Tastând mereu şi aruncând litere zvâncnind în viteză pe pagini virtuale, mă cuprinde fără de ştire dorul de caligrafie, de aşezare molcomă, cu fir de cerneală unduind şăgalnic pe pagini adevărate. Caligrafia dispare, se retrage din viaţa noastră luând cu ea răbdarea, cumpănirea mai mult sau mai puţin îndelungată în faţa buclelor, liniiilor, literelor, majusculelor, codiţelor, cârceilor, tuturor punctelor, câte două în sus, urmate de dialog sau enumeraţie sau câte trei în linie orizontală urmate de gând nerostit…
Dar peste toate, dorul de caligrafie mă poartă spre arta decorării minuţioase, când textele erau copiate cu pene de gâscă cu roşu şi negru iar paginile ce deschideau câte un capitol erau împodobite cu frontispicii geometrice, împletite care în romburi, care în cercuri, botanice, şerpuind în lujere, lalele, garoafe sau miosotis sau zoomorfice, păsări sau animale reale sau fantastice.
La Mânăstirea Antim, Regele Carol I şi Regina Carmen Sylva au pus bazele Bibliotecii Sfântului Sinod, pe vremea când Spiru Haret era Ministrul Cultelor; acolo şi-au găsit locul mii de volume caligrafiate în secolele trecute în atelierele de pe lângă mânăstirile noastre, vechi lăcaşuri de cultură.
La intrarea în mânăstire, ghirlande de viţă-de-vie dezgolind ciorchini bogaţi şi grei sprijină porumbeii albi amintind de părintele stareţ Sofian Boghiu, pictor de biserici, cunoscut ca “Duhovnicul Bucureştiului”, ale cărui origini slave se desluşesc prin aplecarea sa pentru bogăţia ornamentală şi varietatea motivelor vegetale. Aceeaşi viţă-de-vie se răsuceşte pe brâul de la Mânăstirea Căldărușani, unde şi-a găsit odihna stareţul de la Antim.
În jurul Bucureştiului, se înlanţuie ca-ntr-o poveste a limbii române, înşirându-se delicat, capitole de faceri şi prefaceri, de caligrafie sprinţară sau hodinită pe pergament vechi, adus în atelierele de la Cernica, Căldăruşani şi Pasărea.
Între zidurile mânăstirii Cernica, asemănătoare unei cetăţi, a înflorit şcoala de caligrafie, atingându-se apogeul în timpul stareţului Gheorghe, aducând cu sine spiritul de la mânăstirea Neamţ, când se copiază sute de opere bisericeşti, cazanii, evanghelii, psaltiri, vieţi ale sfinților, traduse fie în Ardeal, fie în Muntenia.
Treptat s-a făcut trecerea de la formele lingvistice arhaice în limba slavonă la limba română veche, decoraţiunile dezvăluind sfiala extatică a celor ce nu se vroiau autori, ci simpli osârduitori: Macarie, cărturarul neobosit, monahul Chiriac, ierodiaconii Chiril şi Ioanichie, monahii Ioachim, Rafail şi stareţul Gheorghe însuşi.
Miniaturile fermecătoare care deschid textele manuscriselor din muzeul Mânăstirii Cernica, înfăţişează pe un fond de purpură sau de bronz medival în chenare de portaluri împodobite cu flori delicate, tremurându-şi frunzele ascuţite şi mici peste petale fragede, chipurile evangheliştilor sau ale voievozilor, ale boierilor sau chiar ale mitropoliţilor care au comandat lucrările. Minuţioziotatea cu care sunt surprinse detaliile e specifică şcolilor bizantine, ale căror modele pătrunseseră în Ţările Române, aducând deopotrivă farmecul influenţelor artei asiatice, îndeosebi a celei persane şi a celei armene.
Gustul pentru migală a împodobit hrisoavele cancelariilor domneşti şi a descoperit cu răbdarea miniaturiştilor bogăţia şi expresivitatea limbii române, făcându-se trecerea spre limba româna literară, scuturată treptat de veşmintele slavone în timpul Stareţului Gheorghe de la Cernica.
Atmosfera care învăluie chilia lui, aşezată pe marginea lacului, de o simplitate cucernică, a inspirat pesemne mai târziu pe Tudor Arghezi, purtând în “Psalmi” dorul după anii petrecuţi în încercarea sa monahală de tinereţe de la Cernica, asemenea lui Nicolae Grigorescu pentru Căldăruşanii unde a fost ucenic al meşterului zugrav Evghenie Lazăr.
Acelaşi Stareţ de la Cernica a luat sub conducerea sa, vreme de 13 ani, şi Mânăstirea Căldăruşani, ctitorită de către Matei Basarab.
Farmecul Orientului, dincolo de oprirea timpului în loc, constă tocmai în lirismul cărţilor vechi liturgice, în dantelaria caligrafică de care Occidentul ducea lipsă, îmbătrânit profan şi dezamăgit. Paradoxal, în vreme ce noi eram încă răvăşiţi de haosul invaziilor, în Occident literatura ajunsese până la “Divina Comedie” a lui Dante Aligheri, în care sufletul Italiei medievale vibrează ritmat şi copleşitor.
Şi totusi, am descoperit la mânăstirea Căldăruşani, în prag de primăvară, o imagine absolut spectaculoasă prin simbolismul ei, reprezentarea lui Platon într-un medalion din brâul ce înconjoară biserica în partea superioara a zidurilor estice exterioare. Limba slavonă veche, greu învăţată în primul an de facultate mi-a adus o mare bucurie în dezvăluirea aplecării călugărilor spre filosofii antici.
Iar lista manuscriselor copiate pe atunci la Căldăruşani cuprindea, printre altele, în jurul anului 1807: „Istoria Ierusalimului”, „1 tom al lui Socrat”, „1 tom Plutarh, Luchianos, și alți filosofi”, „6 tomuri ale lui Thuchidid”, „1 istorie a lui Pilpaidos”, „1 Învăţătură pentru Gheometrie”, „1 Mreajă Apostolească”.
Chiar dacă pornirea teascurilor pentru tipografia pusă în funcţiune în 1834 a încetinit până la oprire meşteşugul caligrafierii, rămân încă bijuteriile miniaturale fascinante, unele aflate în Biblioteca Academiei Române păstrate ca un tezaur literar de nepreţuit.
Aşa, de pildă, Tetraevangheliarul în limba slavă de la 1643, scris de Macarie monahul din porunca lui Matei Basarab se află la Biblioteca Academiei Române, unde e scos ca o piatră rară în Noaptea Porţilor Deschise. Decorul manuscrisului se îndepartează de ornamentaţia fantezistă, florală şi animalieră, făcând mai degrabă parte din curentul tradiţional de miniatură moldo-valahă, prin trasarea unor linii geometrice intersectate, a căror simetrie te poartă cu gândul la pridvorul Căldăruşanilor, împodobit cu o reprezentare grafică absolut inedită, inspirată poate din studiul geometriei antice.
Încă şi mai savuroase ne par frumuseţile miniaturale care îndulcesc manuscrisele, vesele, colorate şi preţios păstrate în strânsoarea ferecăturilor de coperţi argintate. Mici bijuterii poposite pe vechi pergamente, ale căror motive ne trimit adulmecând spre paginile romanului “Mă numesc Roşu” al scriitorului Orhan Pamuk, pe care se desfăşoară nesfârşite descrieri spectaculoase ale vechilor şcoli de caligrafie din vechiul Istanbul!
Culorile strălucesc mistic şi ne poartă în lumea legendelor vechi populare cu păsări şi animale, a imaginaţiei născocind fapturi ireale. Dintre acestea, vasiliscul, animal fantastic, balaurul cu privirea fermecată dar în acelaşi timp otrăvitoare, este un element decorativ frecvent întâlnit care răsare din chenare sugerând deseori balaurul înfrânt de Sfântul Gheorghe.
Caligrafierea literelor slavone s-a născut din truda monahilor pentru care lentoarea curgerii timpului era asemenea mişcării apelor din preajma mânăstirilor, molcomă, uşor unduitoare, aducătoare de linişte şi concentrare. Pe malul lacului Cernica, dincolo de trestii, pietrele de mormânt gravate cu litere chirilice amintesc de aceşti anonimi monahi, ale căror scrieri “de mână” au fost uşor mistuite de tiparul în faţa căruia au dispărut răsucirea majusculei, urma moale sau uşor scârţâită a penei.
Mi-e dor de orele de caligrafie, de caietul cu foi veline, de petele de cerneală, de coala de sugativă moale, de sprijinirea coatelor pe masă şi înclinarea spre lumină, de scrisori de mână, primite sau trimise, de timpul lent şi plăcut, de pur şi simplu scriere!!!
La intrarea în mânăstire, ghirlande de viţă-de-vie dezgolind ciorchini bogaţi şi grei sprijină porumbeii albi amintind de părintele stareţ Sofian Boghiu, pictor de biserici, cunoscut ca “Duhovnicul Bucureştiului”, ale cărui origini slave se desluşesc prin aplecarea sa pentru bogăţia ornamentală şi varietatea motivelor vegetale. Aceeaşi viţă-de-vie se răsuceşte pe brâul de la Mânăstirea Căldărușani, unde şi-a găsit odihna stareţul de la Antim.
În jurul Bucureştiului, se înlanţuie ca-ntr-o poveste a limbii române, înşirându-se delicat, capitole de faceri şi prefaceri, de caligrafie sprinţară sau hodinită pe pergament vechi, adus în atelierele de la Cernica, Căldăruşani şi Pasărea.
Între zidurile mânăstirii Cernica, asemănătoare unei cetăţi, a înflorit şcoala de caligrafie, atingându-se apogeul în timpul stareţului Gheorghe, aducând cu sine spiritul de la mânăstirea Neamţ, când se copiază sute de opere bisericeşti, cazanii, evanghelii, psaltiri, vieţi ale sfinților, traduse fie în Ardeal, fie în Muntenia.
Treptat s-a făcut trecerea de la formele lingvistice arhaice în limba slavonă la limba română veche, decoraţiunile dezvăluind sfiala extatică a celor ce nu se vroiau autori, ci simpli osârduitori: Macarie, cărturarul neobosit, monahul Chiriac, ierodiaconii Chiril şi Ioanichie, monahii Ioachim, Rafail şi stareţul Gheorghe însuşi.
Miniaturile fermecătoare care deschid textele manuscriselor din muzeul Mânăstirii Cernica, înfăţişează pe un fond de purpură sau de bronz medival în chenare de portaluri împodobite cu flori delicate, tremurându-şi frunzele ascuţite şi mici peste petale fragede, chipurile evangheliştilor sau ale voievozilor, ale boierilor sau chiar ale mitropoliţilor care au comandat lucrările. Minuţioziotatea cu care sunt surprinse detaliile e specifică şcolilor bizantine, ale căror modele pătrunseseră în Ţările Române, aducând deopotrivă farmecul influenţelor artei asiatice, îndeosebi a celei persane şi a celei armene.
Gustul pentru migală a împodobit hrisoavele cancelariilor domneşti şi a descoperit cu răbdarea miniaturiştilor bogăţia şi expresivitatea limbii române, făcându-se trecerea spre limba româna literară, scuturată treptat de veşmintele slavone în timpul Stareţului Gheorghe de la Cernica.
Atmosfera care învăluie chilia lui, aşezată pe marginea lacului, de o simplitate cucernică, a inspirat pesemne mai târziu pe Tudor Arghezi, purtând în “Psalmi” dorul după anii petrecuţi în încercarea sa monahală de tinereţe de la Cernica, asemenea lui Nicolae Grigorescu pentru Căldăruşanii unde a fost ucenic al meşterului zugrav Evghenie Lazăr.
Acelaşi Stareţ de la Cernica a luat sub conducerea sa, vreme de 13 ani, şi Mânăstirea Căldăruşani, ctitorită de către Matei Basarab.
Farmecul Orientului, dincolo de oprirea timpului în loc, constă tocmai în lirismul cărţilor vechi liturgice, în dantelaria caligrafică de care Occidentul ducea lipsă, îmbătrânit profan şi dezamăgit. Paradoxal, în vreme ce noi eram încă răvăşiţi de haosul invaziilor, în Occident literatura ajunsese până la “Divina Comedie” a lui Dante Aligheri, în care sufletul Italiei medievale vibrează ritmat şi copleşitor.
Şi totusi, am descoperit la mânăstirea Căldăruşani, în prag de primăvară, o imagine absolut spectaculoasă prin simbolismul ei, reprezentarea lui Platon într-un medalion din brâul ce înconjoară biserica în partea superioara a zidurilor estice exterioare. Limba slavonă veche, greu învăţată în primul an de facultate mi-a adus o mare bucurie în dezvăluirea aplecării călugărilor spre filosofii antici.
Iar lista manuscriselor copiate pe atunci la Căldăruşani cuprindea, printre altele, în jurul anului 1807: „Istoria Ierusalimului”, „1 tom al lui Socrat”, „1 tom Plutarh, Luchianos, și alți filosofi”, „6 tomuri ale lui Thuchidid”, „1 istorie a lui Pilpaidos”, „1 Învăţătură pentru Gheometrie”, „1 Mreajă Apostolească”.
Chiar dacă pornirea teascurilor pentru tipografia pusă în funcţiune în 1834 a încetinit până la oprire meşteşugul caligrafierii, rămân încă bijuteriile miniaturale fascinante, unele aflate în Biblioteca Academiei Române păstrate ca un tezaur literar de nepreţuit.
Aşa, de pildă, Tetraevangheliarul în limba slavă de la 1643, scris de Macarie monahul din porunca lui Matei Basarab se află la Biblioteca Academiei Române, unde e scos ca o piatră rară în Noaptea Porţilor Deschise. Decorul manuscrisului se îndepartează de ornamentaţia fantezistă, florală şi animalieră, făcând mai degrabă parte din curentul tradiţional de miniatură moldo-valahă, prin trasarea unor linii geometrice intersectate, a căror simetrie te poartă cu gândul la pridvorul Căldăruşanilor, împodobit cu o reprezentare grafică absolut inedită, inspirată poate din studiul geometriei antice.
Încă şi mai savuroase ne par frumuseţile miniaturale care îndulcesc manuscrisele, vesele, colorate şi preţios păstrate în strânsoarea ferecăturilor de coperţi argintate. Mici bijuterii poposite pe vechi pergamente, ale căror motive ne trimit adulmecând spre paginile romanului “Mă numesc Roşu” al scriitorului Orhan Pamuk, pe care se desfăşoară nesfârşite descrieri spectaculoase ale vechilor şcoli de caligrafie din vechiul Istanbul!
Culorile strălucesc mistic şi ne poartă în lumea legendelor vechi populare cu păsări şi animale, a imaginaţiei născocind fapturi ireale. Dintre acestea, vasiliscul, animal fantastic, balaurul cu privirea fermecată dar în acelaşi timp otrăvitoare, este un element decorativ frecvent întâlnit care răsare din chenare sugerând deseori balaurul înfrânt de Sfântul Gheorghe.
Caligrafierea literelor slavone s-a născut din truda monahilor pentru care lentoarea curgerii timpului era asemenea mişcării apelor din preajma mânăstirilor, molcomă, uşor unduitoare, aducătoare de linişte şi concentrare. Pe malul lacului Cernica, dincolo de trestii, pietrele de mormânt gravate cu litere chirilice amintesc de aceşti anonimi monahi, ale căror scrieri “de mână” au fost uşor mistuite de tiparul în faţa căruia au dispărut răsucirea majusculei, urma moale sau uşor scârţâită a penei.
Mi-e dor de orele de caligrafie, de caietul cu foi veline, de petele de cerneală, de coala de sugativă moale, de sprijinirea coatelor pe masă şi înclinarea spre lumină, de scrisori de mână, primite sau trimise, de timpul lent şi plăcut, de pur şi simplu scriere!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu