Cultural, gravităm uneori printre Eminescu, Brâncuşi şi Vlad Ţepeş, ultimul dintre aceştia fiind deseori asimilat ca un “brand” de ţară de către străini, un simbol al metodei democratice, dar în forţă de a face dreptate socială.
Curtea domnească de la Bucureşti a fost pentru prima dată ridicată la rang de reşedinţă de către Vlad Tepeş, ca o alternativă pentru Curtea de la Târgovişte, fiind construită pe locul unde Mircea cel Bătrân ridicase o cetate, cândva între anii 1386-1418.
Ruinele de la Bucureşti, aflate în apropierea Hanului lui Manuc şi după străduţele unde de puţini ani pulsează centrul vechi al Lipscanilor, pot fi prilej de răgaz pe un drum spiritual dinspre Comana, spre Snagov.
Mânăstirea Comana, ctitorită de Ţepeş, se află la aproapximativ 30 de km de Bucureşti, la marginea vestiţilor Codrii ai Vlăsiei, unde o obşte de călugări, veghind ortodox, păstrează vie şi amintirea voievodului nostru. Aşa se face că la intrarea în mânăstire toaca se bate într-o plăcuţă a cărei heraldică înfăţişează vulturul bicefal, simbol al Ţării Româneşti, purtându-ne într-un trecut deopotrivă curajos şi smerit, în vreme ce paşii înaintează spre altar, nevrând parcă să atingă purpura covorului pe care se odihnesc aripile aceleiaşi acvile.
Ruinele îmbrăţişează mânăstirea Comana, spre deosebire de cele de la Bucureşti care sunt ele însele prinse într-o încleştată îmbrăţişare a oraşului nou, amestec de chinuri, uitare şi înstrăinare.
La Comana aerul proaspăt e tăiat de sunetele speciilor rare de păsări din Delta Neajlovului, e destul să respiri adânc, să închizi ochii şi poţi să îţi imaginezi silueta voievodului nostru, aspru, hotărât, în faţa căruia capetele boierilor se plecau cu groaza unei grabnice judecăţi. Mirosul de tămăie parfumată te învăluie până dincolo de zidurile mânăstirii, unde trepte de lemn coboară spre debarcader, la malul Neajlovului. În pivniţa boltită, sunt adunate cu hărnicie într-un muzeu, veşminte de luptă, vase, unelte de lucru, arme, opaiţe, cădelniţe, straie de domniţe, harnaşamente, steaguri.
La Bucureşti, la Curtea Veche, Ţepeş a adus rânduielile dregătoriilor, fiind primul domn de la care târgul vechi a început să se transforme treptat în capitala de mai târziu. Plimbarea printre ruine îţi aduce uitarea de oraş iar în luminile şi umbrele din catacombe poţi simţi deopotrivă trădările, iubirile şi mai cu seamă orgoliile fâşâind printre pietre, după stâlpi sau sub lespezi. Sunt nivele diferite de la care se urcă, se coboară, acoperind felii de timp din care, fără să vrei, ai şi muscat într-o clipă, pentru ca la sfârşit să te alungi însingurat în trotuarul din prezent, care străjuieşte, pe partea stângă întreg perimetrul arheologic.
Poţi să o iei pe oriunde, totuna, timpul a curs la fel şi sub pământ şi pe deasupra! Un lucru e sigur: Ţepeş a fost aici, îl poţi căuta fie şi preţ de câteva minute. Cerul se sprijină graţios pe răzleţe coloane dorice.
Ceea ce însă se ştie mai puţin e faptul că însuşi primul nostru rege, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, a considerat figura istorică a lui Vlad Ţepeş ca fiind un bun model pentru posteritate. Astfel, cu prilejul anului jubiliar 1906 şi organizării Expoziţiei Naţionale de la Bucuresti, regele a hotărât construirea unui castel după modelul cetăţii de la Poenari a lui Vlad Ţepeş, în parcul Carol.
La originea admiraţiei pentru legendarul voievod a stat şi mesajul transmis prin ridicarea însăşi a cetăţii Poenari, de pe râul Argeş, despre care se spune că ar fi fost construită de o parte din boierii din Târgovişte vinovaţi de trădarea tatălui şi fratelui lui Ţepeş. Aceştia au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de 100 km până la Poenari şi puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui vechi avanpost.
Ulterior primului război mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă pentru paza „Mormântului Ostaşului Necunoscut” .
Până de curând, se putea vizita de două ori pe an, respectiv de Ziua Eroilor (de Înalţare) şi de Ziua Armatei, intrând prin str. Candiano Popescu la nr. 6. De Ziua Eroilor, în luna mai, am fost oprită de un paznic care m-a anunţat că a devenit proprietate privată, iar în luna octombrie un soldat îmi spunea că a redevenit obiectiv al armatei şi după o reamenajare, va putea fi vizitat din nou de public. Aşa că dăm numai târcoale privind neputincioşi la meterezele ce amintesc de vremurile războinice şi strategia de apărare a celui care, deşi a domnit puţini ani, în trei rânduri, şi-a câştigat un loc în „neuitarea” noastră.
Desigur că 3 e o cifră fatidică şi sub semnul ei facem 3 opriri, pornind dinspre Comana, prin Bucureşti, spre Snagov, acolo unde se odihneşte domnitorul.
Dinspre Delta Neajlovului, lângă firul curgător al Dâmboviţei din oraş şi peste lacul Snagov, de trei ori ape, de trei ori domnii, de trei ori opriri.
Marele Final e, până la urmă, dincolo de trădările care l-au aruncat o vreme şi în temniţă pe Vlad Ţepeş, în conştiinţa noastră, începând cu cea a primului nostru suveran până la fiecare dintre români.
Curtea domnească de la Bucureşti a fost pentru prima dată ridicată la rang de reşedinţă de către Vlad Tepeş, ca o alternativă pentru Curtea de la Târgovişte, fiind construită pe locul unde Mircea cel Bătrân ridicase o cetate, cândva între anii 1386-1418.
Ruinele de la Bucureşti, aflate în apropierea Hanului lui Manuc şi după străduţele unde de puţini ani pulsează centrul vechi al Lipscanilor, pot fi prilej de răgaz pe un drum spiritual dinspre Comana, spre Snagov.
Mânăstirea Comana, ctitorită de Ţepeş, se află la aproapximativ 30 de km de Bucureşti, la marginea vestiţilor Codrii ai Vlăsiei, unde o obşte de călugări, veghind ortodox, păstrează vie şi amintirea voievodului nostru. Aşa se face că la intrarea în mânăstire toaca se bate într-o plăcuţă a cărei heraldică înfăţişează vulturul bicefal, simbol al Ţării Româneşti, purtându-ne într-un trecut deopotrivă curajos şi smerit, în vreme ce paşii înaintează spre altar, nevrând parcă să atingă purpura covorului pe care se odihnesc aripile aceleiaşi acvile.
Ruinele îmbrăţişează mânăstirea Comana, spre deosebire de cele de la Bucureşti care sunt ele însele prinse într-o încleştată îmbrăţişare a oraşului nou, amestec de chinuri, uitare şi înstrăinare.
La Comana aerul proaspăt e tăiat de sunetele speciilor rare de păsări din Delta Neajlovului, e destul să respiri adânc, să închizi ochii şi poţi să îţi imaginezi silueta voievodului nostru, aspru, hotărât, în faţa căruia capetele boierilor se plecau cu groaza unei grabnice judecăţi. Mirosul de tămăie parfumată te învăluie până dincolo de zidurile mânăstirii, unde trepte de lemn coboară spre debarcader, la malul Neajlovului. În pivniţa boltită, sunt adunate cu hărnicie într-un muzeu, veşminte de luptă, vase, unelte de lucru, arme, opaiţe, cădelniţe, straie de domniţe, harnaşamente, steaguri.
La Bucureşti, la Curtea Veche, Ţepeş a adus rânduielile dregătoriilor, fiind primul domn de la care târgul vechi a început să se transforme treptat în capitala de mai târziu. Plimbarea printre ruine îţi aduce uitarea de oraş iar în luminile şi umbrele din catacombe poţi simţi deopotrivă trădările, iubirile şi mai cu seamă orgoliile fâşâind printre pietre, după stâlpi sau sub lespezi. Sunt nivele diferite de la care se urcă, se coboară, acoperind felii de timp din care, fără să vrei, ai şi muscat într-o clipă, pentru ca la sfârşit să te alungi însingurat în trotuarul din prezent, care străjuieşte, pe partea stângă întreg perimetrul arheologic.
Poţi să o iei pe oriunde, totuna, timpul a curs la fel şi sub pământ şi pe deasupra! Un lucru e sigur: Ţepeş a fost aici, îl poţi căuta fie şi preţ de câteva minute. Cerul se sprijină graţios pe răzleţe coloane dorice.
Ceea ce însă se ştie mai puţin e faptul că însuşi primul nostru rege, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, a considerat figura istorică a lui Vlad Ţepeş ca fiind un bun model pentru posteritate. Astfel, cu prilejul anului jubiliar 1906 şi organizării Expoziţiei Naţionale de la Bucuresti, regele a hotărât construirea unui castel după modelul cetăţii de la Poenari a lui Vlad Ţepeş, în parcul Carol.
La originea admiraţiei pentru legendarul voievod a stat şi mesajul transmis prin ridicarea însăşi a cetăţii Poenari, de pe râul Argeş, despre care se spune că ar fi fost construită de o parte din boierii din Târgovişte vinovaţi de trădarea tatălui şi fratelui lui Ţepeş. Aceştia au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de 100 km până la Poenari şi puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui vechi avanpost.
Ulterior primului război mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă pentru paza „Mormântului Ostaşului Necunoscut” .
Până de curând, se putea vizita de două ori pe an, respectiv de Ziua Eroilor (de Înalţare) şi de Ziua Armatei, intrând prin str. Candiano Popescu la nr. 6. De Ziua Eroilor, în luna mai, am fost oprită de un paznic care m-a anunţat că a devenit proprietate privată, iar în luna octombrie un soldat îmi spunea că a redevenit obiectiv al armatei şi după o reamenajare, va putea fi vizitat din nou de public. Aşa că dăm numai târcoale privind neputincioşi la meterezele ce amintesc de vremurile războinice şi strategia de apărare a celui care, deşi a domnit puţini ani, în trei rânduri, şi-a câştigat un loc în „neuitarea” noastră.
Desigur că 3 e o cifră fatidică şi sub semnul ei facem 3 opriri, pornind dinspre Comana, prin Bucureşti, spre Snagov, acolo unde se odihneşte domnitorul.
Dinspre Delta Neajlovului, lângă firul curgător al Dâmboviţei din oraş şi peste lacul Snagov, de trei ori ape, de trei ori domnii, de trei ori opriri.
Marele Final e, până la urmă, dincolo de trădările care l-au aruncat o vreme şi în temniţă pe Vlad Ţepeş, în conştiinţa noastră, începând cu cea a primului nostru suveran până la fiecare dintre români.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu