Vreme de peste un an am fost atât de supărată pe Bucureştiul meu încât am
ajuns să-i întorc spatele, să-l uit, ba chiar să-l dispreţuiesc de-a dreptul,
crezând că mult prea uşor s-a lăsat pe mâna locuitorilor lui vremelnici şi întâmplători.
Luni întregi nu ne-am spus nimic...Ascultam doar laudele deşănţate ale
linguşitorilor neobosiţi, ferindu-se să accepte adevărata goliciune a oraşului
precum în basmul parabolă „ Hainele cele noi ale împăratului” .
De ceva vreme, mi s-a făcut pe neaşteptate milă văzându-l scuipat, zdrenţăros,
umilit şi terfelit....l-am găsit în Pasajul Latin de la „Sfântul Gheorghe” devastat, cu pereţii vandalizaţi şi copleşit
de un miros greu ...
Apoi, l-am zărit cocoţat pe schele pe strada Mihai Eminescu, cu hainele
fluturânde de pânze rupte şi obrajii înroşiti poate de ruşine, poate doar de
lumina blândă a apusului .
În vreme ce amestecul
halucinant de stiluri a devenit din ce în ce mai obositor la lumina zilei, pe înserate
oraşul a început să capete parcă glamourul ascuns al perioadei de prohibiţie
americană din anii 1922. „Centrul Vechi” musteşte de turişti străini extaziaţi
mai mult de preţul convenabil al băuturilor alcoolice decât de arhitectura
urbană, iar cultura se înfăşoară ca într-un cocon moale din care fluturii uită
să-şi mai desfacă aripi de catifea, rămânând încremeniţi într-o viaţă de oraş
ascuns.
În inima mea trăieşte însă în alt Bucureşti, cu miros cald de brioşe şi de
baton cu lapte şi mac, cu tramvaie în ale căror cabine de lemn stătea taxatoarea,
cu scrâşnet ştrengăresc din măsele ca al unui copil ronţăind bomboane amandine tăvălite în cacao prăfuită.
Oraşul de azi, strivit, plin de riduri, mozolit pe zidurile clădirilor
vechi de mesaje care taie în carne vie tencuiala sulemenind-o cu vopsea, s-a
scufundat în sufletul meu, pe de -a-ntregul, cu oameni, case şi întâmplări pierdute
de -a valma ca-ntr-o magică şi tristă Atlantida...
În intersecţia de la Piaţa Galaţi, sunt
înşirate pe peretele unei case numele lui Fellini, Visconti şi Ermmano
Olmi şi -mi dau seama că atmosfera de
aici a căpătat ceva din neorealismul cinematografiei italiene care surprinde sărăcia,
depresia şi injustiţia venite odată cu căderea regimului lui Mussolini.
La fel aici, dupa o dictatură făţişă, abrutizantă, de aproape jumătate de
secol oraşul e încă pierdut şi rătăcit, câteodată îl descopăr obraznic.
Aşa, de pildă, pe strada Viitorului, o vilă superbă amintind de vechea
aristocraţie e învăluită vulgar de muzică lăutărească. Îmi pare că zidurile
casei plâng cu lacrimi de frunze –iederă.
Mai departe, casele s-au rânduit haotic într-un stil eclectic:o casă cu peron
de uşa scoică în stil „ Art Nouveau”,
amintind de Micul Paris, revarsă valuri de verdeaţă, apoi pe strada Corbeni te
ia prin surprindere o clădire neobişnuită cu accente neo- maure având brâuri de
cărămidă aparentă albastră şi mozaicuri în nuanţe de verde pe un fond
cărămiziu.
Alături, o uşă roşie ca focul, din care parcă a ţâşnit o fată cu pletele la
fel de aprinse, te aruncă în prezent, în alt cadru, aducând o notă de sarcasm şi
împotrivire.
Străzile te năucesc cu numele şi şerpuirea lor către alte timpuri, te înghiontesc
dintr-una într-alta spre alte vremuri, de unde priveşti neputincios cum totul
se clatină, se autodistruge, se prăbuşeşte.
Strada Logofătul Luca Stroici, ce poartă numele primului dregător care a
semnat documentele de cancelarie folosind literele latine, ne aduce în faţa
unei clădiri părăsite cu accente otoman- balcanice. Oraşul e liber în zile de sărbătoare,
e ca un muzeu trist oraşul meu, e obosit de răutate, se dărâmă încet- încet sub
privirile noastre.
La intersecţia străzilor Maria Rosetti şi Vasile Lascăr o minunată casă în
stil neobrâncovenesc zâmbeşte mândră din balconul ca un pridvor românesc cu feciorelnice muşcate, protejate parcă de silueta unui "buzdugan" semeţit pe vârful acoperişului.
Vis- a- vis, s-a închis cea mai frumoasa şi veche farmacie – laborator din
Bucureşti, care întristată, ascunde în sertarele de lemn vechi borcanele şi
mojarele farmacistului Hotăranu.
La două numere poştale distanţă, corpuri de
casă construite simetric, se dezvăluie ca un decor perfect pentru un cadru de
film din vreme de război: geamuri sparte, balcoane abia sprijinindu-se atârnate
de zidurile gălbui măcinate de timp, aleea sfârtecată şi ferestrele ţintuite de
parcă întreaga zonă ar fi în carantină.
De acolo, prezentul te aruncă din nou în stradă iar când treci de linia de
tramvai, laşi în urma dramatismul şi porneşti pe strada ce poartă numele
cunoscutului fabulist Alexandru Donici. Soarele străpunge o perdea de glicină
trandafirie, păsările ciripesc, se aude un căine enervat de un mieunat de
pisică răsfăţată şi te simţi înconjurat de personajele alegorice din fabulele
lui Donici. Aşa, alergând în căutarea moralei, te pomeneşti în capătul străzii ce
se sfârşeşte spre strada Icoanei în faţa uneia dintre cele mai frumoase case bucureştene, casa Elie Radu, construită după
planurile arhitectului italian Giulio Magni, invitat în anul 1893 la Bucureşti.
Stilul eclectic, rezultat în urma colaborării cu Ion Mincu face trecerea de la
accentele clasice la simbolurile tradiţionale româneşti, care parcă punctează,
asemenea butonilor de ceramică
aplicaţi sub brâiele cu motive florale,
vechi declaraţii de dragoste arhitecturală faţă de oraşul de atunci.
Astăzi ne plimbăm prin oraşul care mai surprinde pe alocuri, ca-ntr-o
expoziţie fără curator, cu câte o stradă uitată, o casă ascunsă şi mii de
ziduri scrijelite.
Oraşul meu gol e ridicat în slăvi de măgulitori, e fardat şi împins pe scenă, e
hărţuit de fotografii care pândesc răsăritul pe la colţurile stinghere şi mai
ales e legat la gură, ca nu cumva să ducă mai departe vorbe bune.
Ascuns mai e oraşul nostru şi la îndemâna unei culturi prohibitive!!
