Cu vaporul lui Assan spre….Utagawa Kuniyoshi

   Augustul, cu respiraţia lui fierbinte, se târăie prin oraşul golit…Un pescăruş rătăcit de la malul mării aminteşte de mirosul sării, de valuri şi de vapoare!!
   Nu departe de Bucur Obor, printre străduţe înguste, frânte de sensuri interzise, printre blocuri înalte şi gri, există strada “Vaporul lui Assan” care se opreşte lângă ruinele morii lui Basil George Assan, fostul proprietar. Numele străzii, dincolo de faptul că din pricina edililor e scris greşit, îşi găseşte rostul păstrării în memoria colectivă a amintirii inginerului Assan şi a viselor lui născute în călătorii.
   La Conferinţa din 6/18 martie 1899, “Călătorie Înprejurul Pâmentului”, ţinută în prezenţa Regelui Carol I, Assan a prezentat impresiile sale din Extremul Orient, de departe cele mai spectaculoase fiind cele lăsate de Japonia. Acolo, a fost foarte bine primit prin intermediul unui dragoman la Societatea Geografică din Tokyo, graţie unei scrisori de introducere a domnului Lahovari .
   Scopul iniţial al călătoriei sale a fost evident acela de a dezvolta propria afacere, după cum mărturisea:
   ”De mulţi ani idealul meu era să merg la Singapore, unde întreţinusem o vie corespondenţă cu un fabricant de uleiuri, în scop de a-i vinde perfecţionamentele pe care le-am introdus în fabrica noastră de la Bucureşti, care, fie zis în treacăt, este singura din Europa unde s-a reusit să se extragă uleiul de rapiţă şi de in prin benzină şi s-au abandonat presele hidraulice.”
   De acolo până în Japonia drumul a continuat firesc.
  Dar visele lui Assan depăşeau cu mult interesele iniţiale pur comerciale, căci acesta a solicitat (fără succes) Statului Român să i se încredinţeze o misiune oficială în Japonia, în condiţiile în care japonezii trimiseseră în ultimii 4 ani trei misiuni oficiale în România, dorind să evite greutatea cu care avea să obţină favoarea intrării pe teritoriul nipon, în lipsa unor relaţii consulare.
   Cu adevărat îndrăzneaţă era însă viziunea lui despre dezvoltarea maritimă a României, considerând ca o necesitate formarea unei flote comerciale puternică, susţinută de o flota de război. De altfel, el prezintă în cadrul Conferinţei amintite anterior misiunea pe care şi-a impus-o în Japonia, respectiv “urmărirea scopului de a decide companiile de navigaţiune japoneze să atingă portul Constanţa”. Cu acelaşi entuziasm, Assan a militat şi pentru instituirea unei linii noi maritime:
  “Pentru ca să reuşească o linie nouă, trebuie ca vapoarele ei să aibă viteză mare, să fie confortabile, elegante şi să aibă orchestră pe vapor. Cu aceste condiţiuni, reuşita este sigură. Vaporul “Regele Carol”, cel mai rapid şi elegant din câte navigă pe Marea Neagră, face cursa neînsemnată şi nerentabilă de 12 ore Constanţa- Cosntantinopole”.  
   Pe cât de mare a fost entuziasmul proprietarului morii, pe atât de trist se năruie în prezent ruinele ascunse după blocuri, fără de folos, fără cale de întoarcere şi fără noimă. Zidurile înfipte ca nişte guri căscate în văzduh, din care ţâşneşte o vegetaţie abundentă, ascunzând mizeria prezentului şi a trecutului deopotrivă, îşi iţesc cărămizile printre ramurile copacilor. Pe un gard de beton umed şi murdar descopăr şi numele lui Assan scris corect.
   Nu numai că nu i s-au împlinit visele, ba dimpotrivă, după ani de zile, odată cu venirea comuniştilor la putere, a fost spulberată întreaga avere a familiei, moara fiind preluată abuziv. A mai rămas doar strada cu nume de vapor, înghiţită de oraşul care devoră amintirile cu o poftă macabră, înghesuind prezentul peste maidane şi ruine …
   Eu una mi-aş face o coafură monumentală, în care să-mi înfig biletul de teatru precum femeile japoneze, văzute de Assan, pentru marele “Spectacol Absurd” al oraşului, în care uneori, după ce istoveşti căutând locuri minunate, descoperi în ultimul moment şi arta şi gustul şi realismul chiar lângă tine!
   Căci teatrul japonez se juca de la 10 dimineaţa la 8 seara, preţ de aproape o zi. Pentru a ajunge la teatru, femeile japoneze, spunea Assan, “se sculau la ora 12 noaptea, spre a începe toaleta lor, fardându-se de câte două, trei ori, luând-o de la capăt, socotind fie că sunt prea albe, fie prea roze, ceea ce le lua câte 4-5 ore de lucru”. În plus, pentru că la Tokyo distanţa până la teatru era foarte mare, trebuia ca palanquinul familiei să facă două sau trei curse spre a-i conduce pe toţi la teatru, ceea ce constituia încă un motiv pentru scularea la miezul nopţii.
   Astfel, de pe “vaporul” lui Assan am ajuns la Utagawa Kuniyoshi, a cărui expoziţie de gravuri ”Imagini ale lumii trecătoare: Războinici şi poeţi, actori şi femei frumoase” de la Muzeul Naţional de Artă al României reuneşte 59 de gravuri policrome, majoritatea fiind prezentate pentru prima dată de Secţia de Artă Orientală.
   Până la 1 octombrie, fabuloasa lume a ultimei perioade de glorie a vechii şcoli japoneze de gravură e atât de aproape de noi, încât e de neîngăduit să nu încercăm măcar să-i descifrăm misterele. Prima zi a lui octombrie va înlocui expoziţia poate cu valuri de crizanteme, simbolizând blazonul Mikado şi zâmbind ciufulite în chioşcurile florăreselor.
   Utagawa Kuniyoshi s-a născut în 1797, a fost cel mai bun elev al lui Toyokuni I şi un artist cu cea mai mare influenţă şi putere decât cei mai mulţi contemporani ai săi. El aparţine ultimei perioade de dezvoltare a şcolii vechi de gravură japoneză, ceea ce l-a îndreptăţit pe Arthur Davison Ficke să considere în anul 1915 în ”Chats on Japanese Prints” că “vechea artă a printării policrome a dispărut total, odată cu generaţia lui Kuniyoshi”.
   Cu impresiile lui Assan din Japonia sfârşitului de secol XIX şi extraordinara descriere a artei gravurii de către Arthur Davison Ficke, recent descoperit, am pătruns în atmosfera fascinantă a teatrului vechi japonez, mai puţin prietenoasă a scenelor de bătălii navale, printre crestele munţilor din peisajele celebre ale lui Kuniyoshi şi mai cu seamă am încercat să desluşesc aerul atât de diferit şi aparent asemănător al portretelor. Când priveşti siluetele celor 47 de ronini dintr-o gravură aparţinând seriei “Oglinda vasalilor credincioşi”, ai impresia că acelaşi chip se regăseşte ca urmare a multiplicării figurii, însă treptat descoperi cu uimire arcuirea diferită a sprâncenelor, expresia buzelor cu colţurile ridicate sau lăsate, aplecarea capetelor sau dimpotrivă ridicarea bărbiei, dezarmându-te în faţa detaliilor nenumărate care ţi se dezvăluie din toate planurile.       
   Există o serie dedicată actorilor şi scenelor de teatru Kabuki datând din perioada premergătoare anului 1842, când s-au impus restricţii privind comercializarea gravurilor cu imagini explicite cu actori şi curtezane, ceea ce sporeşte importanţa acestora, căpătând totodată şi valenţe documentare. Căci cu aceste gravuri, compoziţii standard cu actori în roluri memorabile, bărbaţi în travesti, personaje celebre ca şi artiştii se reconstituie chiar regulile ce guvernau teatrul. Astfel, femeile actriţe nu aveau voie pe scenă alături de bărbaţi. Toţi actorii erau de acelaşi sex iar rolurile de femei erau ţinute admirabil de bărbaţi. Se respecta astfel prescripţiunea “Tokugava” care de 350 ani era în vigoare şi prin care femeile erau oprite să se producă pe scenă o dată cu bărbaţii.
   Teatrul era considerat o adevarată şcoală iar piesele aveau subiecte morale şi instructive. Aşa de pildă, portretul actorului Ichikawa Danzaburo V (1831-1845) în ţinută de vânătoare cu evantai de războinic şi arc de mari dimensiuni, gesturi ample şi corpul cambrat surprinde expresivitatea şi forţa interpretării artistice.
   “Femeia cu Umbrela”, gravura dispusă pe înălţime ca un substitut pentru picturi, dezvăluie o siluetă feminină în culori neutre, într-o postură aparent banală, dincolo de care cu puţină imaginaţie, descoperi şi fericirea de pe chipul ei, hotârârea cu care îşi îndreaptă paşii mărunţi poate spre teatru, poate spre un palanchin.
   De departe însă, seria mea preferată este “100 de poeme compuse de 100 de poeţi“, poate pentru că imaginar, mi-a placut să le văd cumva alături de Arthur Davison Ficke, poetul şi avocatul, de care pentru doar o zi, m-am simţit atât de legată!! 
   Un poem - o gravură. Să se fi inspirat însuşi Ficke din limbajul artistic japonez când a pus bazele spectrismului?!
   Seria a fost compilată în secolul al XIII de catre poetul Teiko iar savoarea asocierii poemului cu imaginea e dată de descrierea temei.
   Iată, de pildă, tema poemului 87: “Amintirea unei seri ploioase de toamnă şi ceţurilor ce se înalţă din văi” este reprezentată înfăţişând două persoane înaintand cu greu sub rafale de ploaie.
   Apoi, poemul 60, cu tema ”Doamna de onoare Koshikibu (sec XI) deplânge depărtarea de crestele munţilor Oeyama” se alătură altor poeme reprezentând mai cu seamă stări de spirit, cel puţin la fel de metaforic surprinse în gravuri precum în versuri.
   Cât priveşte arta de a compune versuri, aceasta l-a surprins în mod plăcut şi pe Assan care, la rândul lui, a remarcat faptul că teza de examen în Japonia consta în a face versuri, ceea ce l-a îndreptăţit să considere Japonia “o ţară de artişti”.
   Cromatica este atât de vie şi proaspătă, încât ai spune că adevărată viaţa curge lent chiar în faţa ta, în vreme ce tu, biet vizitator, te simţi strivit de culori terne, aruncat într-o gravură nereuşită în care semănăm cu toţii, având aceleaşi priviri triste şi reci, aceleaşi buze posomorâte strânse. Versurile îmi picură zglobiu în suflet, nu mai ştiu dacă sunt din cele 100 de poeme sau aparţin lui Arthur Ficke sau, dacă nu cumva, chiar eu încep stângace să înşir rime.
   Poţi alege între a trece grăbit prin faţa celor 59 de gravuri şi a pleca la fel de trist ori a te strecura printre personaje şi a simţi răcoarea evantaiului, plesnetul picăturilor de ploaie, a auzi oftatul prinţesei Terute sau suspinele doamnei Koshikibu. Minunata lume a lui Utagawa Kuniyoshi freamătă delicat pentru scurtă vreme, aşteptând oamenii acestui timp să încerce dezlegarea înţelesurilor şi trăirilor de acum 200 de ani, răsplătind parcă visele neîmplinite ale lui Assan, de apropiere faţă de cultura japoneză.
   Eu am ales să intru …
   De acolo, totul se vede altfel, dramatic, copleşitor, plin de pasiune, onoare şi dragoste. E o lume a metaforelor, a cuvintelor nespuse, în care personajele sunt cu totul absorbite de îndeletnicirile lor, indiferent cât de mărunte sau de măreţe ar fi. De la femei citind până la războinici gata să-şi facă seppuku ca şi stăpânul lor, de la dansul cu evantaie al femeilor cu kimono identic până la poetul aristocrat ce priveşte alături de pajul său frunzele de arţar plutind pe râu, cu toţii sunt pe deplin dedicaţi propriilor roluri oferite de Kuniyoshi pentru eternitate.   
  Glisând uşor scena rotativă, specifică teatrului japonez, mă instalez deja în cadrul următor, unde începe acţiunea pentru ca apoi să fug la timp dintr-un decor cu mări învolburate şi bătălii crunte, pe un pod minunat pe care înaintez cu paşi mărunţi dar siguri.
   Şi zâmbesc dându-mi seama că nescriind mai nimic exact de 21 de zile, am respectat fără voie una din regulile vechiului teatru japonez, potrivit căreia nu se prezenta nimic vreme de trei săptămâni publicului, atunci când se pregătea o nouă reprezentaţie.   

Mioritice ( în cautarea lui Dracula) …

   Curtea Veche din Bucureşti devine locul unde “ard” miturile, unde gesturile arhetipale aduc baladele şi legendele româneşti în interpretarea tinerilor actori de o frumuseţe aproape perfectă, de la “Teatrul de Foc“, în Mioritice, regia Cristei Bilciu. Locul e mistic, ruinele amintesc de “acel zid părăsit şi neisprăvit” din Legenda Meşterului Manole.  
  Spectacolul te face părtaş la întâmplările fabuloase, pline de semnificaţii din balada “Mioriţa”, legenda “Meşterului Manole”, pentru a exploda în final în superstiţia şi dansul ritualic desfrânat, ud şi fabulous al Paparudelor, chemând ploaia ca într-o salvare de arşiţa reală şi pentru curăţarea oricăror gânduri, altele decât albe, precum hainele actorilor.
  Eu am mers a treia oară, aflându-mă oarecum sub semnul mistic al cifrei 3, aceeasi care introduce “trei turme de miei, cu trei ciobanei” în decorul baladei. Nu mă pot sătura să îi văd atât de proaspeţi, de frumoşi, de străini de realitatea din jur.
  În mod greşit stăruitor, balada ”Mioriţa” e consacrată ca fiind simbolul fatalismului poporului român, eu însă mereu am interpretat-o optimist şi am făcut tot posibilul să transmit asta oricărui copil, ca o reacţie faţă de încercările triste şi uşor acrite de a sugera resemnarea, ca şi cum motivul complotului precedând o moarte ipotetică ar fi suficient să dezvolte o intrigă a răzbunării.
  Ca şi cum, nu e de la sine înţeles că în fond, ignorarea întâmplărilor nefaste nu este sinonimă cu resemnarea, în contextul în care întreg firul epic al baladei e construit la timpul condiţional- optativ, care nu oferă certitudinea că se vor şi întâmpla previziunile oiţei “bârsane.”
  Locul şi timpul acţiunii sunt suspendate în ritual, în ritmurile alternative ale tobei mari şi ale bătăilor sacadate de toacă, bătăi de palme, pocnituri de degete, sunete moi sau grave, înalte sau joase, care scot trupa de actori de sub bolţile arcuite ale încăperilor de odinioară, pe platoul înalt din Curtea Veche, de la întuneric la lumină.
  Toţi sunt frumoşi: ciobanii, ”oiţele”; îmi place repetarea obsesivă a versurilor care sporeşte realitatea vieţii. Pentru a trăi în timp real, nu avem de făcut altceva decât să imităm gesturile divinităţii, de câte ori o cer împrejurările. 
  În fundal, sus pe ziduri se arată misterios silueta lui Dracula, care flutură straniu un văl căpătând în lumină nuanţe de culoarea prunei, a sângelui, a vinului roşu, a cărămizilor arse de soare, şi acesta devine singura pată de culoare în decorul alb, arhaic, amintind de turmele de oi, de şubele ciobanilor, de răsărit de soare lăptos, de brânză de burduf, de mireasă-lună visată de cioban.
  Apariţia secvenţială a lui Dracula aduce o notă de umor faţă de obsesiva construcţie a unui mit oarecum străin de cultura noastră, însă îndestulată cu suficientă imaginaţie încât să nu putem răzgândi întreg Apusul.
  De la Mioriţa, ca o firească continuare a universului mental conturat de legende, vrăji, proverbe şi balade, se ajunge simbolic prin intermediul întâlnirii cu un “mândru ciobănel, tras printr-un inel”, în spaţiul legendei Meşterului Manole.
  O Ana cu părul roşu, superb preluând sugestia “Teatrului de Foc”, venind împotriva obstacolelor, alergând desculţă, ţinută în frâu de corpurile înlănţuite ale actorilor, pentru ca mai apoi, la rândul lor, să o împresoare zidind-o.   
  Fiecare scenă e alcătuită din simboluri inspirate, fiecare gest se naşte ireal, accentuând spaima omului arhaic faţă de ireal, de nesemnificativ, faţă de moarte, până la urmă.
  Şi tot albul ăsta amintind într-una de tinereţe, de începuturi, de pânză ţesută în casă...
  Ritualul construcţiei care sugerează jertfa zidirii se face printr-o abundenţă de gesturi, de împrejmuire definitivă tocmai printre ziduri dărâmate, amintind în plus şi de jertfa creaţiei însăşi, aşa cum Lucian Blaga a sugerat în Meşterul Manole “căci nimic nu poate dura dacă nu cere un suflet, nu e însufleţit”.
  Ceea ce sporește mesajul spectacolului este încărcătura simbolistică a jocului actorilor, care s-ar putea desfăşura oriunde în spaţiul balcanic, căci se ştie că versiunea aromână a legendei Meşterului Manole are la bază faptul ca meseria de zidar era efectuată în Balcani de aromâni.
   Pe de altă parte, frumoasele fete cu chipuri arse de soare şi rochii albe, cu părul decolorat şi picioare zvelte, care joacă arzând fiecare clipă, dau un aer puternic dramatic, sugerând varianta grecească a legendei.
  Dintre toate variantele însă, cea românească pune în centrul acţiunii drama meşterului Manole, care e mistuit de teama de desăvâşire şi e gata să plătească preţul suprem al nemuririi.
  Conţinutul mistic şi metafizic al legendei Meşterului Manole pendulează între arii folclorice asemănătoare, însă la noi miracolul rostului jertfei s-a împlinit prin însuşi faptul că la sute de ani distanţă, viitoarea familie regală a României avea să aleagă mănăstirea Argeşului ca necropolă.
  Aşadar, întâlnirea dincolo de moarte a celor doi soţi si-a atins mistic menirea prelungind prin moartea violentă a meşterului existenţa pe acelaşi nivel cosmic, ea dându-şi sufletul între pietrele zidului, el în apa curgătoare a izvorului ţâşnit în locul unde s-a aruncat.
  Chemarea stinsă a Anei de dincolo de piatră, îl aruncă pe Manole ca pe un Icar al văzduhului în braţele actorilor, reluând apoi acelaşi salt “mortal”.  
  Apariţia comică a unui grup episodic de bărbaţi echipaţi cu măşti de gaze, “graţios” defilând şi rupând echilibrul pur al albului, îmbrăcaţi cu fuste negre şi lungi, mie una, mi-a inspirat brutalitatea paradoxal comică de interpretare a folclorului după venirea comuniştilor la putere, intoxicarea cu false percepţii, de natură a îndepărta orice analiză prin prisma misticismului:            
  Iată, de pildă, cum în 1961, I. D. Bălan comenta influenţa folclorului:
     “Nu e momentul de a dezbate problema înrăuririi vechii balade româneşti asupra literaturii noastre realist socialiste. Am menţionat doar pentru a sublinia şi în acest fel importanţa răspândirii baladelor noastre pe o scară cât mai largă în rândurile oamenilor muncii. Scriitorii noştri utilizează creaţia populară în mod creator şi într-o viziune nouă, ştiinţifică, bazată pe filosofia marxist leninistă.”
  Şi mai departe, cu privire la caracterul anonim al baladelor şi legendelor populare: 
     “Un lucru nu vom putea însă reconstitui: Autorul. Din uitarea aceasta, stăpânii şi gânditorii reacţionari au împletit legenda “anonimatului” popular pe care au ridicat-o cu satisfacţie la rangul de principiu esthetic. Robul care a oftat doinele, care a creat din gând curat pe Făt Frumos şi din durere pe Mioriţa, a rămas un anonim. De abia epoca socialistă descătuşează toate energiile creatoare ale maselor populare; desfiinţează analfabetismul, asigurând accesul la public al tuturor creatorilor, va înlătura dintre carateristicile folclorului şi acest dureros cuvânt: anonim”.
  Nu e de mirare că toată interpretarea simplistă, lipsit de noimă şi sărăcită de semnificaţii a dus la transformarea ciobanului din Mioriţa şi Anei din legenda Meşterului Manole în personaje resemnate, care nu luptă suficient împotriva destinului, căci, da, filosofia marxistă nu prea cunoaşte termenul de “predestinare”. 
  Firesc, se trece de la secvenţă construită absurd cu personaje anonime, fără chip, şi cu acelaşi Dracula revenind în plan secund, către un final spectaculos, al chemării ploii prin dansul paparudelor, în ritm de tobă şi mişcări parcă ritualice.      
  O regie originală şi inspirată pune în valoare potenţialul tinerilor actori, pentru că întotdeauna începuturile sunt pe cât de grele, pe atât de incredibile, pentru că nu numele lor duce legenda mai departe ci însăşi legenda duce numele lor, pentru că tinere şi la început de viaţă erau şi personajele baladei.
  Şi cine se simte cu adevărat tânăr şi vrea să uite de numărul anilor nu trebuie decât să intre în timpul baladelor şi legendelor, să încerce liber alături de “Trupa de Foc” altfel de trăiri, născute din folclor şi superstiţii !
  Iar până în septembrie, când se va relua spectacolul, rămâne augustul de zăbavă la Muzeul Naţional de Artă al României a expoziţiei “Mărturii. Frescele Mânăstirii Argeşului”, în care meterezele de lemn, caftanul cusut cu fir de argint al lui Negru Vodă şi frescele reconstituite ale mânăstirii prefigurează atmosfera legendei gata să învăluie din nou Curtea Domnească, surprinsă magic în fotografiile Danei Mitică sau ale Mariei Ecaterina Tache .