Augustul, cu respiraţia lui fierbinte, se târăie prin oraşul golit…Un pescăruş rătăcit de la malul mării aminteşte de mirosul sării, de valuri şi de vapoare!!
Nu departe de Bucur Obor, printre străduţe înguste, frânte de sensuri interzise, printre blocuri înalte şi gri, există strada “Vaporul lui Assan” care se opreşte lângă ruinele morii lui Basil George Assan, fostul proprietar. Numele străzii, dincolo de faptul că din pricina edililor e scris greşit, îşi găseşte rostul păstrării în memoria colectivă a amintirii inginerului Assan şi a viselor lui născute în călătorii.
La Conferinţa din 6/18 martie 1899, “Călătorie Înprejurul Pâmentului”, ţinută în prezenţa Regelui Carol I, Assan a prezentat impresiile sale din Extremul Orient, de departe cele mai spectaculoase fiind cele lăsate de Japonia. Acolo, a fost foarte bine primit prin intermediul unui dragoman la Societatea Geografică din Tokyo, graţie unei scrisori de introducere a domnului Lahovari .
Scopul iniţial al călătoriei sale a fost evident acela de a dezvolta propria afacere, după cum mărturisea:
”De mulţi ani idealul meu era să merg la Singapore, unde întreţinusem o vie corespondenţă cu un fabricant de uleiuri, în scop de a-i vinde perfecţionamentele pe care le-am introdus în fabrica noastră de la Bucureşti, care, fie zis în treacăt, este singura din Europa unde s-a reusit să se extragă uleiul de rapiţă şi de in prin benzină şi s-au abandonat presele hidraulice.”
De acolo până în Japonia drumul a continuat firesc.
Dar visele lui Assan depăşeau cu mult interesele iniţiale pur comerciale, căci acesta a solicitat (fără succes) Statului Român să i se încredinţeze o misiune oficială în Japonia, în condiţiile în care japonezii trimiseseră în ultimii 4 ani trei misiuni oficiale în România, dorind să evite greutatea cu care avea să obţină favoarea intrării pe teritoriul nipon, în lipsa unor relaţii consulare.
Cu adevărat îndrăzneaţă era însă viziunea lui despre dezvoltarea maritimă a României, considerând ca o necesitate formarea unei flote comerciale puternică, susţinută de o flota de război. De altfel, el prezintă în cadrul Conferinţei amintite anterior misiunea pe care şi-a impus-o în Japonia, respectiv “urmărirea scopului de a decide companiile de navigaţiune japoneze să atingă portul Constanţa”. Cu acelaşi entuziasm, Assan a militat şi pentru instituirea unei linii noi maritime:
“Pentru ca să reuşească o linie nouă, trebuie ca vapoarele ei să aibă viteză mare, să fie confortabile, elegante şi să aibă orchestră pe vapor. Cu aceste condiţiuni, reuşita este sigură. Vaporul “Regele Carol”, cel mai rapid şi elegant din câte navigă pe Marea Neagră, face cursa neînsemnată şi nerentabilă de 12 ore Constanţa- Cosntantinopole”.
Pe cât de mare a fost entuziasmul proprietarului morii, pe atât de trist se năruie în prezent ruinele ascunse după blocuri, fără de folos, fără cale de întoarcere şi fără noimă. Zidurile înfipte ca nişte guri căscate în văzduh, din care ţâşneşte o vegetaţie abundentă, ascunzând mizeria prezentului şi a trecutului deopotrivă, îşi iţesc cărămizile printre ramurile copacilor. Pe un gard de beton umed şi murdar descopăr şi numele lui Assan scris corect.
Nu numai că nu i s-au împlinit visele, ba dimpotrivă, după ani de zile, odată cu venirea comuniştilor la putere, a fost spulberată întreaga avere a familiei, moara fiind preluată abuziv. A mai rămas doar strada cu nume de vapor, înghiţită de oraşul care devoră amintirile cu o poftă macabră, înghesuind prezentul peste maidane şi ruine …
Eu una mi-aş face o coafură monumentală, în care să-mi înfig biletul de teatru precum femeile japoneze, văzute de Assan, pentru marele “Spectacol Absurd” al oraşului, în care uneori, după ce istoveşti căutând locuri minunate, descoperi în ultimul moment şi arta şi gustul şi realismul chiar lângă tine!
Căci teatrul japonez se juca de la 10 dimineaţa la 8 seara, preţ de aproape o zi. Pentru a ajunge la teatru, femeile japoneze, spunea Assan, “se sculau la ora 12 noaptea, spre a începe toaleta lor, fardându-se de câte două, trei ori, luând-o de la capăt, socotind fie că sunt prea albe, fie prea roze, ceea ce le lua câte 4-5 ore de lucru”. În plus, pentru că la Tokyo distanţa până la teatru era foarte mare, trebuia ca palanquinul familiei să facă două sau trei curse spre a-i conduce pe toţi la teatru, ceea ce constituia încă un motiv pentru scularea la miezul nopţii.
Astfel, de pe “vaporul” lui Assan am ajuns la Utagawa Kuniyoshi, a cărui expoziţie de gravuri ”Imagini ale lumii trecătoare: Războinici şi poeţi, actori şi femei frumoase” de la Muzeul Naţional de Artă al României reuneşte 59 de gravuri policrome, majoritatea fiind prezentate pentru prima dată de Secţia de Artă Orientală.
Până la 1 octombrie, fabuloasa lume a ultimei perioade de glorie a vechii şcoli japoneze de gravură e atât de aproape de noi, încât e de neîngăduit să nu încercăm măcar să-i descifrăm misterele. Prima zi a lui octombrie va înlocui expoziţia poate cu valuri de crizanteme, simbolizând blazonul Mikado şi zâmbind ciufulite în chioşcurile florăreselor.
Utagawa Kuniyoshi s-a născut în 1797, a fost cel mai bun elev al lui Toyokuni I şi un artist cu cea mai mare influenţă şi putere decât cei mai mulţi contemporani ai săi. El aparţine ultimei perioade de dezvoltare a şcolii vechi de gravură japoneză, ceea ce l-a îndreptăţit pe Arthur Davison Ficke să considere în anul 1915 în ”Chats on Japanese Prints” că “vechea artă a printării policrome a dispărut total, odată cu generaţia lui Kuniyoshi”.
Cu impresiile lui Assan din Japonia sfârşitului de secol XIX şi extraordinara descriere a artei gravurii de către Arthur Davison Ficke, recent descoperit, am pătruns în atmosfera fascinantă a teatrului vechi japonez, mai puţin prietenoasă a scenelor de bătălii navale, printre crestele munţilor din peisajele celebre ale lui Kuniyoshi şi mai cu seamă am încercat să desluşesc aerul atât de diferit şi aparent asemănător al portretelor. Când priveşti siluetele celor 47 de ronini dintr-o gravură aparţinând seriei “Oglinda vasalilor credincioşi”, ai impresia că acelaşi chip se regăseşte ca urmare a multiplicării figurii, însă treptat descoperi cu uimire arcuirea diferită a sprâncenelor, expresia buzelor cu colţurile ridicate sau lăsate, aplecarea capetelor sau dimpotrivă ridicarea bărbiei, dezarmându-te în faţa detaliilor nenumărate care ţi se dezvăluie din toate planurile.
Există o serie dedicată actorilor şi scenelor de teatru Kabuki datând din perioada premergătoare anului 1842, când s-au impus restricţii privind comercializarea gravurilor cu imagini explicite cu actori şi curtezane, ceea ce sporeşte importanţa acestora, căpătând totodată şi valenţe documentare. Căci cu aceste gravuri, compoziţii standard cu actori în roluri memorabile, bărbaţi în travesti, personaje celebre ca şi artiştii se reconstituie chiar regulile ce guvernau teatrul. Astfel, femeile actriţe nu aveau voie pe scenă alături de bărbaţi. Toţi actorii erau de acelaşi sex iar rolurile de femei erau ţinute admirabil de bărbaţi. Se respecta astfel prescripţiunea “Tokugava” care de 350 ani era în vigoare şi prin care femeile erau oprite să se producă pe scenă o dată cu bărbaţii.
Teatrul era considerat o adevarată şcoală iar piesele aveau subiecte morale şi instructive. Aşa de pildă, portretul actorului Ichikawa Danzaburo V (1831-1845) în ţinută de vânătoare cu evantai de războinic şi arc de mari dimensiuni, gesturi ample şi corpul cambrat surprinde expresivitatea şi forţa interpretării artistice.
“Femeia cu Umbrela”, gravura dispusă pe înălţime ca un substitut pentru picturi, dezvăluie o siluetă feminină în culori neutre, într-o postură aparent banală, dincolo de care cu puţină imaginaţie, descoperi şi fericirea de pe chipul ei, hotârârea cu care îşi îndreaptă paşii mărunţi poate spre teatru, poate spre un palanchin.
De departe însă, seria mea preferată este “100 de poeme compuse de 100 de poeţi“, poate pentru că imaginar, mi-a placut să le văd cumva alături de Arthur Davison Ficke, poetul şi avocatul, de care pentru doar o zi, m-am simţit atât de legată!!
Un poem - o gravură. Să se fi inspirat însuşi Ficke din limbajul artistic japonez când a pus bazele spectrismului?!
Seria a fost compilată în secolul al XIII de catre poetul Teiko iar savoarea asocierii poemului cu imaginea e dată de descrierea temei.
Iată, de pildă, tema poemului 87: “Amintirea unei seri ploioase de toamnă şi ceţurilor ce se înalţă din văi” este reprezentată înfăţişând două persoane înaintand cu greu sub rafale de ploaie.
Apoi, poemul 60, cu tema ”Doamna de onoare Koshikibu (sec XI) deplânge depărtarea de crestele munţilor Oeyama” se alătură altor poeme reprezentând mai cu seamă stări de spirit, cel puţin la fel de metaforic surprinse în gravuri precum în versuri.
Cât priveşte arta de a compune versuri, aceasta l-a surprins în mod plăcut şi pe Assan care, la rândul lui, a remarcat faptul că teza de examen în Japonia consta în a face versuri, ceea ce l-a îndreptăţit să considere Japonia “o ţară de artişti”.
Cromatica este atât de vie şi proaspătă, încât ai spune că adevărată viaţa curge lent chiar în faţa ta, în vreme ce tu, biet vizitator, te simţi strivit de culori terne, aruncat într-o gravură nereuşită în care semănăm cu toţii, având aceleaşi priviri triste şi reci, aceleaşi buze posomorâte strânse. Versurile îmi picură zglobiu în suflet, nu mai ştiu dacă sunt din cele 100 de poeme sau aparţin lui Arthur Ficke sau, dacă nu cumva, chiar eu încep stângace să înşir rime.
Poţi alege între a trece grăbit prin faţa celor 59 de gravuri şi a pleca la fel de trist ori a te strecura printre personaje şi a simţi răcoarea evantaiului, plesnetul picăturilor de ploaie, a auzi oftatul prinţesei Terute sau suspinele doamnei Koshikibu. Minunata lume a lui Utagawa Kuniyoshi freamătă delicat pentru scurtă vreme, aşteptând oamenii acestui timp să încerce dezlegarea înţelesurilor şi trăirilor de acum 200 de ani, răsplătind parcă visele neîmplinite ale lui Assan, de apropiere faţă de cultura japoneză.
Eu am ales să intru …
De acolo, totul se vede altfel, dramatic, copleşitor, plin de pasiune, onoare şi dragoste. E o lume a metaforelor, a cuvintelor nespuse, în care personajele sunt cu totul absorbite de îndeletnicirile lor, indiferent cât de mărunte sau de măreţe ar fi. De la femei citind până la războinici gata să-şi facă seppuku ca şi stăpânul lor, de la dansul cu evantaie al femeilor cu kimono identic până la poetul aristocrat ce priveşte alături de pajul său frunzele de arţar plutind pe râu, cu toţii sunt pe deplin dedicaţi propriilor roluri oferite de Kuniyoshi pentru eternitate.
Glisând uşor scena rotativă, specifică teatrului japonez, mă instalez deja în cadrul următor, unde începe acţiunea pentru ca apoi să fug la timp dintr-un decor cu mări învolburate şi bătălii crunte, pe un pod minunat pe care înaintez cu paşi mărunţi dar siguri.
Şi zâmbesc dându-mi seama că nescriind mai nimic exact de 21 de zile, am respectat fără voie una din regulile vechiului teatru japonez, potrivit căreia nu se prezenta nimic vreme de trei săptămâni publicului, atunci când se pregătea o nouă reprezentaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu