Pe strada Mântuleasa, pe urmele lui Eliade

 Decembrie, 1943… îl găsea pe Mircea Eliade la Estoril, în Portugalia.

  Într-una din zilele petrecute cu Ortega Y Gasset îl incerca melancolia  de a fi fost silit să se exprime într-o limbă fără circulaţie:
 “Şi nu numai eu” spunea, el, "ci şi Nae, Blaga, Eminescu “.

  După război, a rămas în afara ţării, reuşind să se elibereze de frustrările mărturisite din adolescenţă, privind apartenenţa la o cultură mică şi dându-ne şansa, pentru a nu ştiu câta oară, de a aspira spre universalitate. Căci Mircea Eliade, fără doar şi poate, a devenit un reper cultural important în ceea ce priveşte literatura fantastică şi istoria religiilor.

   Zilnic privesc pe ferestra biroului meu din str. Mântuleasa un teren uitat în paragină, unde se găsea odinioară şcoala la care a învăţat Eliade. Str. Mântuleasa are un singur sens, alunecă printre şiruri de case, mai mult sau mai puţin atinse de aripile timpului, lasă în stânga un parc modest din care priveşte către biserica Mântuleasa bustul lui Eliade şi apoi îşi târâşte asfaltul pe sub ramurile câtorva castani ce străjuiesc terenul vechii şcolii de odinioară .

  Nu există nici un muzeu în care am putea regăsi manuscrise, obiecte, sau orice alte urme ale trecerii lui Eliade prin strada Mântuleasa, doar memoria oraşului prin care putem răscoli agăţându-ne imaginar, mistic, de semnele anume lăsate .

  Printr-o fereastră am iscodit cu poftă, descoperind un teanc de cărţi; alături o altă zidită mi-a îngenuncheat curiozitatea.

  Zâmbesc, parcă văzând pe Eliade privind prin “ferestruica din faţa mesei, pe unde zărea ferestrele unui iatac.Sunt fericiţi într-însul doi tineri pe care nu-i cunoaşte nimeni.Soţul aduce prăjituri la amiazi.”

(Jurnalul adolescentului miop)     

  Biserica Mântuleasa e încă în restaurare, lucrările merg greu, timpul curge lent, terenul şcolii încremeneşte fără de folos vara sub gunoaie, iarna sub nămeţi. Parca o împotrivire a pământului a stat în calea oricărei pofte imobiliare.

  Mistic, gravităm între amintiri şi lumi paralele. Peste câteva străzi, lângă magazinul de delicatese al  celui mai renumit cafegiu, domnul Florescu, e locul pe care se găsea mansarda în care Eliade a scris operele de tinereţe.

“ Când mă întorc din stradă, mângăi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul?” scria Eliade în “Romanul adolescentului miop”.

  S-a întâmplat ca însăşi clădirea cu faimoasa mansardă să fie demolată, prăbuşindu-se o parte din lumea de atunci, comunismul din calea căruia  a reuşit să se retragă scriitorul, măturând în lipsa proprietarului bucăţi întregi de viaţă : anii de  şcoală şi adolescenţă.

Umbrele trecutului dănţuiesc însă printre străzi şi case, pare ca toată proza fantastică s-a născut din plimbările pe străzile Mântuleasa, Rosetti, Paleologu.

  Ce fantasme şoptesc dincolo de ziduri? E un loc în care se întâlnesc sunetele clopotelor bisericii Mântuleasa cu murmurul din Sinagogile apropiate, cu forfota oamenilor mergând spre alimentara Mătăsari sau şuieratul seminţelor scuipate de copiii ţigăncilor din nuvela” La ţigănci”…

  Sunt străzi unde se amestecă oamenii, credinţele, visele, unde imaginaţia spulberă orice tipare.Şi pentru completarea traseului imaginar al lui Eliade, se cuvenea să apară şi o casă de inspiraţie iberică, ca un simbol al refugiului scriitorului în ultimii ani de război.

  În vreme ce întreg Bucureştiul se zbate sub prefaceri, înălţându-se la fel de repede precum demolându-se, în cartierul Mântuleasa timpul se scurge încet, totul se mişcă lent, precum în nuvela "Tinereţe fără tinereţe”.Nu există vârstă, ci numai porţi ruginite spre alte lumi, dar dezvăluind o vegetaţie luxuriantă, precum în îndepărtata Indie.   

 Cu puţin înainte de ultimul Crăciun, am fost la premiera spectacolului “Maitreyi”, în regia lui Chris Simion, şi ca un spectator vecin întru Eliade, pretenţioasă şi de o aroganţă venită dintr-o superficială şi “îndestulătoare” cunoaştere, eram gata să critic orice ieşire din atmosferă. Dar am găsit un timp splendid, două percepţii ale dragostei dintre Allan şi Maitreyi, una pornind din înflăcărarea tinereţii bărbatului şi cea de-a doua din înţeleapta maturitate a femeii, care peste ani dezvăluie o perpectivă diferită.

  Sunetele, jocul actorilor, mişcarea scenică, totul e învăluit în fumul beţişoarelor parfumate, spectacolul a pornit de la sala Rapsodia, a călătorit prin ţară şi a poposit la sfârşit de an la teatrul Bulandra.Un exerciţiu minunat de originalitate, care trebuie trăit pentru un scurt răstimp.

  Anul se încheie cu Maitreyi, cu o poveste de dragoste neîmplinită,dar pe cât de tristă pe atât de profundă.

  La intrarea în parcul Cişmigiu, pe unde Eliade se plimba deseori în liceu, se găseşte Biblioteca Pedagogică, adăpostită în fosta casă a renumitului profesor de drept Istrate Micescu, absolut fascinat de studiile de indianistică.Am descoperit cu bucurie în holul de la intrare afişul spectacolul Maitreyi, ca o fericită şi puternică legatură între destinele celor două personalităţi.  

  La etaj, un alt chip prefăcut în piatră: Istrate printre cărţi ; Eliade la depărtare, între păsări, biserică şi case.

  Eu construiesc, mistic,în mintea şi inima mea un muzeu Mircea Eliade, pe care, în r[stimpuri, îl las deschis, pentru orice vizitator curios să guste o porţie românească de aspiraţie universală.

  Eliade, o spectaculoasă provocare culturală…