Pe strada Mântuleasa, pe urmele lui Eliade

 Decembrie, 1943… îl găsea pe Mircea Eliade la Estoril, în Portugalia.

  Într-una din zilele petrecute cu Ortega Y Gasset îl incerca melancolia  de a fi fost silit să se exprime într-o limbă fără circulaţie:
 “Şi nu numai eu” spunea, el, "ci şi Nae, Blaga, Eminescu “.

  După război, a rămas în afara ţării, reuşind să se elibereze de frustrările mărturisite din adolescenţă, privind apartenenţa la o cultură mică şi dându-ne şansa, pentru a nu ştiu câta oară, de a aspira spre universalitate. Căci Mircea Eliade, fără doar şi poate, a devenit un reper cultural important în ceea ce priveşte literatura fantastică şi istoria religiilor.

   Zilnic privesc pe ferestra biroului meu din str. Mântuleasa un teren uitat în paragină, unde se găsea odinioară şcoala la care a învăţat Eliade. Str. Mântuleasa are un singur sens, alunecă printre şiruri de case, mai mult sau mai puţin atinse de aripile timpului, lasă în stânga un parc modest din care priveşte către biserica Mântuleasa bustul lui Eliade şi apoi îşi târâşte asfaltul pe sub ramurile câtorva castani ce străjuiesc terenul vechii şcolii de odinioară .

  Nu există nici un muzeu în care am putea regăsi manuscrise, obiecte, sau orice alte urme ale trecerii lui Eliade prin strada Mântuleasa, doar memoria oraşului prin care putem răscoli agăţându-ne imaginar, mistic, de semnele anume lăsate .

  Printr-o fereastră am iscodit cu poftă, descoperind un teanc de cărţi; alături o altă zidită mi-a îngenuncheat curiozitatea.

  Zâmbesc, parcă văzând pe Eliade privind prin “ferestruica din faţa mesei, pe unde zărea ferestrele unui iatac.Sunt fericiţi într-însul doi tineri pe care nu-i cunoaşte nimeni.Soţul aduce prăjituri la amiazi.”

(Jurnalul adolescentului miop)     

  Biserica Mântuleasa e încă în restaurare, lucrările merg greu, timpul curge lent, terenul şcolii încremeneşte fără de folos vara sub gunoaie, iarna sub nămeţi. Parca o împotrivire a pământului a stat în calea oricărei pofte imobiliare.

  Mistic, gravităm între amintiri şi lumi paralele. Peste câteva străzi, lângă magazinul de delicatese al  celui mai renumit cafegiu, domnul Florescu, e locul pe care se găsea mansarda în care Eliade a scris operele de tinereţe.

“ Când mă întorc din stradă, mângăi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul?” scria Eliade în “Romanul adolescentului miop”.

  S-a întâmplat ca însăşi clădirea cu faimoasa mansardă să fie demolată, prăbuşindu-se o parte din lumea de atunci, comunismul din calea căruia  a reuşit să se retragă scriitorul, măturând în lipsa proprietarului bucăţi întregi de viaţă : anii de  şcoală şi adolescenţă.

Umbrele trecutului dănţuiesc însă printre străzi şi case, pare ca toată proza fantastică s-a născut din plimbările pe străzile Mântuleasa, Rosetti, Paleologu.

  Ce fantasme şoptesc dincolo de ziduri? E un loc în care se întâlnesc sunetele clopotelor bisericii Mântuleasa cu murmurul din Sinagogile apropiate, cu forfota oamenilor mergând spre alimentara Mătăsari sau şuieratul seminţelor scuipate de copiii ţigăncilor din nuvela” La ţigănci”…

  Sunt străzi unde se amestecă oamenii, credinţele, visele, unde imaginaţia spulberă orice tipare.Şi pentru completarea traseului imaginar al lui Eliade, se cuvenea să apară şi o casă de inspiraţie iberică, ca un simbol al refugiului scriitorului în ultimii ani de război.

  În vreme ce întreg Bucureştiul se zbate sub prefaceri, înălţându-se la fel de repede precum demolându-se, în cartierul Mântuleasa timpul se scurge încet, totul se mişcă lent, precum în nuvela "Tinereţe fără tinereţe”.Nu există vârstă, ci numai porţi ruginite spre alte lumi, dar dezvăluind o vegetaţie luxuriantă, precum în îndepărtata Indie.   

 Cu puţin înainte de ultimul Crăciun, am fost la premiera spectacolului “Maitreyi”, în regia lui Chris Simion, şi ca un spectator vecin întru Eliade, pretenţioasă şi de o aroganţă venită dintr-o superficială şi “îndestulătoare” cunoaştere, eram gata să critic orice ieşire din atmosferă. Dar am găsit un timp splendid, două percepţii ale dragostei dintre Allan şi Maitreyi, una pornind din înflăcărarea tinereţii bărbatului şi cea de-a doua din înţeleapta maturitate a femeii, care peste ani dezvăluie o perpectivă diferită.

  Sunetele, jocul actorilor, mişcarea scenică, totul e învăluit în fumul beţişoarelor parfumate, spectacolul a pornit de la sala Rapsodia, a călătorit prin ţară şi a poposit la sfârşit de an la teatrul Bulandra.Un exerciţiu minunat de originalitate, care trebuie trăit pentru un scurt răstimp.

  Anul se încheie cu Maitreyi, cu o poveste de dragoste neîmplinită,dar pe cât de tristă pe atât de profundă.

  La intrarea în parcul Cişmigiu, pe unde Eliade se plimba deseori în liceu, se găseşte Biblioteca Pedagogică, adăpostită în fosta casă a renumitului profesor de drept Istrate Micescu, absolut fascinat de studiile de indianistică.Am descoperit cu bucurie în holul de la intrare afişul spectacolul Maitreyi, ca o fericită şi puternică legatură între destinele celor două personalităţi.  

  La etaj, un alt chip prefăcut în piatră: Istrate printre cărţi ; Eliade la depărtare, între păsări, biserică şi case.

  Eu construiesc, mistic,în mintea şi inima mea un muzeu Mircea Eliade, pe care, în r[stimpuri, îl las deschis, pentru orice vizitator curios să guste o porţie românească de aspiraţie universală.

  Eliade, o spectaculoasă provocare culturală…

      

Voievozi şi Sfinţi

    În lunile sfârşitului de an, gerul iernii abia începute ne-ar ţine în case, dar aburul şi dulceaţa Sărbătorilor se lasă uşor peste oraş, pătrunzând în sufletele noastre şi purtându-ne spre bisericile şi  mânăstirile înghesuite între clădiri sau translatate după blocuri .

   Parcă gelozia şi ura comunismului au pângărit râvna cu care voievozii nostri au adus prinos de daruri, prăznuind sfinţii şi punând cei mai talentaţi pictori de icoane să împodobească zidurile sfintelor lăcaşuri.

   Arta medievală românească este splendidă, străluceşte prin ferecăturile icoanelor şi te transpune cu câteva secole în urmă, parcă auzind de departe zgomote de săbii izbind, ale Sfântului Gheorghe sau ale ctitorilor voievozi, parcă simţind foşnet moale al veşmintelor de doamne şi domniţe, sfioase stând în tablourile votive.       

    În această iarnă, legenda coboară uşor printre noi, e legenda meşterilor iscusiţi, a actului creator, a sacrificiului - Legenda Meşterului Manole.

   La Muzeul Naţional de Artă al României a fost vernisată expoziţia - “Frescele de la Mânăstirea Curtea de Argeş”. 

  Spaţiu de excepţie, care reconstituie un Ev Mediu românesc fascinant, ne aduce aproape de Neagoe Basarab, despre care am aflat, în ciuda versurilor binecunoscutei legende că ar fi singurul domnitor care ar fi dedicat o pisanie prin care laudă măiestria meşterilor zidari şi talentul zugravilor iconari. Versurile legendei îl prezintă ca fiind crud şi nerecunoscător, gata să abandoneze zidarii întru pierzanie pe acoperiş, lăsându-i  fără schele.

   Mirosul meterezelor de lemn printre care păşeşti ca în şantierul de odinioară, în care ce se clădea ziua se surpa noaptea, zidurile scunde de cărămizi, având aceeaşi culoare sângerie, de praf roşu, de catifea de mătase purpurie, de mere de la Curtea de Argeş, de brocard, de veşminte bisericeşti, îţi dezvăluie legenda cea mai frumoasă care te primeşte să faci parte din ea, să fii oricine îţi doreşti, poate Ana, poate domniţa Roxanda, poate Neagoe, poate Dobromir iconarul.

   Eu Ana nu aş vrea nicicum, de altfel deşi la Mânăstirea Curtea de Argeş e însemnat locul unde se pare că ar fi fost zidită, în realitate nu s-a găsit nici un indiciu privind atestarea unor oseminte.

    Legendă, desigur!

   Preţul creaţiei, sau poate un preţ al păstrării intacte a mânăstirii pe vremea comuniştilor, care orbiţi de furia împotriva amintirii monarhiei ar fi putut încerca schimbări majore de modificare a Sfântului lăcaş. Căci este ştiut faptul că regii României se odihnesc în criptele de la Curtea de Argeş.

   Aşa s-au petrecut lucrurile şi în Răsărit, în Rusia, unde, sub pretextul descoperirii osemintelor lui Andrei Rubliov, celui mai celebru pictor medieval din sec. al XV-lea, la baza mânăstirii din Vladimir, au fost stopate lucrările de demolare.

  Ca într-o fericită întâmplare, între Sfântul Andrei şi Sfântul Nicolae, cu prilejul zilelor Tarkovski de la Muzeul Ţăranului Român, a fost proiectat filmul documentar “Andrei Rubliov”, care a adus pentru prima dată povestea naşterii filmului “Patimile după Andrei”, realizat de cineastul rus în 1966. Este vorba despre renumitul şi misteriosul pictor de icoane din secolul al XV-lea, a  cărei miraculoasă întâlnire se pare că ar fi contribuit la transformarea lui Tarkovski din agnostic în creştin. Cert este că filmul a fost interzis de autorităţile comuniste, dar a dezvăluit o puternică întoarcere spre mistică, spre revelaţie, spre ortodoxie a intelectualităţii ruse în jurul anilor 1966-1967.    

   Un secol mai târziu, în Ţara Românească, Mânăstirea Curtea de Argeş era împodobită de culorile şi pensulele lui Dobromir, un iconar cu nume vlah, creatorul minunilor care au fermecat mai târziu pe Alexandru Odobescu şi contemporanii săi.   

   De altfel, expoziţia de la fostul palat regal aduce în centrul atenţiei noastre pe de o parte valoarea istorică - documentară a frescelor, pe de altă parte importanţa acordată de către arhitecţii francezi care, sub îndrumarea lui Auguste Lecomte, au restaurat mânăstirea, adăugând bogăţii ornamentale şi contribuind la plasarea ei într-un loc primordial în peisajul architectural ortodox.

   Aceasta a condus la alegerea mănăstirii de la Curtea de Argeş ca fiind locul cel mai potrivit pentru necropola regală, începând cu 1914, odihnindu-se aici toţi regii României, mai puţin Regina Elena.

  Simbolistica amplă, de influenţă bizantină, aduce în faţa noastră portrete de voievozi, chipuri de sfinţi şi arhangheli, imagini suave de doamne şi domniţe, cu veşminte după moda vremii, cu cercei de tâmplă care au inspirat-o fericit pe însăşi Regina Maria ataşându-i  coroanei purtate la intrarea  în Catedrala de la Alba Iulia, cu prilejul sărbătoririi României Mari .

   Expoziţia alătură imaginile de consolidare a picturii murale, prezentând straturi textile diferite ca tehnică şi compoziţie, proiecţii 3 D cu interiorul mânăstirii, pisania de unde vedem poate o “altă Ana”, întruchipată în Doamna Despina, soţia lui Neagoe, cu îndrumarea căreia s-a realizat finalizarea picturii, copii dupa pictura murală a Sfântului Lup.

   De acolo, la nici un km distanţă, zeci de oameni înfriguraţi înconjoară şerpuind biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, pentru a se închina moaştelor Sfântului Nicolae. Pridvorul e plin de schele, aceeaşi poveste, alt voievod, aceiaşi Sfinţi.

   În biserică, mormântul lui Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu cei 4 fii şi ei decapitaţi pentru nelepădare de credinţă şi nesupunere faţă de turci. În faţa criptei, o pisanie dăruită de prinţesa Martha Bibescu, cea care peste decenii, avea să locuiască la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.   

   Regine şi domniţe aplecate de-a lungul timpului asupra figurilor istorice memorabile,  venerând voievozi şi sfinţi!

  Pictorii iconografi sunt eroii lunii decembrie, pentru dăruirea amintirilor vii despre domnii puternici şi contribuţia la viaţa culturală frământată de istorie .

   Oraşul care uneori, pe nedrept a alungat operele şi oamenii mari, îşi îndoaie şi el genunchii primind frumuseţi uitate şi spălându-şi păcatele. Aşa se face că a deschis larg braţele pentru frescele de la Curtea de Argeş şi se pregăteşte de reprimirea catapetesmei bisericii Sfânta Vineri dărâmată de comunişti cu armata şi deţinuţii, găzduită şi salvată pe ascuns la mânăstirea Cernica.

  La Cernica, zugravul Fotache, la Palatul Regal “a venit” Dobromir, de la Mânăstirea Curtea de Argeş ….

    În vreme ce vântul rece de la Răsărit îngheaţă străzile, legendele renăscute în secolul 21 aduc din ce în ce mai multă inspiraţie în oamenii de la oraş. Luni se anunţă o autentică, românească şi delicată expoziţie la Muzeul Ţăranului Român a Mariei Dermengiu, pe care nu o cunosc personal dar cu care împărtăşesc în comun dragostea pentru basmele româneşti.  

            

De trei ori… Vlad Ţepeş

     Cultural, gravităm uneori printre Eminescu, Brâncuşi şi Vlad Ţepeş, ultimul dintre aceştia fiind deseori asimilat ca un “brand” de ţară de către străini, un simbol al metodei democratice, dar în forţă de a face dreptate socială.
   Curtea domnească de la Bucureşti a fost pentru prima dată ridicată la rang de reşedinţă de către Vlad Tepeş, ca o alternativă pentru Curtea de la Târgovişte, fiind construită pe locul unde Mircea cel Bătrân ridicase o cetate, cândva între anii 1386-1418.
    Ruinele de la Bucureşti, aflate în apropierea Hanului lui Manuc şi după străduţele unde de puţini ani pulsează centrul vechi al Lipscanilor, pot fi prilej de răgaz pe un drum spiritual dinspre Comana, spre Snagov.  
   Mânăstirea Comana, ctitorită de Ţepeş, se află la aproapximativ 30 de km de Bucureşti, la marginea vestiţilor Codrii ai Vlăsiei, unde o obşte de călugări, veghind ortodox, păstrează vie şi amintirea voievodului nostru. Aşa se face că la intrarea în mânăstire toaca se bate într-o plăcuţă a cărei heraldică înfăţişează vulturul bicefal, simbol al Ţării Româneşti, purtându-ne într-un trecut deopotrivă curajos şi smerit, în vreme ce paşii înaintează spre altar, nevrând parcă să atingă purpura covorului pe care se odihnesc aripile aceleiaşi acvile.
   Ruinele îmbrăţişează mânăstirea Comana, spre deosebire de cele de la Bucureşti care sunt ele însele prinse într-o încleştată îmbrăţişare a oraşului nou, amestec de chinuri, uitare şi înstrăinare.
   La Comana aerul proaspăt e tăiat de sunetele speciilor rare de păsări din Delta Neajlovului, e destul să respiri adânc, să închizi ochii şi poţi să îţi imaginezi silueta voievodului nostru, aspru, hotărât, în faţa căruia capetele boierilor se plecau cu groaza unei grabnice judecăţi. Mirosul de tămăie parfumată te învăluie până dincolo de zidurile mânăstirii, unde trepte de lemn coboară spre debarcader, la malul Neajlovului. În pivniţa boltită, sunt adunate cu hărnicie într-un muzeu, veşminte de luptă, vase, unelte de lucru, arme, opaiţe, cădelniţe, straie de domniţe, harnaşamente, steaguri.         
   La Bucureşti, la Curtea Veche, Ţepeş a adus rânduielile dregătoriilor, fiind primul domn de la care târgul vechi a început să se transforme treptat în capitala de mai târziu. Plimbarea printre ruine îţi aduce uitarea de oraş iar în luminile şi umbrele din catacombe poţi simţi deopotrivă trădările, iubirile şi mai cu seamă orgoliile fâşâind printre pietre, după stâlpi sau sub lespezi. Sunt nivele diferite de la care se urcă, se coboară, acoperind felii de timp din care, fără să vrei, ai şi muscat într-o clipă, pentru ca la sfârşit să te alungi însingurat în trotuarul din prezent, care străjuieşte, pe partea stângă întreg perimetrul arheologic.
   Poţi să o iei pe oriunde, totuna, timpul a curs la fel şi sub pământ şi pe deasupra! Un lucru e sigur: Ţepeş a fost aici, îl poţi căuta fie şi preţ de câteva minute. Cerul se sprijină graţios pe răzleţe coloane dorice.  
   Ceea ce însă se ştie mai puţin e faptul că însuşi primul nostru rege, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, a considerat figura istorică a lui Vlad Ţepeş ca fiind un bun model pentru posteritate. Astfel, cu prilejul anului jubiliar 1906 şi organizării Expoziţiei Naţionale de la Bucuresti, regele a hotărât construirea unui castel după modelul cetăţii de la Poenari a lui Vlad Ţepeş, în parcul Carol.
   La originea admiraţiei pentru legendarul voievod a stat şi mesajul transmis prin ridicarea însăşi a cetăţii Poenari, de pe râul Argeş, despre care se spune că ar fi fost construită de o parte din boierii din Târgovişte vinovaţi de trădarea tatălui şi fratelui lui Ţepeş. Aceştia au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de 100 km până la Poenari şi puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui vechi avanpost.
   Ulterior primului război mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă pentru paza „Mormântului Ostaşului Necunoscut” .
    Până de curând, se putea vizita de două ori pe an, respectiv de Ziua Eroilor (de Înalţare) şi de Ziua Armatei, intrând prin str. Candiano Popescu la nr. 6. De Ziua Eroilor, în luna mai, am fost oprită de un paznic care m-a anunţat că a devenit proprietate privată, iar în luna octombrie un soldat îmi spunea că a redevenit obiectiv al armatei şi după o reamenajare, va putea fi vizitat din nou de public. Aşa că dăm numai târcoale privind neputincioşi la meterezele ce amintesc de vremurile războinice şi strategia de apărare a celui care, deşi a domnit puţini ani, în trei rânduri, şi-a câştigat un loc în „neuitarea” noastră.
   Desigur că 3 e o cifră fatidică şi sub semnul ei facem 3 opriri, pornind dinspre Comana, prin Bucureşti, spre Snagov, acolo unde se odihneşte domnitorul.
   Dinspre Delta Neajlovului, lângă firul curgător al Dâmboviţei din oraş şi peste lacul Snagov, de trei ori ape, de trei ori domnii, de trei ori opriri.
   Marele Final e, până la urmă, dincolo de trădările care l-au aruncat o vreme şi în temniţă pe Vlad Ţepeş, în conştiinţa noastră, începând cu cea a primului nostru suveran până la fiecare dintre români.

    

.