orientale te invită la reverie şi cufundare în poveste.
  E un septembrie minunat, împletind culori şi sunete, printre care se ridică aburi uşori de cafea la nisip îmbrăţişând dimineţile unui oraş aflat la Porţile Orientului dar niciodată sub stăpânirea totală a Porţii Otoamne. Poate de aceea am zâmbit în expoziţia de acuarele a lui Szathmary, aflată demn sub imperiul celor două lucrări având ca subiect primirea ultimului domn pământean şi, respectiv, a primului monarh a Regatului României la Poarta Otomană, ca fiind adevărate întâlniri diplomatice de recunoaştere. 
  Altfel, nu ne rămâne decât să iubim atmosfera orientală timidă ca şi fetele cu ferugele, mai îndrăzneaţă ca şi cadânele elegante din mahalaua asiatică a Istanbulului sau uneori de-a dreptul războinică asemenea bărbaţilor cu feţe măslinii din Baabbek, aşa cum se întrezăreşte din expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă al României. 
  Septembrie mută răgazul pentru odihnă făcut odinioară de călători la Hanul lui Manuc, caravanseraiul emblemă a Bucureştiului de la începutul secolului al XIX-lea către fostul Palat Regal şi Muzeul Colecţiilor de Artă, recent redeschis, unde covoarele orientale, divanele şi narghilelele sunt decorul perfect pentru scenele din “1001 de nopţi”, ilustrate cu măiestrie de către Carol Popp de Szathmary pentru fiul său, Alexandru.
  Asemenea lucrărilor lui Szathmary, în care se remarcă două aspecte tehnice contradictorii, potrivit cărora fie personajele sunt doar schiţate, fie sunt redate minuţios, cu o mulţime de detalii, atmosfera orientală se iveşte uneori în aluzii uşoare, sporadice, în culori sau arome, alteori se lasă greu peste străzi, şerpuind ca-ntr-un labirint care ne înghite identitatea şi amintirile.
  Dar pentru că toamna se arată blândă ca într-o acuarelă, e vreme de zăbavă dulce, de moleşeală învăluită în miros proaspăt de cafea şi de plimbări prin ploaie dinspre Hanul lui Manuc către fostul Palat Regal!   

 

Publicitate …

  Prima oară când am fost nevoită să aleg culori şi fonturi care să transmită un mesaj clar a fost în 2001, odată cu înfiinţarea firmei. Zeci de întâlniri cu băieţii de la “Free Mind Advertising” în care o luam iar şi iar de la capăt, căutand o siglă potrivită, frunzărind catalogul de culori “Pantone” într-o veşnică nehotărâre, ordonând sau dezordonând litere şi semne care să ascundă femeia “din spatele firmei” şi să transmită negreşit un mesaj “în forţă”, masculin, mult mai uşor de acceptat pe piaţa locală şi gata să înlăture posibile prejudecăţi dintr-un decor balcanic, cu pretenţii de capitalism şi enorm de multe prejudecăţi.  
  Într-una din zile, Vicenţiu mi-a explicat că ar merge mult mai uşor dacă am gândi sigla împreună cu “logo-ul” firmei. În sfârşit, am ales pentru sigla gri-black 80% şi roşu-yellow 100%, magenta 100% şi culori speciale gri Pantone 426, roşu Pantone 186 însoţită de logo-ul ”Adevărul e mai presus de lege” cu litere majuscule, verticale, estompate pe coala A 4, aparent transmiţând vulnerabilitate, dar făcând legătura cu clientul mult mai umană şi fracturând clişeele lingvistice fără acoperire, despre un sistem de justiţie lipsit de încredere din partea oamenilor. 
   Am ales instinctiv, necunoscând detaliile publicităţii…
  Abia acum, expoziţia “Lucian Bernhard - Publicitate şi design la începutul secolului XX“ deschisă până la sfârşitul lunii septembrie la Muzeul Naţional de Artă al României, m-a aruncat între ani, retrăind pe de o parte căutările din anul 2001, pe de altă parte descifrarea simbolisticii fonturilor din expozitia “Empire, State, Building” de la MNAC, din octombrie al anului trecut .
  Paradoxal, Lucian Bernhard, de origine evreu, este omul căruia i se datorează perioada de supremaţie germană în publicitate de la începutul secolului trecut. Designer al caracterelor tipografice, Bernhard a lăsat un catalog impresionat alcătuit din aproximativ 2000 de obiecte (afişe, reclamă, caractere tipografice, etc) care a poziţionat publicitatea germană pe cu totul alte coordonate vizuale decât cele ale afişelor anterior create.
  Căci, dincolo de textul propriu zis, semnificaţia caracterelor, curburilor, liniilor, grosimii literelor, percepţia lor aparent bidimensională şi mai ales impactul vizual puternic asupra privitorului, Lucian Bernhard a ales să sporească rolul graficii şi al culorilor, introducând pentru prima dată simboluri adecvate designului industrial.
  Aşa se face că identitatea vizuală a firmei Audi, concepută în 1920 precum şi cea a nu mai puţin celebrei firme Bosch au rezistat peste ani, dovedindu-se puternice în timp şi putând fi identificate cu uşurinţă, chiar şi după dezvoltarea impresionantă postbelică în domeniul publicităţii.
  Recrutarea lui în armată şi comenzile de grafică pentru armata germană în timpul primului război mondial, pare a anunţa confuzia şi ulterior interdicţia utilizării Fontului Fraktur.
  Căci, font în stil gotic, folosit în ţările vorbitoare de germană în sec al XVI-XX, considerat realmente Germanic, Fraktur a fost fontul preferat de nazişti până în 1941, când a fost interzis de Martin Bormann pentru că exista suspiciunea de legatură cu fontul evreiesc Schwabacher.
  Expoziţia “Empire, State, Building” de anul trecut gravita în jurul ideii de reprezentare grafică în strânsă conexiune cu factorul geopolitic, imaginând chiar fonturi hibride, cum ar fi fontul Future Fakture rezultat din cele 2 fonturi interzise sub cel de-al doilea Reich.  
  Dar toată această simbolistică se pierde în timp, în vremurile în care în mod absolut misterios se năşteau alfabete distincte, pornind de la reprezentări şi mai cu seamă de la realităţi geografice, mentalităţi şi superstiţii. Fonturile adună în ele un întreg univers, deloc întâmplător, pe care astăzi doar ne închipuim că le alegem întâmplător cu doar un “click” absurd şi aleatoriu.  
  Lucian Bernhard, stabilit la Berlin de la 18 ani a devenit în scurtă vreme designer de caractere tipografice, pentru ca ulterior, în perioada interbelică să se stabilească la New York, oraşul pentru care a conceput primul afiş de dimensiuni mici plasat la intrarea în metrou. 
  Lăsând în urmă “Berliner Sachplakat”, celebrul afiş obiect al Berlinului din 1903, pentru chibriturile Priester, Bernhard a surprins America, care iniţial a considerat abordarea sa mult prea modernistă.
  Afişele de dimensiuni mici, plăci emailate cu caractere diferite şi culori în tuşe clare pentru începutul secolului XX transmit un aer uşor cosmopolit, poate venind din atmosfera sugerată de cei doi stâlpi de neon cu imagini din Berlinul antebelic sau New Yorkul interbelic.
  Pornind de la abordarea designului industrial şi de la colaborarea cu inginerul Gottlob Honold de la Bosch, Lucian Bernhard surprinde prin acurateţea mesajului tehnic transmis, atât de diferit abordat faţă de arta publicitară din Franţa, mult mai impregnată de valenţe artistice. De altfel, el însuşi a subliniat “importanţa utilizării culorii şi a unei bune compoziţii”.
  Afişul expoziţiei se înscrie în preferinţele autorului pentru culorile orange şi negru, al căror contrast e întâlnit obsesiv în reclamele pentru ţigaretele Manoli, pentru proiectorul Heimlicht, sau pentru siropul de tuse REM. Diversitatea comenzilor şi produselor pentru care a realizat imagini publicitare reprezintă, ea însăşi, expresia unei originalităţi rodnice, remarcabile, care descria produse de larg consum, cum ar fi cafeaua Hag, apa minerală, aţa de cusut Gutterman, până la echipamente, piese de schimb sau automobile.
  Cu extraodinara precizie berlineză a cucerit America, uşor derutată iniţial de latura sa avangardistă, dar devenită definitiv şi într-un mod salvator patria sa adoptivă.
  Astfel, în 1928 Bernhard înfiinţează în calitate de cofondator prima agenţie internaţională de design ”Contempora”, reuşind să impună designul publicitar printre artele moderne. De aici, desigur că direcţiile trasate de el s-au dezvoltat funcţie de specificul şcolilor nationale şi de viziunea proprie a agenţiilor de publicitate.
  Din păcate, oraşele noastre sunt de ceva vreme uşor dezgolite şi lipsite de afişe care să propună mesaje într-o manieră artistică, pe baza unui design original. Spaţiile destinate afişajului sunt libere iar pe alocuri parcă te temi să te izbeşti de prezenţa vreunui mesaj uşor indecent, care are la bază doar jocuri vulgare de cuvinte, ce se doresc a fi metafore, nicidecum compoziţii sau culori alese în mod adecvat pentru descrierea produsului.
  Poate în luna septembrie agenţiile de publicitate vor sta la coadă la expoziţia Lucian Bernhard, salvându-se de la inerţie, lipsa de inspiraţie şi originalitate.
  În faţa unei clădiri înfăşurate sinistru cu panouri publicitare imense, albe, goale, cu gândul la Benhard, sunt încă şi mai bucuroasă că am ales culorile potrivite pentru siglă, atât de masculină prin fontul său şi totuşi feminină prin prezenţa nuanţei de Roşu Pantone 186.
   Căci depinde numai de noi, ca indiferent în ce decor trăim, să ne imaginăm la nesfârşit că îl putem schimba.