Purtând
fiecare dintre noi câte o imagine trecută din romantismul pierdut al orașului
nostru, întorși parcă cu spatele spre realitatea brutal-industrializată ce-și înfige
colții cu fiecare excavare metalică a vreunei macarele mobile gigantice, căutam neputincioși frumusețea
încremenită în amintirile noastre.
Căci
străzile poartă melancoliile primelor întâlniri, emoțiile drumurilor spre școală,
răsăritul soarelui îngrămadit printre casele demolate pentru a face loc luminii
postmoderniste, ce se izbește năucă în ferestrele mari din termopan ale clădirilor
de birouri.
Orașul-
șantier își ridică mâinile - macarale spre cer și se agață de albastru, înălțându-se pe vârfuri, adăugand
noi și noi etaje de beton și sticlă, în care se ghemuiesc marile noastre ambiții.
Dacă
însă ne întoarcem pentru câteva clipe cu spatele și privim peste străzi și case,
peste verdeața din parcuri și peste neostenita și asurzitoarea hărmălaie zilnică
a mașinilor, tramvaielor și troleibuzelor agățate de fire și alunecând scarțâit
pe șinele avariate pe alocuri, descoperim un oraș ghemuit timid și romantic în cotloanele
amintirilor noastre. Să
privim în depărtare de pe terasa MNAC, dimineața devreme, când pe schelele
furnicar ale Catedralei Neamului se muncește asiduu, ca în Legenda Meșterului
Manole, pentru ridicarea unei “mânâstiri cum n-a mai fost alta, cu mult mai
frumoasă”(??), pe pământul de pe care cu decenii în urmă a fost demolat unul dintre cele mai frumoase
cartiere bucureștene. Terenul viran
imens a îngrămădit scâncetele și oftaturile caselor demolate, lacrimile
oamenilor mutați forțat în câteva zile de pe străzile și din casele lor și, precum Ana lui Manole, șoaptele nerostite și înfundate ale sacrificiului vor
susura pe la încheieturile imensei clădiri.
Aici
peisajul urban e dezolant, lipsit de farmec, întinzându-se doar pe o suprafața
imensă în mijlocul căreia răsare șantierul stup țesut mărunt din schelele
care, din depărtare, parcă ar prinde în chingile lor siluetele oamenilor
robotind .
Cu
spatele către Casa Poporului, sătui de grandoarea dorită de altii și căutând
simplitatea și sublimul, privim de pe teresa MNAC, însă linia orizontului se frâge
nefericit printre profilurile blocurilor așezate dezordonat dincolo de întinderea
largă de pământ din care tâșnește în replică o altă clădire gigant.
La
etajul al doilea al MNAC expoziția “Der Wanderer” surprinde ipostaze diferite
ale călătorului singuratic, care a fermecat vreme de secole, pornind de la
imaginea inițiala a acestuia, în care e surprins stând pe vârful unui munte, cu
spatele la noi. “Privind fix în zare, singur cu gândurile sale, el este una cu
natura”.
Expoziția, realizată de Museum of the
Image și BredaPhoto, din Olanda, având curatori pe Geert van Eyck, Jan
Schaerlackens, Reinout van den Bergh, reunește picturi,
fotografii, postere de film, coperți de cărți și albume, reclame și instalații
- video ce dezvoltă mitul călătorului singuratic din lucrarea “Der Wanderer
über dem Nebelmeer” (1818) al lui Caspar David Friedrich (Germania,
1774-1840) și poate fi vizitată până la 1 noiembrie 2015.
“Tabloul, devenit un simbol
pentru căutarea romantică a sublimului și pentru natură, ca întrupare a acestui
ideal estetic”, a influențat și alte arte în privința percepției
unui anume romantism al zilelor noastre. Astfel, de la romantismul lui Franz
Schubert, care a valorificat în liedul “Der Wanderer” acest motiv, ridicându-l
la înalte cote de virtuozitate în “Wanderer fantasy” în anul 1822, impactul artistic al acestui curent s-a făcut
simțit treptat în arta fotografică, precum și în publicitatea dezvoltată la începutul
secolului trecut.
Astfel, arhivei de imagini ale Călătorilor contemporani
(de la artă la cultura populară) se alătură instalațiile video din expoziție
prin care călătorim “singuratici”,venind
dintr-un oraș ce ascunde mai multe lumi, dar care undeva, adânc, roșește
romantic la apusul soarelui.
Pe terasa MNAC doi leandri cu aer
mediteranean tremură stingher și romantic, în vreme ce în expoziție două
cupluri îmbrățișate întorc spatele realității preț de o vizită la muzeu, uitând
parcă și aleea cu piatră cubică sfărâmată și hâtră ce te alungă parca din
drumul spre MNAC.
Intrările spre Camera Deputaților și Senat
din aceeași Casă a Poporului sunt iertate de trecerea timpului și cârpite
periodic, doar în “spatele casei”, unde e găzduită timid arta, se ajunge
anevoie, amintindu-ne parcă tot de drumul de neoprit al Anei lui Manole, căci încă
ne mai bântuie “mitul sacrificiului”. Pământul respiră în oftaturi: acelea ale
cartierului Uranus, cu străzile pietruite, cu joaca poznașă a
copiilor, cu bolți de viță de vie și case arătoase.
Întoarcem spatele orașului la sfârșitul
acestei veri și sfidăm apucăturile sale de macara mobilă care împinge cât mai
sus munca și visele noastre, îmbătându-ne nostalgic de imaginile trecutului
recent. Pe o stradă, un trabant se cuibărește cu un aer șugubăț est-german, iar
pe o alta o motocicletă se ascunde într-o curte cu poarta tivită de iederă, aducând
a vacanță insulară.
Călătorim artistic în timp…
La MNAC, o aripă de trabant sub semnătura
lui Dumitru Gorzo ( “Compozitie… Și plec în Las Vegas") se hlizește în chip
copilăros la
un alt etaj, făcându-ne din mers cu mâna.
Iar
noi, singuraticii călători, ne trezim solitari în câte un colț urban, căutând
spre nicăieri linia romantică a orizontului.
