Afară e o vreme întunecată,
confuză precum vremurile. E turul al doilea al alegerilor electorale iar orașul,
adulmecând șiret discursurile demagogice, se sperie în fața uitării înșirate
fuior, își trosnește crengile copacilor și mijește zidurile ochi spre sufletele
noastre. Ar vorbi despre trecutul recent, dar cum s-o facă? Căci parte din străzile
și casele de odinioară au dispărut, destinele încercate ale fostei elite
intelectuale de după al doilea război mondial sunt amintite doar pe alocuri, fie
de statuile mai mult sau mai puțin inspirate, fie de plăcuțele comemorative. Alegerile
capătă pe alocuri un gust de “răsfăț” civic revărsat din apariția “elegantă” a
oamenilor politici zâmbind în fotografiile care surprind exact momentul
introducerii buletinului de vot in urne. Urnele înghit buletinele de vot. Le
mestecă absurd…
La începutul secolului
trecut au existat urne cu fund dublu.Între timp, adevărul nu are nevoie sa fie împins
sub fundul dublu de carton.E schingiuit și scuipat de-a dreptul în emisiuni, în
articole și în dialoguri obtuze. E o zi în care unii se îmbracă inutil elegant.
În realitate, trăim parabola din celebrul basm “Hainele cele noi ale împăratului”în care mulțimea pare a nu vedea goliciunea împăratului .
Atunci când tocmai arunci în
gura hulpavă a urnei buletinul de vot și te temi ca nu cumva gândul tău bun ar
putea fi mușcat de plesnetul obraznic al altei ștampile, îți stă în putere să
te gândești la adevărații oameni care au aparținut României și au suferit
pentru ideile și valorile în care au crezut. Din loc în loc orașul “e ștampilat”
de semnele murdare ale nedreptăților și ele nu pot fi vârâte într-o urnă a
amintirilor, ci stau în picioare, uneori strigând fără glas spre trecători.
Bulevardul Ion Mihalache poartă numele fostului
lider țărănist, arestat pe aeroportul Tămădau pe 14 iulie 1947 și condamnat pe
viață în urma procesului care a durat doar între 29 octombrie și 4 noiembrie.Văzând
plăcuța cu numele lui, mă doare timpul justiției, care își modifică
dimensiunile sub presiunea istoriei. În ‘47 un proces dura o lună, în 2014 desfășurarea unui “proces politic” se
finalizează în cel mai fericit caz cu șansa de a purta în direct o eșarfă “
Burberry” și a primi rezidență numai bună pentru a scrie memorii, opinii și
chiar analiză politică!
De pe Bulevardul Ion Mihalache, pe Calea
Victoriei, ajungi la fostul Palat Regal.În dreptul Bisericii Krețulescu, de-o
parte și de alta a Căii Victoria, sunt statuile a doi oameni politici marcanți:
Corneliu Coposu și Iuliu Maniu. Primul dintre aceștia, fost secretar general al
PNȚ a fost condamnat la 17 ani de temniță grea sub acuzație de uneltire împotriva
intereselor statului și trădare. Lucrarea dedicată memoriei lui sugerează o axă
ce simulează semnul crucii, bustul de piatră cu umeri mari, robuști
sprijinindu-se pe stâlpul de susținere vertical, înfipt bine în pământ, ca un
pumnal în mintea tulbure a torționarilor.Vis- a- vis, statuia de bronz a lui
Iuliu Maniu surprinde contrastul dureros între rezistența și puterea psihică pe
de o parte și chinuitoarea neputință fizică datorată încercărilor umilitoare la
care a fost supus în anii de încarcerare, încheiați la 5 februarie 1953, când
moare în închisoarea Sighet.
De aici, mergi pe strada Maria Rosetti până
la intersecția cu str. Dionisie Lupu, unde o plăcuță comemorativă amintește de
Alice Voinescu, prima românca doctor în filosofie la Sorbona, arestată în anul
1951și apoi primind domiciliu obligatoriu forțat la Costești. Aristocrația alungată din orașul numit în perioada interbelică” Micul Paris” a luat cu ea parfumul culturii așezate temeinic, a dragostei pentru literatură, a balurilor, lăsând loc mitingurilor, înlocuind pălăriile elegante cu basmale și șepci.
În apropiere, pe Bulevardul Dacia, se află
Institutul Francez, unde o altă femeie, comunista Ana Pauker, a dispus în jurul
anului 1950 închiderea bibliotecii franceze și arestarea unui număr de 300 de
studenți care aveau abonament.Ignoranța, incultura, ura mărșăluiau deșănțat
printre oameni, lipsindu-i de valorile fundamentale, credință, onoare, cinste,
demnitate.
În timp ce Bucureștiul a fost prădat, ca de
altfel întreaga țară, de bogăția lui spirituală, exilul a salvat alte destine,
dând șansa unor realități paralele românești, de rezistență culturală, de
dezvoltare extraordinară sa fie primite în
cultura universală cu brațele deschise, așa cum s-a întâmplat cu operele lui Brâncuși,
Enescu, Eliade. Întâmplarea a ales pe unii, în vreme ce pe alții i-a abandonat dincolo de sârma ghimpată a
granițelor. Când Mircea Eliade a ajuns la Lisabona în timpul celui de-al doilea război mondial și a primit scrisori despre înscenările puse la cale împotriva scriitorului Mihail Sebastian, a știut că întoarcerea în țară ar fi echivalat cu o sinucidere.
La capătul bulevardului Dacia spre Calea Moșilor,
poti vedea una dintre clădirile în care a scris pentru o vreme Mircea Eliade pentru ca apoi,
să poți descoperi în cartierul Mântuleasa, locul unde a fost școala
la care a învățat.La două străzi distanță, o altă plăcuță îți amintește de scriitorul
Vasile Voiculescu, arestat la 4 august 1958, împreună cu alți 15 intelectuali
ce făceau parte din grupul “ Rugul Aprins” și condamnat peste doar o lună la 5
ani de temniță grea sub acuzația de a fi scris poezii ” cu “caracter mistic, dușmănos.”
Grupul se întâlnea în mod regulat la Mânăstirea Antim și dezbătea teme
religioase.
Întinde mâna spre rafturile bibliotecii și
deschide o carte de poezii scrise de Arghezi. Arestat și el și încarcerat la Văcărești…
Sau un volum de poezii scrise de Lucian Blaga….
Mort în 1961, după ce i se retrăsese dreptul
de a fi publicat.Sau un volum scris de Dinu Pillat..Arestat, la 11 decembrie 1958, făcând parte din lotul care cuprindea pe filosoful Constantin Noica, acuzat de “uneltire contra orânduirii sociale”, Nicolae Steinhardt, Al.I.Teodoreanu….Printre capete de acuzare se număra și “ difuzarea unor cărți aduse din Franța”.
Astăzi, în Franța sunt cozi kilometrice la
vot. La Londra, unde a fost atașat cultural Mircea Eliade în timpul celui de-al
doilea razboi, la fel. Poate e o întoarcere târzie, poate un soi de dreptate
socială, de nevoie culturală de afirmare a identității, de punere la încercare…
Dar negreșit e un timp care –și cere așezarea
într-un făgaș de normalitate, altminteri cum să ne explicăm saltul în
dimesiunea virtuală, unde minutarul nu mai ticăie funcție de cum curge ziua și
noaptea, ci ticăie în tastatură, odată cu nepotolita curgere a mesajelor on
line, pe rețelele de socializare. E un
timp necontrolat, gândit paradoxal pentru control.
Șansa evadării din materialitate o avem întorcându-ne
în memoria trecutului recent, arzând ca un bulgăre de foc, pe care să-l atingem
ușor, ca și cum am atinge sufletele supraviețuitoare sau pe acelea ale descendenților
lor. E suficient. Se va rostogoli cu forță măturând totul în cale...
Și mă întreb, ei cu cine ar fi votat?? Ei, oamenii
care au făcut istorie, care au compus, au creeat, pe cine ar fi ales??
Desigur, nu s-ar fi împiedicat nici în
apartenența la o confesiune religioasă, nici în alinierea falsă și penibilă la
un “model familial” prestabilit. Căci în confruntarea cu valorile morale comune,
nu există diferențe.
Ne-au demonstrat cu prisosință minunatul evreu botezat în închisoare Nicolae Steinhardt sau Monseniorul Vladimir Ghica, trecut de la ortodoxie la catolicism
și beatificat de Vatican pentru apostolatul încheiat prin martiriul din închisoarea
Jilava în 1954, unde moare ca urmare a tratamentului bestial administrat de torționarii comuniști ca
urmare a acuzației de “înaltă trădare.”