The Cultural Recycling

Primăvara ne ajută mai mult să ne scuturăm de tristeţea caselor cu faţade jupuite, aruncând câte o bucată de tencuială peste trotuare, ca şi cum şi-ar schimba pieile năpârlite.

        Pe alocuri, oţelul străluceşte până la apus şi prin ferestrele transparente, imense, ale clădirilor înalte de birouri, se zăresc  siluetele captive muncii corporatiste.

        În tot acest timp, oraşul scuipă tone de hârtie, obiecte vechi; răzleţ auzi pe străzi strigătul prelung:

            “Fiareeeee vechi luuuăăăăm, fiareeeee vechi cumpăăăăărăăăm!!!!”; câteva pasaje subterane sunt flancate de mormane de cărţi vechi, iar la marginea puţinelor pieţe rămase, găseşti câte un vânzător ambulant care vinde vechituri, stând cu ele spânzurate în mâini sau întinse pe ziare ! 

De curând, până şi în centrul vechi al oraşului s-a prăbuşit o clădire; degradarea înaintează lent şi nimeni nu mai păstrează nimic, se aruncă, se dărâmă, se uită şi se nasc vremuri noi!

Nu mai miroase a lemn, a cărămidă, a piatră…

La Muzeul Naţional de Artă Contemporană expoziţia “Waste Landscape”, realizată de Elise Morin & Clemence Eliard, prezintă publicului o instalaţie din 60.000 de CD-uri legate manual ca o declaraţie pentru integrarea şi refolosirea deşeurilor, ca un semnal al stocării masive de informaţie!

Sclipirile ridicate molcom pe coline artificiale parcă "ar arunca ocheade" neputinţei noastre de a ţine controlul asupra obiectelor care, odată folosite, se transformă în deşeuri. Ele se revarsă în număr mare invadând spaţiile noastre, casele şi memoria noastră, cufundându-ne ca într-o dulce dependenţă de confort, silindu-ne să alegem seriile şi nu unicatul, să alegem mereu înlocuirea şi nu recondiţionarea!

Pe de altă parte, impresia de fină armură metalică, ţesută din solzi de CD, te duce cu gândul la lumea metaforică din “Enciclopedia Zmeilor”, unde imaginaţia plină de umor a lui Mircea Cărtărescu preia filonul basmelor populare româneşti, aruncându-ne într-o fabuloasă lume a modernităţii irezistibile a limbajului.

Desigur, o reprezentare neaoşă, străină de intenţiile artistice a autorilor Elise Morin & Clemence Eliard, dar reazăm comic în abordarea cultural citadină a oraşului contorsionat strivit pe alocuri sau dezvăluind oaze de frumuseţe!

Parcă întreg oraşul s-a legat strâns cu o cingătoare, nu degeaba numită “centură”, de-a lungul căreia se holbează gropi de gunoaie, hale dezafectate, mormanele de moloz dându-şi ultimele suflări.

Un peisaj urban suferind, din a cărui tristeţe însă se nasc ideile proaspete ale tinerilor designeri români, ca o salvare  binecuvântată!

Săptămâna aceasta, în inima capitalei, Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei, încremenit într-o stare de conservare precară, găzduieşte “Romanian Design Week”.

Sălile lui cu pereţi decopertaţi, dezgolindu-şi pudic cărămizile înfăşurate într-o plasă de sârmă, amintesc metaforic de povestea “ Fetei săracului nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos”, căci prin ochiurile sparte ale ferestrelor vezi prospeţimea grădinii verzi din spatele palatului, iar din tavane atârnă stinghere lămpi improvizate, îmbrăcate în pungi de hârtie cu fluturări de origami.

       Din loc în loc, parchetul cască câte o gură ştirbă gata să muşte tocurile pantofilor neatenţi. Balustradele de fier forjat ale scărilor se răsucesc înspre etaj, unde două coloane greceşti amintesc de planurile arhitectului Michel Sanjouand, cu abordarea unei stilistici neoclasice în construirea reşedinţei familiei Ştirbei, din jurul anului 1835.

        Între pereţii camerelor descoperi ideile proaspete, modelele, produsele de design, fashion, papetărie, expoziţie de fotografii, toate stând sub semnul mirării, toate inedite, îndrăzneţe, de regăsire a filonului tradiţional, până acum nefructificat suficient.

O cohortă de tineri artişti inundă spatiul urâţit de aspectul de “clădire abandonată” cu frumuseţea conceptuală, explicată aproape didactic prin panouri purtând marca inconfundabilă a unui motiv tradiţional românesc. 

Acelaşi motiv poposit în faţa răsădurilor de căpşuni şi ceapă, plivite atent în faţa Palatului Ştirbei,  în amintirea vremurilor când urmaşii domnitorului Barbu Ştirbei au dat reşedinţei o destinaţie economică, amplasând pe terenul din spate anexe care serveau drept spaţii de desfacere pentru produsele familiei, provenite de la fabrica de conserve  “Ştirbei” din Buftea.

     Uşor, zâmbind spre “Romanian Corcoduş” şi spre “Romanian  Vişin”, ajungi în pivniţele Palatului, unde grotescul, rugina, umezeala, întunericul şi bolta de cărămidă arcuită peste ţevile smulse hotărât din pereţi cuprind expoziţia “Death by Diamonds &Pearls”, amestec de agresivitate şi senzualitate, îndrăzneaţă alăturare într-un decor dezolant!

Lucrările te incită să cauţi mai ascuns, în măruntaiele întunecate ale pivniţelor, descoperi proiecţii video care surprind naşterea însăşi a lucrărilor sprijinite de pereţii reci şi întunecaţi. Paşii răsună metalic pe treptele de fier iar coborârea se vrea într-un “Ev Mediu” brutal, în care miturile şi obiectele de cult capătă funcţii artistice.

Şi pentru că întreaga propunere artistică este “un mix conceptual”, ne-am putea imagina aducând de la suprafaţă motivul tradiţional, decorul descris în “Enciclopedia Zmeilor”, pe fundalul căruia Cărtărescu descrie “Zmeul mioritic”:

        “Trăieşte în peşterile adânci de sub Munţii Carpaţi, aşa-zisul Celălalt Tărîm, unde şi-a întemeiat un imperiu. Lumina acestui enorm spaţiu subteran provine de la lacurile de lavă care proiectează pe tavan mirifice aurore boreale. Aici sunt codri concentrici de aramă, de argint şi de aur, plantaţi artificial ca să ascundă, la mijloc, palatele Zmeilor. (…)Masculii poartă cămeşa ţesută cu arnică, iţari şi opinci din piele de cerb, iar femelele ie şi catrinţă.” 

        Şi iar îţi aminteşti de sclipirile metalice de la expoziţia “Waste Landscape”, care sugerează un peisaj SF, mai puţin terestru, cu înălţimi moi curbate, printre care te poţi plimba ca-ntr-un vis de cunoaştere, de salvare, fugind de sordidul din subsolul Palatului Ştirbei.

Pendulăm între Palate şi vremuri diferite, dar cu veselia regăsită în basmele vechi şi mitologia ca sursă de inspiraţie!  

      Astfel, eliberaţi de orice spaimă în faţa degradării, păşim în lumea ideilor care, ca în răsadurile adevărate, încep să rodească ca o grădină de frumuseţi ascunsă în palatul încremenit.

     Şi parcă ne bucurăm găsind în Palatul Ştirbei cărămida despuiată, că putem mirosi lemnul parchetului şi auzi foşnetul rochiilor croite din materiale ecologice, că lumina se iţeşte din lampioane de hârtie contorsionată !!!

       Că încercăm, alături de tinerii designer români, să participăm la Marea Reciclare Culturală! 

   

Made in China

       Cu zeci de ani în urmă, spaţiul românesc era asaltat de numeroase obiecte fabricate în China în virtutea relaţiilor strânse de comerţ între fosta Republică Socialistă România şi Republica Populară Chineză, majoritatea familiilor române deţinând fie porţelanuri chinezeşti, servicii de masă, fie stampe de mătase, bijuterii, figurine de jad, majoritatea lucrate impecabil. 

     Treptat, au sosit producătorii chinezi înşişi, care pe măsură ce s-au stabilit aici, au încercat să aducă o parte din propria viaţa cotidiană. Aşa se face că numărul restaurantelor chinezeşti a crescut considerabil, deunăzi descoperind faptul că însăşi casa în care a locuit celebra pianistă Cella Delavrancea, de pe str. Mihai Eminescu, găzduieşte un restaurant chinezesc.
          Cella Delavrancea, pe care am văzut-o în 1988 , la concertul de aniversare a vârstei de 100 de ani, la Sala Radio, într-o adevărată performanţă artistică şi un efort imens la acel moment de omagiere a unei personalităţi ieşite din tiparul comunist, fiica lui Barbu Delavrancea, absolventă a Conservatorului de la Paris, a locuit şi a găzduit numeroase serate literare şi muzicale în casa de pe str. Mihai Eminescu, lângă Biserica Precupeţii Vechi.
       Este oarecum straniu să ştii că în saloanele Cellei Delavrancea, prietenă intimă cu Regina Maria, unde obişnuiau să participe cele mai importante personalităţi ale vieţii culturale din perioda interbelică, astăzi, pe un fundal sonor tipic chinezesc, într-un decor oriental se serveşte mâncare chinezească.
     Pătrunzând cu o lentoare perseverentă în cultura europeană, aromele şi influenţele chinezeşti ne îmbată cu deliciile, insistenţa şi neînchipuitul miraj al Orientului, începând cu gustul benefic al ceaiului verde până la motive decorative care cuceresc moda fâşâind a mătase pe străzi şi literatura lui Mo Yan răsplătită cu premiul Nobel.
       Aşa se face că Bucureştiul găzduieşte până în luna august remarcabila expoziţie “Comorile Chinei” ale cărei vedete sunt 4 soldaţi de teracotă din fosele funerare ale “Mausoleului Împăratului Qin Shi Huang” şi un cal de ceramică, descoperit în puţurile funerare ale dinastiei Qin. Dincolo de expresivitatea şi detaliile cu care au fost surprinse caracteristicile distinctive ale chipurilor, de multitudinea tehnicilor prin care artiştii au reuşit să redea expresii, gesturi şi mentalităţi diferite, punctul principal de atracţie al expoziţiei, respectiv grupul statuilor de teracotă este pus în evidenţă tocmai de întreaga serie de exponate, piese fine de arheologie veche, porţelanuri, bijuterii şi alte zeci de alte obiecte decorative.
       Dacă minuţiozitatea detaliilor nu mai e demult o noutate pentru publicul iubitor de artă orientală, ceea ce exercită o fascinaţie aparte este gama de culori şi motive vegetale, cu totul străine de alegerile europenilor. Astfel, flori de castan de apă cu şapte petale, porţelan roşu smălţuit în nuanţa sângelui închegat de bivol, tigva de dovleac cu motive înfăţişând nori albi sunt numai câteva dintre motivele decorative utilizate de artişti.
       Expoziţia este organizată într-o cronologie a celor mai importante perioade ale civilizaţiei chineze, pe care o poţi parcurge urmând direcţia de vizitare, cu accente pe diferite domenii de interes, pornind de la cultura neolitică Majiayao, care reprezintă apogeul ceramicii preistorice, trecând prin perioada de înflorire a Chinei în timpul dinastiei Han, în vremea căreia s-a inaugurat “Drumul Mătăsii”, perioada Dinastiei Tang, în care s-a atins apogeul schimburilor comerciale de-a lungul “Drumului Matăsii”, apoi Dinastiile Ming şi Qing, în timpul cărora s-au dezvoltat Palatele Imperiale, cunoscute sub numele de “Oraşul Interzis”.
      Figurine de jad, basoreliefuri înfăţişând istoria dansului şi muzicii în timpul celor Cinci Dinastii, porţelan colorat cu cupru, porţelan alb şi albastru, decorat cu lotuşi împletiţi cu ramuri şi nori de bun augur plutind graţios pe umărul vaselor, porţelan în cinci culori, paravane de masă, oglinzi de bronz răspândesc parcă o vrajă ce aminteşte de numele nuvelei cu care şi-a făcut debutul literar Cella Delavrancea. (“Vraja”, 1946).
      Frumuseţea graţioasă, delicată, atârnată de toartele vaselor cu răsuflări de dragoni sau priponită pe carapace de broaste ţestoase greoaie, bătrâne, care duc în spinare greutăţi de talere îmbrăţişează larg în centrul expoziţiei un spaţiu delimitat de paravane stilizate şi feliate, care ascund cei patru soldaţi de teracotă şi calul de tracţiune de ceramică, ultimul având aproximativ 700 de kg. Masive şi impunătoare, statuile sfredelesc cu privirea alt timp şi spaţiu decât încremenirea nemuririi căreia au fost destinate, doar temperatura scăzută necesară amintind de răcoarea subpământeană.
      Arheologia, care deseori pare a fi un drum anevoios, lent, de reconstituire a trecutului a scos la iveală cele mai spectaculoase secvenţe de viaţă odată cu descoperirile din 1990 ( fosa funerară nr 1) şi recent în 2009 - 2010 (fosa funerară nr 2) ale “Mausoleul lui Qin Shi Huang”.
       De la călătoria în trecutul poporului chinez, o altă expoziţie celebră datorită controverselor iscate în jurul ei, ”The Human Body”, de la Muzeul Antipa, care propune o incursiune în interiorul corpului, este realizată cu aproximativ 200 de exponate de origine chineză, fiind donate, în conformitate cu legislaţia chineză, către Dalian Hoffen Bio-technique Laboratory.
       Şi pentru că era rândul nostru să provocăm un dialog cultural dinspre România spre China, nimic mai nimerit decât amintirea spătarului Nicolae Milescu, despre care puţini cunosc faptul că a efectuat cel de-al cincilea drum spre China prin Siberia, trimis fiind de Ţarul Rusiei, pentru a conduce o Ambasadă în China şi a studia cursurile de apă dintre Siberia şi China.
        Spătarul Nicolae Milescu, zis şi “Cârnul”, datorita pedepsei de tăiere a nasului ca urmare a încercării de trădare a domnitorului Moldovei Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu, este primul nostru geograf.
    Niculae Spătaru (născut în 1625 în jud. Vaslui) a fost crescut la Constantinopol sub conducerea lui Gabriel Blasios, căruia îi datorează cunoştinte vaste de teologie, filosofie, istorie şi literatură, apoi continuă studiile în Italia, unde se perfecţionează în matematică şi ştiinţe naturale.
       Dincolo de faptul că era un erudit, din păcate a împrumutat vicleşugul fanarioţilor, ceea ce a transformat viaţa sa într-o adevărată ţesătură de intrigi. Astfel, a tot schimbat Curţile Domneşti, sfârşind de fiecare dată prin a fi alungat pentru ca după o şedere la Curtea lui Frederic Wilhelm de Branderburg, boierul fugar să aibă şansa uneia dintre primele intervenţii de rinoplastie, făcută de un medic german, ceea ce l-a ajutat să-şi recapete mai uşor şi poziţia de curtezan.
      Partea a doua a vieţii îl găseşte la curtea Ţarului Alexe Mihailovici, unde strecurat sub protecţia Principelui Vasile Vasilievici Golicyn şi a boierului Artemon Sergiu Matvejev, aplecaţi spre literatură şi ştiinţă occidentală, reuşeşte să intre ca traducător în biroul ambasadorilor.
       Pe la mijlocul lui 1674, prin protecţia lui Matvejev, a fost însărcinat cu conducerea unei ambasade în China.
        El fusese precedat în China de numeroşi exploratori de origini diferite, ceea ce a constituit un suport în alcătuirea lucrării “Descrierea Chinei“ compusă din 59 capitole şi terminată în anul 1678.
       Răstimpul şederii sale în China, vreme de 2-3 ani, Spătarul Nicolae Milescu a ţinut un jurnal, a primit cadouri frumoase însoţite de onoruri de la Împarat, a adunat o mulţime de lucruri curioase, toate acestea stând la baza stabilirii primelor relaţii comerciale precum şi fixarea modului şi limbii în care să se înţeleagă cele două popoare, rus şi chinez.
        Iată un fragment din jurnalul său:
      “Măria Sa Ţarul a cerut doi constructori de poduri de la Chinezi, deoarece auzise că Chinezii erau neîntrecuţi în meseria asta. Noi ne mai interesarăm şi de fiarele sălbatice, cam ce soiuri se găsesc în China”
        precum şi o scurtă descriere a unei terase de marmură :
      “Şi are jur împrejur piedestale de marmoră, pe cari sunt aşezate căţui de bronz, unde ard tot felul de aromate, când Hanul se află în această Sala mare. Planul total al acestei Săli mari este foarte bine întocmit. De ambele părţi se găsesc câte 20 gărzi, înarmate cu arcuri şi suliţe. Intrară apoi în Sala propriu zisă, în care se afla tronul Hanului; Sala foarte mare, zidită din cărămidă, de 84 picioare înaltă, cu 18 coloane de lemn de fiecare latură, din cari 4 aurite, iar restul, date cu roşu”.
       Expoziţia “Comorile Chinei” de la Muzeul Naţional de Istorie prezintă publicului, la final, versiunea originală în limba greacă a lucrării Spătarului Nicolae Milescu, subliniind astfel importanţa legăturilor vechi şi drumurilor de început spre Orient.
        Încă mă gandesc la uimitoarea întâmplare de a fi primit cadou, în urmă cu peste 20 de ani, două figurine de jad reprezentând 2 dragoni de la familia Matei, cei care m-au invitat la Concertul aniversar Cella Delavrancea. D-nul Matei făcea parte, la acel moment, din echipa de filmare care vizitase pe Cella Delavrancea în casa ei, înainte de organizarea concertului.
      Astăzi, intrarea casei Cellei Delavrancea, cea care a cucerit inima lui Nae Ionescu, e flancată de doi dragoni, iar deasupra se prefigurează parcă siluete de pagodă.
       Vrajă …...