Dorul de caligrafie …

     Tastând mereu şi aruncând litere zvâncnind în viteză pe pagini virtuale, mă cuprinde fără de ştire dorul de caligrafie, de aşezare molcomă, cu fir de cerneală unduind şăgalnic pe pagini adevărate. Caligrafia dispare, se retrage din viaţa noastră luând cu ea răbdarea, cumpănirea mai mult sau mai puţin îndelungată în faţa buclelor, liniiilor, literelor, majusculelor, codiţelor, cârceilor, tuturor punctelor, câte două în sus, urmate de dialog sau enumeraţie sau câte trei în linie orizontală urmate de gând nerostit… 

     Dar peste toate, dorul de caligrafie mă poartă spre arta decorării minuţioase, când textele erau copiate cu pene de gâscă cu roşu şi negru iar paginile ce deschideau câte un capitol erau împodobite cu frontispicii geometrice, împletite care în romburi, care în cercuri, botanice, şerpuind în lujere, lalele, garoafe sau miosotis sau zoomorfice, păsări sau animale reale sau fantastice.   

     La Mânăstirea Antim, Regele Carol I şi Regina Carmen Sylva au pus bazele Bibliotecii Sfântului Sinod, pe vremea când Spiru Haret era Ministrul Cultelor; acolo şi-au găsit locul mii de volume caligrafiate în secolele trecute în atelierele de pe lângă mânăstirile noastre, vechi lăcaşuri de cultură.
     La intrarea în mânăstire, ghirlande de viţă-de-vie dezgolind ciorchini bogaţi şi grei sprijină porumbeii albi amintind de părintele stareţ Sofian Boghiu, pictor de biserici, cunoscut ca “Duhovnicul Bucureştiului”, ale cărui origini slave se desluşesc prin aplecarea sa pentru bogăţia ornamentală şi varietatea motivelor vegetale. Aceeaşi viţă-de-vie se răsuceşte pe brâul de la Mânăstirea Căldărușani, unde şi-a găsit odihna stareţul de la Antim.
     În jurul Bucureştiului, se înlanţuie ca-ntr-o poveste a limbii române, înşirându-se delicat, capitole de faceri şi prefaceri, de caligrafie sprinţară sau hodinită pe pergament vechi, adus în atelierele de la Cernica, Căldăruşani şi Pasărea.
     Între zidurile mânăstirii Cernica, asemănătoare unei cetăţi, a înflorit şcoala de caligrafie, atingându-se apogeul în timpul stareţului Gheorghe, aducând cu sine spiritul de la mânăstirea Neamţ, când se copiază sute de opere bisericeşti, cazanii, evanghelii, psaltiri, vieţi ale sfinților, traduse fie în Ardeal, fie în Muntenia.
     Treptat s-a făcut trecerea de la formele lingvistice arhaice în limba slavonă la limba română veche, decoraţiunile dezvăluind sfiala extatică a celor ce nu se vroiau autori, ci simpli osârduitori: Macarie, cărturarul neobosit, monahul Chiriac, ierodiaconii Chiril şi Ioanichie, monahii Ioachim, Rafail şi stareţul Gheorghe însuşi.
     Miniaturile fermecătoare care deschid textele manuscriselor din muzeul Mânăstirii Cernica, înfăţişează pe un fond de purpură sau de bronz medival în chenare de portaluri împodobite cu flori delicate, tremurându-şi frunzele ascuţite şi mici peste petale fragede, chipurile evangheliştilor sau ale voievozilor, ale boierilor sau chiar ale mitropoliţilor care au comandat lucrările. Minuţioziotatea cu care sunt surprinse detaliile e specifică şcolilor bizantine, ale căror modele pătrunseseră în Ţările Române, aducând deopotrivă farmecul influenţelor artei asiatice, îndeosebi a celei persane şi a celei armene.
     Gustul pentru migală a împodobit hrisoavele cancelariilor domneşti şi a descoperit cu răbdarea miniaturiştilor bogăţia şi expresivitatea limbii române, făcându-se trecerea spre limba româna literară, scuturată treptat de veşmintele slavone în timpul Stareţului Gheorghe de la Cernica.
     Atmosfera care învăluie chilia lui, aşezată pe marginea lacului, de o simplitate cucernică, a inspirat pesemne mai târziu pe Tudor Arghezi, purtând în “Psalmi” dorul după anii petrecuţi în încercarea sa monahală de tinereţe de la Cernica, asemenea lui Nicolae Grigorescu pentru Căldăruşanii unde a fost ucenic al meşterului zugrav Evghenie Lazăr. 
     Acelaşi Stareţ de la Cernica a luat sub conducerea sa, vreme de 13 ani, şi Mânăstirea Căldăruşani, ctitorită de către Matei Basarab.
Farmecul Orientului, dincolo de oprirea timpului în loc, constă tocmai în lirismul cărţilor vechi liturgice, în dantelaria caligrafică de care Occidentul ducea lipsă, îmbătrânit profan şi dezamăgit. Paradoxal, în vreme ce noi eram încă răvăşiţi de haosul invaziilor, în Occident literatura ajunsese până la “Divina Comedie” a lui Dante Aligheri, în care sufletul Italiei medievale vibrează ritmat şi copleşitor.
     Şi totusi, am descoperit la mânăstirea Căldăruşani, în prag de primăvară, o imagine absolut spectaculoasă prin simbolismul ei, reprezentarea lui Platon într-un medalion din brâul ce înconjoară biserica în partea superioara a zidurilor estice exterioare. Limba slavonă veche, greu învăţată în primul an de facultate mi-a adus o mare bucurie în dezvăluirea aplecării călugărilor spre filosofii antici.
     Iar lista manuscriselor copiate pe atunci la Căldăruşani cuprindea, printre altele, în jurul anului 1807: „Istoria Ierusalimului”, „1 tom al lui Socrat”, „1 tom Plutarh, Luchianos, și alți filosofi”, „6 tomuri ale lui Thuchidid”, „1 istorie a lui Pilpaidos”, „1 Învăţătură pentru Gheometrie”, „1 Mreajă Apostolească”.
     Chiar dacă pornirea teascurilor pentru tipografia pusă în funcţiune în 1834 a încetinit până la oprire meşteşugul caligrafierii, rămân încă bijuteriile miniaturale fascinante, unele aflate în Biblioteca Academiei Române păstrate ca un tezaur literar de nepreţuit.
     Aşa, de pildă, Tetraevangheliarul în limba slavă de la 1643, scris de Macarie monahul din porunca lui Matei Basarab se află la Biblioteca Academiei Române, unde e scos ca o piatră rară în Noaptea Porţilor Deschise. Decorul manuscrisului se îndepartează de ornamentaţia fantezistă, florală şi animalieră, făcând mai degrabă parte din curentul tradiţional de miniatură moldo-valahă, prin trasarea unor linii geometrice intersectate, a căror simetrie te poartă cu gândul la pridvorul Căldăruşanilor, împodobit cu o reprezentare grafică absolut inedită, inspirată poate din studiul geometriei antice.
     Încă şi mai savuroase ne par frumuseţile miniaturale care îndulcesc manuscrisele, vesele, colorate şi preţios păstrate în strânsoarea ferecăturilor de coperţi argintate. Mici bijuterii poposite pe vechi pergamente, ale căror motive ne trimit adulmecând spre paginile romanului “Mă numesc Roşu” al scriitorului Orhan Pamuk, pe care se desfăşoară nesfârşite descrieri spectaculoase ale vechilor şcoli de caligrafie din vechiul Istanbul!   
     Culorile strălucesc mistic şi ne poartă în lumea legendelor vechi populare cu păsări şi animale, a imaginaţiei născocind fapturi ireale. Dintre acestea, vasiliscul, animal fantastic, balaurul cu privirea fermecată dar în acelaşi timp otrăvitoare, este un element decorativ frecvent întâlnit care răsare din chenare sugerând deseori balaurul înfrânt de Sfântul Gheorghe.
     Caligrafierea literelor slavone s-a născut din truda monahilor pentru care lentoarea curgerii timpului era asemenea mişcării apelor din preajma mânăstirilor, molcomă, uşor unduitoare, aducătoare de linişte şi concentrare. Pe malul lacului Cernica, dincolo de trestii, pietrele de mormânt gravate cu litere chirilice amintesc de aceşti anonimi monahi, ale căror scrieri “de mână” au fost uşor mistuite de tiparul în faţa căruia au dispărut răsucirea majusculei, urma moale sau uşor scârţâită a penei.
     Mi-e dor de orele de caligrafie, de caietul cu foi veline, de petele de cerneală, de coala de sugativă moale, de sprijinirea coatelor pe masă şi înclinarea spre lumină, de scrisori de mână, primite sau trimise, de timpul lent şi plăcut, de pur şi simplu scriere!!!

 

 

 

Între Paşte şi Paşte!

Lungul răstimp între Sărbatoarea Paştelui creştinilor catolici şi prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Sărbători rostogoleşte anul acesta vacanţele, repetă bucuria spirituală, dublează trăirile şi întâlneşte diferenţele ritualurilor religioase într-o acceptare, într-o revelaţie, într-o unică împărtăşanie.   

În toată această vreme, chiar şi ateii detaşaţi au intrat fără voie într-o reevaluare a poziţiei Bisericii, din punct de vedere social sau cultural. Căci, dincolo de aspectele administrative din interiorul bisericii, există fără îndoială o percepţie culturală asupra patrimoniului ei extrem de valoros, plin de  încărcătură spirituală.   

Ca într-o călătorie culturală, am pornit de la Expoziţia “Martine a la Plage” organizată la ANEXA MNAC, unde 3 artişti belgieni şi francezi, absolvenţi ai aceleiaşi Şcoli de Artă, La Cambre din Bruxelles, şi-au reunit lucrările  pentru prima dată. În galeria stilizată a drapelelor, se abandonează funcţia de ”simbol al statului” şi se alătură, într-o diplomatică asociere steaguri de canavas, pânză tare, gândită pentru vele, numai bună de navigat imaginar.

Dintre ele, "steagul" Vaticanului înmuiat în galben incandescent, aminteşte de însorita Argentina, care pentru prima data a oferit istoriei un Papă. Şi cum să nu auzi vuietul Oceanului care desparte Europa de America de Sud? Căci dincolo de stâlpii din mijlocul expoziţiei, stau aliniate cele 5 lucrări ale lui Sebastien Bonin amintind apa, cerul, toate fluide, toate albastre.   

Spaţiul de expunere are o înfăţişare ternă, aspectul de “neamenajare” îi dă un aer de provizorat, asemănător cu atmosfera care învăluie Bucureştiul pe alocuri. Ne aşteptăm zilnic să se termine dărâmarea, modificarea şi abandonarea oraşului.

Pe unul din zidurile de pe str. Popa Soare, e un mesaj blând, moale, poate al sufletului nostru spre oraş: “Iartă-mă!”

În acest timp de iertare, de căutare, de împăcare a venit şi gestul noului Pontif de a-l beatifica pe Monseniorul Vladimir Ghica, mort în inchisoarea Jilava în 1954. În Biserica Italiană din Bucureşti, prezenţa lui era vie, figura lui blândă poposită lângă statuia sfântului Anton din Padova şi copia celebrului giulgiu de la Torino amintea demult despre jertfa şi sfârşitul său tragic, fiind ucis din “ura faţă de credinţă” de  torţionarii comunişti.

Oricine a intrat în biserica de pe Bulevardul Magheru putea afla cu uşurinţă despre viaţa spectaculoasă, bogată în fapte mari a ultimului descendent al domnitorului Ghica, un remarcabil erudit, cu o mare capacitate de adaptare de la mediul diplomatic la cel popular, pendulând între activitatea specifică misiunilor diplomatice în timpul primului război mondial şi cea specifică serviciilor sanitare în timpul celui de-al doilea război.

Monseniorul Vladimir Ghica este omul care a refuzat să părăsească ţara cu trenul regal şi să fugă din calea represiunii comuniştilor, alegând să rămână la Bucureşti pentru ajutorarea populaţiei sărace şi bolnave.  

În celule nu conta confesiunea religioasă, după cum spunea şi Demostene Andronescu, ultimul poet din temniţele comuniste. Acolo erau alături în aceeaşi suferinţă şi preoţi ortodocşi, greco-catolici, imami sau evrei. Acolo s-au născut poezii din disperare uneori, sau pline de nădejde alteori, acolo dragostea i-a întărit şi i-a unit iar supravieţuitorii, cu sufletele schingiute sunt în mare parte autorii memoriilor sau volumelor de poezii care îmbogăţesc literatura română cu trăiri şi registre unice, mistice  profunde, copleşitoare.    

Cărţile lor îşi caută locul deopotrivă în literatură şi în librării şi poate această perioadă a anului e cea mai potrivită pentru tihnita lor lectură.

Le-am găsit smerite în rafturile recent deschisei librării “Predania” de pe str. Vulturilor nr. 8, care dezvăluie un spaţiu aparte, cu pereţi văruiţi în alb, laviţe acoperite cu scoarţe, candele, medalioane pictate sugerând picturile murale bisericeşti, perdele de dantelă ţărănească.

Acolo am descoperit şi cartea lui Matei Buracu, “Eu sunt Scribul”, fost deţinut politic închis pentru reeducare la Penitenciarul de la Piteşti, la numai 19 ani, tânăr şi îndrăgostit fiind, care a părăsit pentru o vreme propria-i viaţă pentru răstimpul întâlnirii cu ororile practicate de torţionari.

O arcuire a peretelui îmbrăcat în pictură murală bisericească aminteşte de pictoriţa şi scriitoarea Olga Greceanu, care, ca şi monseniorul Vladimir Ghica, de origine nobilă fiind şi cu o remarcabilă educaţie polivalentă, s-a impus în domeniul artelor plastice cât şi în pictura bisericească.

Două personalităţi atât de asemănătoare ca bogăţie culturală, deschizând cu chei diferite zăvoarele credinţei! În vreme ce Monseniorul Ghica a trecut la catolicism, spre mâhnirea defintivă a mamei sale, ortodoxă convinsă, Olga Greceanu, provenind dintr-o familie catolică poloneză pe linie paternă, a fost botezată orthodox.

Să adăugăm şi faptul că între zidurile temniţelor s-a creştinat şi botezat şi evreul Nicolae Steinhardt? Ce întrebări şi răspunsuri spirituale şi-au găsit oamenii aceştia dăruiţi pe de-antregul semenilor lor, încât au ales căi noi spre Divinitate? Ştim doar că   au lăsat în urma lor, cărţi, picturi, fresce, fapte mari, revenind din călătorile în Belgia, Italia, USA, Spania, Franţa şi dându-ne motive de nesfârşită bucurie că îi avem prezenţi în cultura noastră şi purtând povara pedepselor lor nemeritate.

Olga Greceanu s-a afirmat ca scriitoare, publicând mai multe cărţi, studii fundamentale de teoria artei, scrieri istorice, literare şi religioase, romane, nuvele, şi ca pictorită. Ea a reunit pentru prima dată, împreună cu Cecilia Cuţescu- Storck,  femeile pictoriţe într-o asociaţie ale cărei întălniri aveau loc în casa, astăzi devenită muzeu, a lui Ion Minulescu, (în apropierea Palatului Cotroceni), care adăposteşte în prezent 3 lucrări de grafică ale Olgăi Greceanu.

Iar marile sale ansambluri murale, cum sunt frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga” al Academiei Române, frescele din clădirea Sfântului Sinod sau mozaicurile bisericii Mânăstirii Antim din Bucureşti au consacrat-o ca fiind artistă completă, capabilă să abordeze dimensiuni şi perspective ample, desprinzându -se astfel de şevaletul pe care avea să îl prefere doar în lipsa pereţilor.

Însă marea sa revelaţie a fost pictura bisericească, căreia i s-a dedicat cu devotament, marcată fiind emoţional după o călătorie în Ţara Sfântă.

Olga Greceanu a fost iniţiată în pictura bisericească de către părintele Sofian Boghiu, ambii fiind membri al grupului "Rugului Aprins", ceea ce a dus la detenţia  marelui duhovnic orthodox  între 1958-1964 şi la supravegherea pictoriţei. 

Ne-au rămas de la ea împodobiţi cu picturi pereţii bisericilor Pitar Moş, Darvari (1967), Precupeţii Noi, Sapienţiei, Sf. Vasile (1968), Hagiului, Precupeţii Vechi.

Depăşind prejudecăţile din interiorul şi exteriorul Bisericii ortodoxe, a fost singura femeie acceptată să ţină prelegeri în amvon despre Sfântul Giulgiu de la Torino, a cărei copie se află în Biserica Italiană.

Din vecini răzbate parfumul violetelor proaspete, amintind de Regina Maria, a cărei doamnă de companie a fost Olga Greceanu. Tremurul sfios al violetelor printre icoane, rame şi diferite obiecte de artă care renasc în mâna Simonei, culorile potolite aşezate pe lemnul vechi, primăvara îndărătnică, toate fac parte din timpul rămas răstignit între Sărbători.

În el e loc de citit, de adus aminte şi de mai multă tăcere!!