Cu zeci de ani în urmă, spaţiul românesc era asaltat de numeroase obiecte fabricate în China în virtutea relaţiilor strânse de comerţ între fosta Republică Socialistă România şi Republica Populară Chineză, majoritatea familiilor române deţinând fie porţelanuri chinezeşti, servicii de masă, fie stampe de mătase, bijuterii, figurine de jad, majoritatea lucrate impecabil.
Treptat, au sosit producătorii chinezi înşişi, care pe măsură ce s-au stabilit aici, au încercat să aducă o parte din propria viaţa cotidiană. Aşa se face că numărul restaurantelor chinezeşti a crescut considerabil, deunăzi descoperind faptul că însăşi casa în care a locuit celebra pianistă Cella Delavrancea, de pe str. Mihai Eminescu, găzduieşte un restaurant chinezesc.
Cella Delavrancea, pe care am văzut-o în 1988 , la concertul de aniversare a vârstei de 100 de ani, la Sala Radio, într-o adevărată performanţă artistică şi un efort imens la acel moment de omagiere a unei personalităţi ieşite din tiparul comunist, fiica lui Barbu Delavrancea, absolventă a Conservatorului de la Paris, a locuit şi a găzduit numeroase serate literare şi muzicale în casa de pe str. Mihai Eminescu, lângă Biserica Precupeţii Vechi.
Este oarecum straniu să ştii că în saloanele Cellei Delavrancea, prietenă intimă cu Regina Maria, unde obişnuiau să participe cele mai importante personalităţi ale vieţii culturale din perioda interbelică, astăzi, pe un fundal sonor tipic chinezesc, într-un decor oriental se serveşte mâncare chinezească.
Pătrunzând cu o lentoare perseverentă în cultura europeană, aromele şi influenţele chinezeşti ne îmbată cu deliciile, insistenţa şi neînchipuitul miraj al Orientului, începând cu gustul benefic al ceaiului verde până la motive decorative care cuceresc moda fâşâind a mătase pe străzi şi literatura lui Mo Yan răsplătită cu premiul Nobel.
Aşa se face că Bucureştiul găzduieşte până în luna august remarcabila expoziţie “Comorile Chinei” ale cărei vedete sunt 4 soldaţi de teracotă din fosele funerare ale “Mausoleului Împăratului Qin Shi Huang” şi un cal de ceramică, descoperit în puţurile funerare ale dinastiei Qin. Dincolo de expresivitatea şi detaliile cu care au fost surprinse caracteristicile distinctive ale chipurilor, de multitudinea tehnicilor prin care artiştii au reuşit să redea expresii, gesturi şi mentalităţi diferite, punctul principal de atracţie al expoziţiei, respectiv grupul statuilor de teracotă este pus în evidenţă tocmai de întreaga serie de exponate, piese fine de arheologie veche, porţelanuri, bijuterii şi alte zeci de alte obiecte decorative.
Dacă minuţiozitatea detaliilor nu mai e demult o noutate pentru publicul iubitor de artă orientală, ceea ce exercită o fascinaţie aparte este gama de culori şi motive vegetale, cu totul străine de alegerile europenilor. Astfel, flori de castan de apă cu şapte petale, porţelan roşu smălţuit în nuanţa sângelui închegat de bivol, tigva de dovleac cu motive înfăţişând nori albi sunt numai câteva dintre motivele decorative utilizate de artişti.
Expoziţia este organizată într-o cronologie a celor mai importante perioade ale civilizaţiei chineze, pe care o poţi parcurge urmând direcţia de vizitare, cu accente pe diferite domenii de interes, pornind de la cultura neolitică Majiayao, care reprezintă apogeul ceramicii preistorice, trecând prin perioada de înflorire a Chinei în timpul dinastiei Han, în vremea căreia s-a inaugurat “Drumul Mătăsii”, perioada Dinastiei Tang, în care s-a atins apogeul schimburilor comerciale de-a lungul “Drumului Matăsii”, apoi Dinastiile Ming şi Qing, în timpul cărora s-au dezvoltat Palatele Imperiale, cunoscute sub numele de “Oraşul Interzis”.
Figurine de jad, basoreliefuri înfăţişând istoria dansului şi muzicii în timpul celor Cinci Dinastii, porţelan colorat cu cupru, porţelan alb şi albastru, decorat cu lotuşi împletiţi cu ramuri şi nori de bun augur plutind graţios pe umărul vaselor, porţelan în cinci culori, paravane de masă, oglinzi de bronz răspândesc parcă o vrajă ce aminteşte de numele nuvelei cu care şi-a făcut debutul literar Cella Delavrancea. (“Vraja”, 1946).
Frumuseţea graţioasă, delicată, atârnată de toartele vaselor cu răsuflări de dragoni sau priponită pe carapace de broaste ţestoase greoaie, bătrâne, care duc în spinare greutăţi de talere îmbrăţişează larg în centrul expoziţiei un spaţiu delimitat de paravane stilizate şi feliate, care ascund cei patru soldaţi de teracotă şi calul de tracţiune de ceramică, ultimul având aproximativ 700 de kg. Masive şi impunătoare, statuile sfredelesc cu privirea alt timp şi spaţiu decât încremenirea nemuririi căreia au fost destinate, doar temperatura scăzută necesară amintind de răcoarea subpământeană.
Arheologia, care deseori pare a fi un drum anevoios, lent, de reconstituire a trecutului a scos la iveală cele mai spectaculoase secvenţe de viaţă odată cu descoperirile din 1990 ( fosa funerară nr 1) şi recent în 2009 - 2010 (fosa funerară nr 2) ale “Mausoleul lui Qin Shi Huang”.
De la călătoria în trecutul poporului chinez, o altă expoziţie celebră datorită controverselor iscate în jurul ei, ”The Human Body”, de la Muzeul Antipa, care propune o incursiune în interiorul corpului, este realizată cu aproximativ 200 de exponate de origine chineză, fiind donate, în conformitate cu legislaţia chineză, către Dalian Hoffen Bio-technique Laboratory.
Şi pentru că era rândul nostru să provocăm un dialog cultural dinspre România spre China, nimic mai nimerit decât amintirea spătarului Nicolae Milescu, despre care puţini cunosc faptul că a efectuat cel de-al cincilea drum spre China prin Siberia, trimis fiind de Ţarul Rusiei, pentru a conduce o Ambasadă în China şi a studia cursurile de apă dintre Siberia şi China.
Spătarul Nicolae Milescu, zis şi “Cârnul”, datorita pedepsei de tăiere a nasului ca urmare a încercării de trădare a domnitorului Moldovei Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu, este primul nostru geograf.
Niculae Spătaru (născut în 1625 în jud. Vaslui) a fost crescut la Constantinopol sub conducerea lui Gabriel Blasios, căruia îi datorează cunoştinte vaste de teologie, filosofie, istorie şi literatură, apoi continuă studiile în Italia, unde se perfecţionează în matematică şi ştiinţe naturale.
Dincolo de faptul că era un erudit, din păcate a împrumutat vicleşugul fanarioţilor, ceea ce a transformat viaţa sa într-o adevărată ţesătură de intrigi. Astfel, a tot schimbat Curţile Domneşti, sfârşind de fiecare dată prin a fi alungat pentru ca după o şedere la Curtea lui Frederic Wilhelm de Branderburg, boierul fugar să aibă şansa uneia dintre primele intervenţii de rinoplastie, făcută de un medic german, ceea ce l-a ajutat să-şi recapete mai uşor şi poziţia de curtezan.
Partea a doua a vieţii îl găseşte la curtea Ţarului Alexe Mihailovici, unde strecurat sub protecţia Principelui Vasile Vasilievici Golicyn şi a boierului Artemon Sergiu Matvejev, aplecaţi spre literatură şi ştiinţă occidentală, reuşeşte să intre ca traducător în biroul ambasadorilor.
Pe la mijlocul lui 1674, prin protecţia lui Matvejev, a fost însărcinat cu conducerea unei ambasade în China.
El fusese precedat în China de numeroşi exploratori de origini diferite, ceea ce a constituit un suport în alcătuirea lucrării “Descrierea Chinei“ compusă din 59 capitole şi terminată în anul 1678.
Răstimpul şederii sale în China, vreme de 2-3 ani, Spătarul Nicolae Milescu a ţinut un jurnal, a primit cadouri frumoase însoţite de onoruri de la Împarat, a adunat o mulţime de lucruri curioase, toate acestea stând la baza stabilirii primelor relaţii comerciale precum şi fixarea modului şi limbii în care să se înţeleagă cele două popoare, rus şi chinez.
Iată un fragment din jurnalul său:
“Măria Sa Ţarul a cerut doi constructori de poduri de la Chinezi, deoarece auzise că Chinezii erau neîntrecuţi în meseria asta. Noi ne mai interesarăm şi de fiarele sălbatice, cam ce soiuri se găsesc în China”
precum şi o scurtă descriere a unei terase de marmură :
“Şi are jur împrejur piedestale de marmoră, pe cari sunt aşezate căţui de bronz, unde ard tot felul de aromate, când Hanul se află în această Sala mare. Planul total al acestei Săli mari este foarte bine întocmit. De ambele părţi se găsesc câte 20 gărzi, înarmate cu arcuri şi suliţe. Intrară apoi în Sala propriu zisă, în care se afla tronul Hanului; Sala foarte mare, zidită din cărămidă, de 84 picioare înaltă, cu 18 coloane de lemn de fiecare latură, din cari 4 aurite, iar restul, date cu roşu”.
Expoziţia “Comorile Chinei” de la Muzeul Naţional de Istorie prezintă publicului, la final, versiunea originală în limba greacă a lucrării Spătarului Nicolae Milescu, subliniind astfel importanţa legăturilor vechi şi drumurilor de început spre Orient.
Încă mă gandesc la uimitoarea întâmplare de a fi primit cadou, în urmă cu peste 20 de ani, două figurine de jad reprezentând 2 dragoni de la familia Matei, cei care m-au invitat la Concertul aniversar Cella Delavrancea. D-nul Matei făcea parte, la acel moment, din echipa de filmare care vizitase pe Cella Delavrancea în casa ei, înainte de organizarea concertului.
Astăzi, intrarea casei Cellei Delavrancea, cea care a cucerit inima lui Nae Ionescu, e flancată de doi dragoni, iar deasupra se prefigurează parcă siluete de pagodă.
Vrajă …...
Cella Delavrancea, pe care am văzut-o în 1988 , la concertul de aniversare a vârstei de 100 de ani, la Sala Radio, într-o adevărată performanţă artistică şi un efort imens la acel moment de omagiere a unei personalităţi ieşite din tiparul comunist, fiica lui Barbu Delavrancea, absolventă a Conservatorului de la Paris, a locuit şi a găzduit numeroase serate literare şi muzicale în casa de pe str. Mihai Eminescu, lângă Biserica Precupeţii Vechi.
Este oarecum straniu să ştii că în saloanele Cellei Delavrancea, prietenă intimă cu Regina Maria, unde obişnuiau să participe cele mai importante personalităţi ale vieţii culturale din perioda interbelică, astăzi, pe un fundal sonor tipic chinezesc, într-un decor oriental se serveşte mâncare chinezească.
Pătrunzând cu o lentoare perseverentă în cultura europeană, aromele şi influenţele chinezeşti ne îmbată cu deliciile, insistenţa şi neînchipuitul miraj al Orientului, începând cu gustul benefic al ceaiului verde până la motive decorative care cuceresc moda fâşâind a mătase pe străzi şi literatura lui Mo Yan răsplătită cu premiul Nobel.
Aşa se face că Bucureştiul găzduieşte până în luna august remarcabila expoziţie “Comorile Chinei” ale cărei vedete sunt 4 soldaţi de teracotă din fosele funerare ale “Mausoleului Împăratului Qin Shi Huang” şi un cal de ceramică, descoperit în puţurile funerare ale dinastiei Qin. Dincolo de expresivitatea şi detaliile cu care au fost surprinse caracteristicile distinctive ale chipurilor, de multitudinea tehnicilor prin care artiştii au reuşit să redea expresii, gesturi şi mentalităţi diferite, punctul principal de atracţie al expoziţiei, respectiv grupul statuilor de teracotă este pus în evidenţă tocmai de întreaga serie de exponate, piese fine de arheologie veche, porţelanuri, bijuterii şi alte zeci de alte obiecte decorative.
Dacă minuţiozitatea detaliilor nu mai e demult o noutate pentru publicul iubitor de artă orientală, ceea ce exercită o fascinaţie aparte este gama de culori şi motive vegetale, cu totul străine de alegerile europenilor. Astfel, flori de castan de apă cu şapte petale, porţelan roşu smălţuit în nuanţa sângelui închegat de bivol, tigva de dovleac cu motive înfăţişând nori albi sunt numai câteva dintre motivele decorative utilizate de artişti.
Expoziţia este organizată într-o cronologie a celor mai importante perioade ale civilizaţiei chineze, pe care o poţi parcurge urmând direcţia de vizitare, cu accente pe diferite domenii de interes, pornind de la cultura neolitică Majiayao, care reprezintă apogeul ceramicii preistorice, trecând prin perioada de înflorire a Chinei în timpul dinastiei Han, în vremea căreia s-a inaugurat “Drumul Mătăsii”, perioada Dinastiei Tang, în care s-a atins apogeul schimburilor comerciale de-a lungul “Drumului Matăsii”, apoi Dinastiile Ming şi Qing, în timpul cărora s-au dezvoltat Palatele Imperiale, cunoscute sub numele de “Oraşul Interzis”.
Figurine de jad, basoreliefuri înfăţişând istoria dansului şi muzicii în timpul celor Cinci Dinastii, porţelan colorat cu cupru, porţelan alb şi albastru, decorat cu lotuşi împletiţi cu ramuri şi nori de bun augur plutind graţios pe umărul vaselor, porţelan în cinci culori, paravane de masă, oglinzi de bronz răspândesc parcă o vrajă ce aminteşte de numele nuvelei cu care şi-a făcut debutul literar Cella Delavrancea. (“Vraja”, 1946).
Frumuseţea graţioasă, delicată, atârnată de toartele vaselor cu răsuflări de dragoni sau priponită pe carapace de broaste ţestoase greoaie, bătrâne, care duc în spinare greutăţi de talere îmbrăţişează larg în centrul expoziţiei un spaţiu delimitat de paravane stilizate şi feliate, care ascund cei patru soldaţi de teracotă şi calul de tracţiune de ceramică, ultimul având aproximativ 700 de kg. Masive şi impunătoare, statuile sfredelesc cu privirea alt timp şi spaţiu decât încremenirea nemuririi căreia au fost destinate, doar temperatura scăzută necesară amintind de răcoarea subpământeană.
Arheologia, care deseori pare a fi un drum anevoios, lent, de reconstituire a trecutului a scos la iveală cele mai spectaculoase secvenţe de viaţă odată cu descoperirile din 1990 ( fosa funerară nr 1) şi recent în 2009 - 2010 (fosa funerară nr 2) ale “Mausoleul lui Qin Shi Huang”.
De la călătoria în trecutul poporului chinez, o altă expoziţie celebră datorită controverselor iscate în jurul ei, ”The Human Body”, de la Muzeul Antipa, care propune o incursiune în interiorul corpului, este realizată cu aproximativ 200 de exponate de origine chineză, fiind donate, în conformitate cu legislaţia chineză, către Dalian Hoffen Bio-technique Laboratory.
Şi pentru că era rândul nostru să provocăm un dialog cultural dinspre România spre China, nimic mai nimerit decât amintirea spătarului Nicolae Milescu, despre care puţini cunosc faptul că a efectuat cel de-al cincilea drum spre China prin Siberia, trimis fiind de Ţarul Rusiei, pentru a conduce o Ambasadă în China şi a studia cursurile de apă dintre Siberia şi China.
Spătarul Nicolae Milescu, zis şi “Cârnul”, datorita pedepsei de tăiere a nasului ca urmare a încercării de trădare a domnitorului Moldovei Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu, este primul nostru geograf.
Niculae Spătaru (născut în 1625 în jud. Vaslui) a fost crescut la Constantinopol sub conducerea lui Gabriel Blasios, căruia îi datorează cunoştinte vaste de teologie, filosofie, istorie şi literatură, apoi continuă studiile în Italia, unde se perfecţionează în matematică şi ştiinţe naturale.
Dincolo de faptul că era un erudit, din păcate a împrumutat vicleşugul fanarioţilor, ceea ce a transformat viaţa sa într-o adevărată ţesătură de intrigi. Astfel, a tot schimbat Curţile Domneşti, sfârşind de fiecare dată prin a fi alungat pentru ca după o şedere la Curtea lui Frederic Wilhelm de Branderburg, boierul fugar să aibă şansa uneia dintre primele intervenţii de rinoplastie, făcută de un medic german, ceea ce l-a ajutat să-şi recapete mai uşor şi poziţia de curtezan.
Partea a doua a vieţii îl găseşte la curtea Ţarului Alexe Mihailovici, unde strecurat sub protecţia Principelui Vasile Vasilievici Golicyn şi a boierului Artemon Sergiu Matvejev, aplecaţi spre literatură şi ştiinţă occidentală, reuşeşte să intre ca traducător în biroul ambasadorilor.
Pe la mijlocul lui 1674, prin protecţia lui Matvejev, a fost însărcinat cu conducerea unei ambasade în China.
El fusese precedat în China de numeroşi exploratori de origini diferite, ceea ce a constituit un suport în alcătuirea lucrării “Descrierea Chinei“ compusă din 59 capitole şi terminată în anul 1678.
Răstimpul şederii sale în China, vreme de 2-3 ani, Spătarul Nicolae Milescu a ţinut un jurnal, a primit cadouri frumoase însoţite de onoruri de la Împarat, a adunat o mulţime de lucruri curioase, toate acestea stând la baza stabilirii primelor relaţii comerciale precum şi fixarea modului şi limbii în care să se înţeleagă cele două popoare, rus şi chinez.
Iată un fragment din jurnalul său:
“Măria Sa Ţarul a cerut doi constructori de poduri de la Chinezi, deoarece auzise că Chinezii erau neîntrecuţi în meseria asta. Noi ne mai interesarăm şi de fiarele sălbatice, cam ce soiuri se găsesc în China”
precum şi o scurtă descriere a unei terase de marmură :
“Şi are jur împrejur piedestale de marmoră, pe cari sunt aşezate căţui de bronz, unde ard tot felul de aromate, când Hanul se află în această Sala mare. Planul total al acestei Săli mari este foarte bine întocmit. De ambele părţi se găsesc câte 20 gărzi, înarmate cu arcuri şi suliţe. Intrară apoi în Sala propriu zisă, în care se afla tronul Hanului; Sala foarte mare, zidită din cărămidă, de 84 picioare înaltă, cu 18 coloane de lemn de fiecare latură, din cari 4 aurite, iar restul, date cu roşu”.
Expoziţia “Comorile Chinei” de la Muzeul Naţional de Istorie prezintă publicului, la final, versiunea originală în limba greacă a lucrării Spătarului Nicolae Milescu, subliniind astfel importanţa legăturilor vechi şi drumurilor de început spre Orient.
Încă mă gandesc la uimitoarea întâmplare de a fi primit cadou, în urmă cu peste 20 de ani, două figurine de jad reprezentând 2 dragoni de la familia Matei, cei care m-au invitat la Concertul aniversar Cella Delavrancea. D-nul Matei făcea parte, la acel moment, din echipa de filmare care vizitase pe Cella Delavrancea în casa ei, înainte de organizarea concertului.
Astăzi, intrarea casei Cellei Delavrancea, cea care a cucerit inima lui Nae Ionescu, e flancată de doi dragoni, iar deasupra se prefigurează parcă siluete de pagodă.
Vrajă …...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu