Zilele scurte se scurg în seri răcoroase de sfârşit de septembrie. Oraşul, îmbrătişat pentru o lună de acordurile muzicii clasice, ni se dezvăluie mai elegant, mai misterios, mai romantic!
Nevăzut, drumul sunetelor porneşte dinspre Atheneul Român, prin Piaţa Festivalului "George Enescu" către Sala Palatului, adunând paşii repezi printre frunzele abia căzute sau privirile fericite înmuiate în lumina asfinţitului.
Există un spaţiu magic, în care odată intrat, printre viori graţioase şi flaute fermecate, ajungi într-un timp parcă încremenit, prăvălindu-te în secole trecute, alături de alţi şi alţi spectatori, la fel de fericiţi sau trişti, împliniţi sau de-a dreptul deznădăjduiţi şi eliberându-te miraculos de povara oricăror pământeşti grji. Pasiune sau deznădejde, emoţie sau teamă, aşteptare sau disperare, toate se îngrămădesc în toamna zvâcnind în inima oraşului.
Căci negreşit, ea pulsează vreme de o lună cu toată puterea, aruncând şi curgând cascadă, rostogolind şi năvălind peste oameni, şiroind către toate măruntaiele oraşului, ca dintr-o inimă imensă, valuri de sunete magice. Orele ţâşnesc din cadranele ceasului, simţi că timpul nu ajunge să alegi potrivit, orchestre de pretutindeni se întâlnesc pe aceleaşi străduţe mici, chicotind la foşnetul rochiilor lungi şi negre ale violonistelor ori mustăcind la vederea papioanelor sau butonilor domnilor violoncelişti. E o complicitate dulce între oameni şi locuri, de parcă acelaşi ritual fantastic ar îmbia la repetarea sacră a ropotelor de aplauze, sau a lasării amurgului din acelaşi unghi, căzând moale şi blând peste coloanele Atheneului, sub care se cuibăresc porumbeii.
Am intrat într-un septembrie cu sunete de viori, graţios sărind de pe coarde sub timide sau mai îndrăzneţe atingeri ale arcuşului, amintind de Enescu, de iubiri imposibile şi de marile întâlniri.
Fără voie, am realizat că nu am mers luna aceasta la nici un concert sau recital în care pianul să aibă rolul principal. Poate e vremea viorilor!!!
Săptămana trecută am descoperit un Jordi Savall pasional, cu viola ce a dominat muzica renascentistă care a inspirat spectacolul “Borgia Dinasty”, debutând cu la fel surprinzătoarele acorduri orientale, pe cât de inedită a fost şi lectura în limba spaniolă a edictului din Valencia cu privire la expulzarea maurilor, publicat în 22 septembrie 1611.
Un altfel de septembrie, la sute de ani distanţă, a adus savoarea muzicii orientale într-un spectacol de muzică clasică, de neconceput la momentul alungării musulmanilor din spaţiul iberic. Muzică cu gust de istorie...
O întâlnire spectaculoasă a fost şi cea dintre orchestra “Academy of St. Martin in the Fields”, purtând numele bisericii St. Martin din Trafalgar Square din Londra şi violonistul Boris Brovtsyn, ultimul oferind un bis într-un registru modern, sugerând discret şi alte performanţe ale aceleiaşi orchestre, decât cele din spaţiul muzicii clasice. Căci, printre înregistrările realizate sub bagheta lui Sir Neville Marriner se numără şi coloana sonoră a filmului “Pacientul Englez”.
Miraculoasele legături în care ne aruncă sunetele muzicii ţes în urzeala timpului întâlniri la care mai ajung doar spectatorii. Cumva m-am găsit între anul 1805, când a murit amiralul Nelson, a cărui columna străjuită de cei patru lei, se vede din faţa bisericii St. Martin din Trafalquar Square şi anul 1809, când s-a născut Felix Mendelssohn Bartholdy, al cărui “Concert pentru vioară şi orchestră în mi minor Op. 64” în interpretarea lui Boris Brovtsyn a ridicat întreaga sală în picioare preţ de câteva minute.
Detaliile aurite ale plafonului rotondei Atheneului îmi amintesc pe de o parte de cele încadrând ferestrele bisericii St. Martin, aducând o notă maiestuoasă, regăsită în simbolurile regalităţii şi pe de altă parte, de cele ale elegantei săli de concert a Castelului Peleş, unde Enescu a fost deseori invitat de către regina Elisabeta să susţină recitaluri.
Aşa, zilele de septembrie s-au răsfaţat pe corzi de vioară, iar unele au stat de-a dreptul răsucite drăgăstos, fără a vrea să se despartă de cutia vrăjită, cum s-a întâmplat în 24 septembrie, când vioara Stradivarius Kreutzer a lui Maxim Vengerov a răsunat dulce în “Concertul nr. 3 pentru vioară şi Orchestră în Sol major K 216”.
Despre muzică însă, cât mai puţine cuvinte şi cât mai multe cărări spre sunete, fie în acustica aproape perfect ocrotită de cupola Atheneului, fie libere, înălţându-se în văzduh în Piaţa Festivalului, de unde în noapte priveşte spre fostul Palat Regal statuia ecvestră a lui Carol I, primul nostru monarh…
Nevăzut, drumul sunetelor porneşte dinspre Atheneul Român, prin Piaţa Festivalului "George Enescu" către Sala Palatului, adunând paşii repezi printre frunzele abia căzute sau privirile fericite înmuiate în lumina asfinţitului.
Există un spaţiu magic, în care odată intrat, printre viori graţioase şi flaute fermecate, ajungi într-un timp parcă încremenit, prăvălindu-te în secole trecute, alături de alţi şi alţi spectatori, la fel de fericiţi sau trişti, împliniţi sau de-a dreptul deznădăjduiţi şi eliberându-te miraculos de povara oricăror pământeşti grji. Pasiune sau deznădejde, emoţie sau teamă, aşteptare sau disperare, toate se îngrămădesc în toamna zvâcnind în inima oraşului.
Căci negreşit, ea pulsează vreme de o lună cu toată puterea, aruncând şi curgând cascadă, rostogolind şi năvălind peste oameni, şiroind către toate măruntaiele oraşului, ca dintr-o inimă imensă, valuri de sunete magice. Orele ţâşnesc din cadranele ceasului, simţi că timpul nu ajunge să alegi potrivit, orchestre de pretutindeni se întâlnesc pe aceleaşi străduţe mici, chicotind la foşnetul rochiilor lungi şi negre ale violonistelor ori mustăcind la vederea papioanelor sau butonilor domnilor violoncelişti. E o complicitate dulce între oameni şi locuri, de parcă acelaşi ritual fantastic ar îmbia la repetarea sacră a ropotelor de aplauze, sau a lasării amurgului din acelaşi unghi, căzând moale şi blând peste coloanele Atheneului, sub care se cuibăresc porumbeii.
Am intrat într-un septembrie cu sunete de viori, graţios sărind de pe coarde sub timide sau mai îndrăzneţe atingeri ale arcuşului, amintind de Enescu, de iubiri imposibile şi de marile întâlniri.
Fără voie, am realizat că nu am mers luna aceasta la nici un concert sau recital în care pianul să aibă rolul principal. Poate e vremea viorilor!!!
Săptămana trecută am descoperit un Jordi Savall pasional, cu viola ce a dominat muzica renascentistă care a inspirat spectacolul “Borgia Dinasty”, debutând cu la fel surprinzătoarele acorduri orientale, pe cât de inedită a fost şi lectura în limba spaniolă a edictului din Valencia cu privire la expulzarea maurilor, publicat în 22 septembrie 1611.
Un altfel de septembrie, la sute de ani distanţă, a adus savoarea muzicii orientale într-un spectacol de muzică clasică, de neconceput la momentul alungării musulmanilor din spaţiul iberic. Muzică cu gust de istorie...
O întâlnire spectaculoasă a fost şi cea dintre orchestra “Academy of St. Martin in the Fields”, purtând numele bisericii St. Martin din Trafalgar Square din Londra şi violonistul Boris Brovtsyn, ultimul oferind un bis într-un registru modern, sugerând discret şi alte performanţe ale aceleiaşi orchestre, decât cele din spaţiul muzicii clasice. Căci, printre înregistrările realizate sub bagheta lui Sir Neville Marriner se numără şi coloana sonoră a filmului “Pacientul Englez”.
Miraculoasele legături în care ne aruncă sunetele muzicii ţes în urzeala timpului întâlniri la care mai ajung doar spectatorii. Cumva m-am găsit între anul 1805, când a murit amiralul Nelson, a cărui columna străjuită de cei patru lei, se vede din faţa bisericii St. Martin din Trafalquar Square şi anul 1809, când s-a născut Felix Mendelssohn Bartholdy, al cărui “Concert pentru vioară şi orchestră în mi minor Op. 64” în interpretarea lui Boris Brovtsyn a ridicat întreaga sală în picioare preţ de câteva minute.
Detaliile aurite ale plafonului rotondei Atheneului îmi amintesc pe de o parte de cele încadrând ferestrele bisericii St. Martin, aducând o notă maiestuoasă, regăsită în simbolurile regalităţii şi pe de altă parte, de cele ale elegantei săli de concert a Castelului Peleş, unde Enescu a fost deseori invitat de către regina Elisabeta să susţină recitaluri.
Aşa, zilele de septembrie s-au răsfaţat pe corzi de vioară, iar unele au stat de-a dreptul răsucite drăgăstos, fără a vrea să se despartă de cutia vrăjită, cum s-a întâmplat în 24 septembrie, când vioara Stradivarius Kreutzer a lui Maxim Vengerov a răsunat dulce în “Concertul nr. 3 pentru vioară şi Orchestră în Sol major K 216”.
Despre muzică însă, cât mai puţine cuvinte şi cât mai multe cărări spre sunete, fie în acustica aproape perfect ocrotită de cupola Atheneului, fie libere, înălţându-se în văzduh în Piaţa Festivalului, de unde în noapte priveşte spre fostul Palat Regal statuia ecvestră a lui Carol I, primul nostru monarh…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu