Voievozi şi Sfinţi

    În lunile sfârşitului de an, gerul iernii abia începute ne-ar ţine în case, dar aburul şi dulceaţa Sărbătorilor se lasă uşor peste oraş, pătrunzând în sufletele noastre şi purtându-ne spre bisericile şi  mânăstirile înghesuite între clădiri sau translatate după blocuri .

   Parcă gelozia şi ura comunismului au pângărit râvna cu care voievozii nostri au adus prinos de daruri, prăznuind sfinţii şi punând cei mai talentaţi pictori de icoane să împodobească zidurile sfintelor lăcaşuri.

   Arta medievală românească este splendidă, străluceşte prin ferecăturile icoanelor şi te transpune cu câteva secole în urmă, parcă auzind de departe zgomote de săbii izbind, ale Sfântului Gheorghe sau ale ctitorilor voievozi, parcă simţind foşnet moale al veşmintelor de doamne şi domniţe, sfioase stând în tablourile votive.       

    În această iarnă, legenda coboară uşor printre noi, e legenda meşterilor iscusiţi, a actului creator, a sacrificiului - Legenda Meşterului Manole.

   La Muzeul Naţional de Artă al României a fost vernisată expoziţia - “Frescele de la Mânăstirea Curtea de Argeş”. 

  Spaţiu de excepţie, care reconstituie un Ev Mediu românesc fascinant, ne aduce aproape de Neagoe Basarab, despre care am aflat, în ciuda versurilor binecunoscutei legende că ar fi singurul domnitor care ar fi dedicat o pisanie prin care laudă măiestria meşterilor zidari şi talentul zugravilor iconari. Versurile legendei îl prezintă ca fiind crud şi nerecunoscător, gata să abandoneze zidarii întru pierzanie pe acoperiş, lăsându-i  fără schele.

   Mirosul meterezelor de lemn printre care păşeşti ca în şantierul de odinioară, în care ce se clădea ziua se surpa noaptea, zidurile scunde de cărămizi, având aceeaşi culoare sângerie, de praf roşu, de catifea de mătase purpurie, de mere de la Curtea de Argeş, de brocard, de veşminte bisericeşti, îţi dezvăluie legenda cea mai frumoasă care te primeşte să faci parte din ea, să fii oricine îţi doreşti, poate Ana, poate domniţa Roxanda, poate Neagoe, poate Dobromir iconarul.

   Eu Ana nu aş vrea nicicum, de altfel deşi la Mânăstirea Curtea de Argeş e însemnat locul unde se pare că ar fi fost zidită, în realitate nu s-a găsit nici un indiciu privind atestarea unor oseminte.

    Legendă, desigur!

   Preţul creaţiei, sau poate un preţ al păstrării intacte a mânăstirii pe vremea comuniştilor, care orbiţi de furia împotriva amintirii monarhiei ar fi putut încerca schimbări majore de modificare a Sfântului lăcaş. Căci este ştiut faptul că regii României se odihnesc în criptele de la Curtea de Argeş.

   Aşa s-au petrecut lucrurile şi în Răsărit, în Rusia, unde, sub pretextul descoperirii osemintelor lui Andrei Rubliov, celui mai celebru pictor medieval din sec. al XV-lea, la baza mânăstirii din Vladimir, au fost stopate lucrările de demolare.

  Ca într-o fericită întâmplare, între Sfântul Andrei şi Sfântul Nicolae, cu prilejul zilelor Tarkovski de la Muzeul Ţăranului Român, a fost proiectat filmul documentar “Andrei Rubliov”, care a adus pentru prima dată povestea naşterii filmului “Patimile după Andrei”, realizat de cineastul rus în 1966. Este vorba despre renumitul şi misteriosul pictor de icoane din secolul al XV-lea, a  cărei miraculoasă întâlnire se pare că ar fi contribuit la transformarea lui Tarkovski din agnostic în creştin. Cert este că filmul a fost interzis de autorităţile comuniste, dar a dezvăluit o puternică întoarcere spre mistică, spre revelaţie, spre ortodoxie a intelectualităţii ruse în jurul anilor 1966-1967.    

   Un secol mai târziu, în Ţara Românească, Mânăstirea Curtea de Argeş era împodobită de culorile şi pensulele lui Dobromir, un iconar cu nume vlah, creatorul minunilor care au fermecat mai târziu pe Alexandru Odobescu şi contemporanii săi.   

   De altfel, expoziţia de la fostul palat regal aduce în centrul atenţiei noastre pe de o parte valoarea istorică - documentară a frescelor, pe de altă parte importanţa acordată de către arhitecţii francezi care, sub îndrumarea lui Auguste Lecomte, au restaurat mânăstirea, adăugând bogăţii ornamentale şi contribuind la plasarea ei într-un loc primordial în peisajul architectural ortodox.

   Aceasta a condus la alegerea mănăstirii de la Curtea de Argeş ca fiind locul cel mai potrivit pentru necropola regală, începând cu 1914, odihnindu-se aici toţi regii României, mai puţin Regina Elena.

  Simbolistica amplă, de influenţă bizantină, aduce în faţa noastră portrete de voievozi, chipuri de sfinţi şi arhangheli, imagini suave de doamne şi domniţe, cu veşminte după moda vremii, cu cercei de tâmplă care au inspirat-o fericit pe însăşi Regina Maria ataşându-i  coroanei purtate la intrarea  în Catedrala de la Alba Iulia, cu prilejul sărbătoririi României Mari .

   Expoziţia alătură imaginile de consolidare a picturii murale, prezentând straturi textile diferite ca tehnică şi compoziţie, proiecţii 3 D cu interiorul mânăstirii, pisania de unde vedem poate o “altă Ana”, întruchipată în Doamna Despina, soţia lui Neagoe, cu îndrumarea căreia s-a realizat finalizarea picturii, copii dupa pictura murală a Sfântului Lup.

   De acolo, la nici un km distanţă, zeci de oameni înfriguraţi înconjoară şerpuind biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, pentru a se închina moaştelor Sfântului Nicolae. Pridvorul e plin de schele, aceeaşi poveste, alt voievod, aceiaşi Sfinţi.

   În biserică, mormântul lui Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu cei 4 fii şi ei decapitaţi pentru nelepădare de credinţă şi nesupunere faţă de turci. În faţa criptei, o pisanie dăruită de prinţesa Martha Bibescu, cea care peste decenii, avea să locuiască la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.   

   Regine şi domniţe aplecate de-a lungul timpului asupra figurilor istorice memorabile,  venerând voievozi şi sfinţi!

  Pictorii iconografi sunt eroii lunii decembrie, pentru dăruirea amintirilor vii despre domnii puternici şi contribuţia la viaţa culturală frământată de istorie .

   Oraşul care uneori, pe nedrept a alungat operele şi oamenii mari, îşi îndoaie şi el genunchii primind frumuseţi uitate şi spălându-şi păcatele. Aşa se face că a deschis larg braţele pentru frescele de la Curtea de Argeş şi se pregăteşte de reprimirea catapetesmei bisericii Sfânta Vineri dărâmată de comunişti cu armata şi deţinuţii, găzduită şi salvată pe ascuns la mânăstirea Cernica.

  La Cernica, zugravul Fotache, la Palatul Regal “a venit” Dobromir, de la Mânăstirea Curtea de Argeş ….

    În vreme ce vântul rece de la Răsărit îngheaţă străzile, legendele renăscute în secolul 21 aduc din ce în ce mai multă inspiraţie în oamenii de la oraş. Luni se anunţă o autentică, românească şi delicată expoziţie la Muzeul Ţăranului Român a Mariei Dermengiu, pe care nu o cunosc personal dar cu care împărtăşesc în comun dragostea pentru basmele româneşti.