Între Paşte şi Paşte!

Lungul răstimp între Sărbatoarea Paştelui creştinilor catolici şi prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Sărbători rostogoleşte anul acesta vacanţele, repetă bucuria spirituală, dublează trăirile şi întâlneşte diferenţele ritualurilor religioase într-o acceptare, într-o revelaţie, într-o unică împărtăşanie.   

În toată această vreme, chiar şi ateii detaşaţi au intrat fără voie într-o reevaluare a poziţiei Bisericii, din punct de vedere social sau cultural. Căci, dincolo de aspectele administrative din interiorul bisericii, există fără îndoială o percepţie culturală asupra patrimoniului ei extrem de valoros, plin de  încărcătură spirituală.   

Ca într-o călătorie culturală, am pornit de la Expoziţia “Martine a la Plage” organizată la ANEXA MNAC, unde 3 artişti belgieni şi francezi, absolvenţi ai aceleiaşi Şcoli de Artă, La Cambre din Bruxelles, şi-au reunit lucrările  pentru prima dată. În galeria stilizată a drapelelor, se abandonează funcţia de ”simbol al statului” şi se alătură, într-o diplomatică asociere steaguri de canavas, pânză tare, gândită pentru vele, numai bună de navigat imaginar.

Dintre ele, "steagul" Vaticanului înmuiat în galben incandescent, aminteşte de însorita Argentina, care pentru prima data a oferit istoriei un Papă. Şi cum să nu auzi vuietul Oceanului care desparte Europa de America de Sud? Căci dincolo de stâlpii din mijlocul expoziţiei, stau aliniate cele 5 lucrări ale lui Sebastien Bonin amintind apa, cerul, toate fluide, toate albastre.   

Spaţiul de expunere are o înfăţişare ternă, aspectul de “neamenajare” îi dă un aer de provizorat, asemănător cu atmosfera care învăluie Bucureştiul pe alocuri. Ne aşteptăm zilnic să se termine dărâmarea, modificarea şi abandonarea oraşului.

Pe unul din zidurile de pe str. Popa Soare, e un mesaj blând, moale, poate al sufletului nostru spre oraş: “Iartă-mă!”

În acest timp de iertare, de căutare, de împăcare a venit şi gestul noului Pontif de a-l beatifica pe Monseniorul Vladimir Ghica, mort în inchisoarea Jilava în 1954. În Biserica Italiană din Bucureşti, prezenţa lui era vie, figura lui blândă poposită lângă statuia sfântului Anton din Padova şi copia celebrului giulgiu de la Torino amintea demult despre jertfa şi sfârşitul său tragic, fiind ucis din “ura faţă de credinţă” de  torţionarii comunişti.

Oricine a intrat în biserica de pe Bulevardul Magheru putea afla cu uşurinţă despre viaţa spectaculoasă, bogată în fapte mari a ultimului descendent al domnitorului Ghica, un remarcabil erudit, cu o mare capacitate de adaptare de la mediul diplomatic la cel popular, pendulând între activitatea specifică misiunilor diplomatice în timpul primului război mondial şi cea specifică serviciilor sanitare în timpul celui de-al doilea război.

Monseniorul Vladimir Ghica este omul care a refuzat să părăsească ţara cu trenul regal şi să fugă din calea represiunii comuniştilor, alegând să rămână la Bucureşti pentru ajutorarea populaţiei sărace şi bolnave.  

În celule nu conta confesiunea religioasă, după cum spunea şi Demostene Andronescu, ultimul poet din temniţele comuniste. Acolo erau alături în aceeaşi suferinţă şi preoţi ortodocşi, greco-catolici, imami sau evrei. Acolo s-au născut poezii din disperare uneori, sau pline de nădejde alteori, acolo dragostea i-a întărit şi i-a unit iar supravieţuitorii, cu sufletele schingiute sunt în mare parte autorii memoriilor sau volumelor de poezii care îmbogăţesc literatura română cu trăiri şi registre unice, mistice  profunde, copleşitoare.    

Cărţile lor îşi caută locul deopotrivă în literatură şi în librării şi poate această perioadă a anului e cea mai potrivită pentru tihnita lor lectură.

Le-am găsit smerite în rafturile recent deschisei librării “Predania” de pe str. Vulturilor nr. 8, care dezvăluie un spaţiu aparte, cu pereţi văruiţi în alb, laviţe acoperite cu scoarţe, candele, medalioane pictate sugerând picturile murale bisericeşti, perdele de dantelă ţărănească.

Acolo am descoperit şi cartea lui Matei Buracu, “Eu sunt Scribul”, fost deţinut politic închis pentru reeducare la Penitenciarul de la Piteşti, la numai 19 ani, tânăr şi îndrăgostit fiind, care a părăsit pentru o vreme propria-i viaţă pentru răstimpul întâlnirii cu ororile practicate de torţionari.

O arcuire a peretelui îmbrăcat în pictură murală bisericească aminteşte de pictoriţa şi scriitoarea Olga Greceanu, care, ca şi monseniorul Vladimir Ghica, de origine nobilă fiind şi cu o remarcabilă educaţie polivalentă, s-a impus în domeniul artelor plastice cât şi în pictura bisericească.

Două personalităţi atât de asemănătoare ca bogăţie culturală, deschizând cu chei diferite zăvoarele credinţei! În vreme ce Monseniorul Ghica a trecut la catolicism, spre mâhnirea defintivă a mamei sale, ortodoxă convinsă, Olga Greceanu, provenind dintr-o familie catolică poloneză pe linie paternă, a fost botezată orthodox.

Să adăugăm şi faptul că între zidurile temniţelor s-a creştinat şi botezat şi evreul Nicolae Steinhardt? Ce întrebări şi răspunsuri spirituale şi-au găsit oamenii aceştia dăruiţi pe de-antregul semenilor lor, încât au ales căi noi spre Divinitate? Ştim doar că   au lăsat în urma lor, cărţi, picturi, fresce, fapte mari, revenind din călătorile în Belgia, Italia, USA, Spania, Franţa şi dându-ne motive de nesfârşită bucurie că îi avem prezenţi în cultura noastră şi purtând povara pedepselor lor nemeritate.

Olga Greceanu s-a afirmat ca scriitoare, publicând mai multe cărţi, studii fundamentale de teoria artei, scrieri istorice, literare şi religioase, romane, nuvele, şi ca pictorită. Ea a reunit pentru prima dată, împreună cu Cecilia Cuţescu- Storck,  femeile pictoriţe într-o asociaţie ale cărei întălniri aveau loc în casa, astăzi devenită muzeu, a lui Ion Minulescu, (în apropierea Palatului Cotroceni), care adăposteşte în prezent 3 lucrări de grafică ale Olgăi Greceanu.

Iar marile sale ansambluri murale, cum sunt frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga” al Academiei Române, frescele din clădirea Sfântului Sinod sau mozaicurile bisericii Mânăstirii Antim din Bucureşti au consacrat-o ca fiind artistă completă, capabilă să abordeze dimensiuni şi perspective ample, desprinzându -se astfel de şevaletul pe care avea să îl prefere doar în lipsa pereţilor.

Însă marea sa revelaţie a fost pictura bisericească, căreia i s-a dedicat cu devotament, marcată fiind emoţional după o călătorie în Ţara Sfântă.

Olga Greceanu a fost iniţiată în pictura bisericească de către părintele Sofian Boghiu, ambii fiind membri al grupului "Rugului Aprins", ceea ce a dus la detenţia  marelui duhovnic orthodox  între 1958-1964 şi la supravegherea pictoriţei. 

Ne-au rămas de la ea împodobiţi cu picturi pereţii bisericilor Pitar Moş, Darvari (1967), Precupeţii Noi, Sapienţiei, Sf. Vasile (1968), Hagiului, Precupeţii Vechi.

Depăşind prejudecăţile din interiorul şi exteriorul Bisericii ortodoxe, a fost singura femeie acceptată să ţină prelegeri în amvon despre Sfântul Giulgiu de la Torino, a cărei copie se află în Biserica Italiană.

Din vecini răzbate parfumul violetelor proaspete, amintind de Regina Maria, a cărei doamnă de companie a fost Olga Greceanu. Tremurul sfios al violetelor printre icoane, rame şi diferite obiecte de artă care renasc în mâna Simonei, culorile potolite aşezate pe lemnul vechi, primăvara îndărătnică, toate fac parte din timpul rămas răstignit între Sărbători.

În el e loc de citit, de adus aminte şi de mai multă tăcere!!