Odiseea Bucureştiului, printre coloane şi nimfe…

 

În alb şi albastru văd Bucureştiul, cu puţine zile înainte să-şi prindă -n piept şnurul Mărţişorului, vesel şi roşind zglobiu la venirea primăverii.
În faţa Bisericii Greceşti flutură uşor steagul de mătase, alb-albastru, cerul e albastru întunecat, în intersecţii tremură de frig bucheţele albe de ghiocei în mâna vânzătorilor ambulanţi, doar coloanele de marmură care împânzesc Bucureştiul amintesc de vechea Grecie şi influenţa elenă asupra culturii române.
Impunătoare, coloanele sprijină edificii masive sau, pe alocuri, îşi reazemă alene siluetele pe faţadele de pe care zâmbesc  chipuri de îngeri. Pe străzi, dinspre statui şi case rătăcite cu pereţi albaştri se aude un sunet prelung, asemenea celui al  sirenelor care promiteau lui Ulise ştiinţa, prinzându-l în plasa cântecelor.
Mitologia greacă ne învăluie în chip misterios şi ne ademeneşte cu alegoriile sale, prinzându-ne în ţesătura în care urzeala e înşelătoare şi bătătura e solidă. Pânza Penelopei acoperă oraşul care se lasă moale, robit de fire nevăzute deşirându-se cu fiecare clădire părăsită sau fiecare strada rănită.
Biserica Greacă se află lângă scuarul cunoscut sub numele Izvorul Rece iar piatra ei de temelie a fost pusă în 1899, când meşteri din Grecia au adus marmura ce urma să fie folosită la iconostas şi au demarat lucrările, împrejmuite mai târziu cu un gard lucrat la Athena.
În mijlocul scuarului statuia lui Mihai Eminescu priveşte uşor ironic către următoarea intersecţie, unde se află C.A.Rosetti, întemeietorul gazetei”Românul”, ţinta sarcasmului eminescian:

    “Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec şi pe Carada, un alt grec , înfiinţând  o gazetă.

    Ce nume-i dau?

   “Românul”

    Ei cari n-au fost români de neamul lor. “

Poate aversiunea faţă de greci se moştenea de pe vremea când fanarioţii veniţi din Constantinopol se însoţeau deopotrivă de nepotism, cu  spolierea tuturor categoriilor sociale şi impunerea de noi şi noi taxe.

Pe cât de îmbăcsită şi nefastă era vederea politică a acestora, pe atât de mare preocuparea pentru înflorirea culturii. Încă înainte de domniile fanariote, căile de pătrundere a culturii greceşti la noi au fost afluxul călugărilor greci în ţările noastre  ca urmare a închinării mănăstirilor şi contactul direct al domnilor şi boierilor români cu lumea greacă din Fanar.

Astfel, aflăm mănăstirea Stavropoleus, o bijuterie arhitecturală, din spatele Muzeului Naţional de Istorie, întemeiată la anul 1724 de arhimandritul grec Ioanichie. Din ansamblul mănăstiresc fac parte biserica şi incinta care împrejmuieşte curtea interioară, construită la începutul secolului al XX-lea în stil neo-românesc, după planurile arhitectului Ion Mincu. Adăpostind o atmosferă unică, spirituală, mănăstirea e cuibărită lângă sediul fostei Bănci de Credit Român. Vis a vis, faţada lungă a Palatului Societăţii Dacia, construit între anii 1910-1913, se remarcă prin abundenţa detaliilor şi prin prezenţa coloanelor ionice, dorice şi corintice; uşor se prelinge după colţ, către strada Lipscani, dezvăluind o eleganţă desăvârşită.

Coloanele de marmură par a ţine pe umeri greutatea trecutului. Solide sau zvelte, dar deopotrivă de înalte, au rămas în peisajul oraşului ca un ajutor nepreţuit în rătăcirile şi chemările tulburi ale deceniilor trecute, menite să ne înfunde într-un peisaj hidos ”al marilor transformări”.

Ca şi Ulise fugind departe de Circe şi Calyspo, ne-am ascuns sufletele poate  după coloanele Cercului Militar Naţional, poate după cele ale Băncii Naţionale, pentru ca apoi, rătăcind, să ajungem în faţa Universităţii.

Acolo, pe locul unde se află statuia lui Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino a întemeiat în anul 1679 pentru prima dată Academia, în care limba de predare era limba greacă. Concret, şcoala funcţiona la mănăstirea Sava.

Printre profesorii vestiţi aduşi din lumea Orientului grec se număra şi Ion Comnenul, cu studii de teologie şi medicină în Italia şi Gherman de Nisa, director al Academiei Greceşti din Constantinopol. Astfel, cultura românească se va dezvolta pe linia elinismului, care va căpăta forţe noi mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. 

În timpul lui Brâncoveanu, de altfel, s-a făcut şi trecerea la introducerea serviciului divin în limba grecească, limba română nefiind încă pregătită să ia locul celei slavone.

Reorganizată încă din al doilea an al domniei lui Brâncoveanu, şcoala grecească din Bucureşti a căpătat în principal un caracter filozofic, care se regăsea în discipline precum logica, retorica, psihologia şi metafizica, iar în al doilea rând, un caracter filologic şi istoric, cerându-se ca lecturi obligatorii “Tragediile” lui Sofocle, Euripide, discursurile lui Demostenes, Plutarh, Tucidide, “Fabulele” lui Esop. La acestea, se adăuga şi caracterul ştiinţific, fiindcă se preda: astronomia, fizica şi matematica lui Pitagora.

Minunata împrejurare de a ne găsi şi astăzi în fața Universităţii bucureştene pe acelaşi loc unde odinioară se puneau bazele şcolii academice greceşti, ne mai scutură puţin de resentimentele faţă de bieţii fanarioţi atât de asimilaţi proastelor obiceiuri  administrative.

Sufletul vechi al oraşului, îmbrăcat în zdrenţe ca un Ulise ascuns printre pretendenţi, a stat după coloanele dorice, privind în tăcere marile confruntări între discordie şi iubire, care, amintind de patima dintre Ares şi Afrodita, s-au năpustit pe rând pe străzi, dând prilej de manifestaţii paşnice sau violente în Piaţa Universităţii.

Căci spiritul grec a pătruns uneori cu toată strălucirea înţelepciunii în peisajul citadin, înveselit de bunul gust al petrecerilor date de familii de origine greacă cum ar fi celebra familie Şuţu, al cărei palat adăposteşte astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti.

Alteori a luat captive proastele obiceiuri ca superficialitatea şi nepotismul.

Aşa a rămas între coperţile “Momentelor şi schiţelor” lui Caragiale, micul Ftiriadi, care, însoţit de mama sa la examenul anual, reprezintă prototipul copilului unei familii de greci îmbogăţiţi peste noapte şi strecuraţi în funcţiile politice ale ţării, pe care îi critica şi Mihai Eminescu.

“Profesorul(demn): No, acuma tânărul Ftiriadi. Spune-ne, s-audă şi ilustra matronă, onorata ta mamă; nu-i aşa că pământul se-nvărke în jurul soarelui trei ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?

Micul Ftiriadi: Da, dom’le.

Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care foarte satisfacută se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşează iar la loc): No, nu-i aşa că presiunea se ghemonstră sufitiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maghheburg?

Micul Ftiriadi: Da, dom’le.

Profesorul (către clasa întreagă): No, boilor, vedeţi numai exemplu de aplicaţiune! 

Paradoxal este însă faptul că însuşi Ion Luca Caragiale este de origine greacă, fiind primul născut al lui Luca Ştefan Caragiale şi al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Mai actuale ca oricând, personajele universului literar al lui Caragiale, încremenite în grupul statuar din faţa Teatrului Naţional sau zgomotos reprezentate în viaţa politică românească, aduc de peste vremuri  dialoguri ironice și spumoase care eşuează într-un comic incendiar de situaţii.  

Trăind contradictoriu ca şi Ulise, am învăţat să supravieţuim într-un oraş din ce în ce mai devorat de patimile lui, de orgolii, de voluptatea afişării ultimelor colecţii de modă pe străzi cu asfaltul rupt în bucăţi, am împrumutat poate din perfidia şi ingeniozitatea lui.

Dar mai presus de toate, ar trebui să ne legăm de catargul vieţii, să refuzăm să ne abandonăm funestului farmec al cântecului Sirenelor care ne vrăjeşte zilnic ademenindu-ne în iureşul consumismului şi făcându-ne să uităm de viaţa adevărată, aşa cum răsare zilnic, simplă, grea într-un oraş capitală de la marginea Europei.

Şi în vreme ce privim albastrul cerului, atât cât se poate vedea spânzurat printre blocurile înalte, să ne cufundăm în poezia lui Konstantinos Kavafis, întemeietorul poeziei moderne; femeile vom înţelepţi pe dată cu ochii albaştri de safir şi împletituri de nimfe iar bărbaţii vor deveni destoinici ca Ulise.  

Dorul de miturile Greciei, de arheologia zăvorâtă printre lespezile Curţii Vechi, unde amforele ascund dulceaţa negoţului grecilor, de coloanele de marmură ne mistuie în nopţile de februarie, când Luna femeie plânge după fratele său geamăn, Apolo-Soare.

    

  

Dinspre Turcia, pe covorul fermecat …

  Când soarele răsare la Bucureşti, locul spre care se îndrepta şi Slavici, în mii de case sfârâie pe foc ibrice cu cafea, se ridică aromele Orientului şi oamenii pornesc spre străzile care ascund vremuri trecute. Lasă închis în casă împrumutul lingvistic turcesc,    zăvorât în bucătării şi cămări, lasă ibrice, polonice, cafea, chibrite, farfurii şi o iau la goană prin secolul XXI, fugăriţi de alte cuvinte atârnate de viaţa noastră cea de toate zilele: bacşiş, tertip, şiretlic, tabiet, taifas, moft.

  Pentru că ele sunt vii, au rămas înfipte adânc în societate, parcă într-o disperare venită din neputinţa otomanilor de a ne transforma în paşalâc.

  În centrul oraşului, la mânâstirea "Sfântul Gheorghe", se află mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu, decapitat de turci pentru neascultare. Dacă purtăm cu mândrie şi smerenie gestul său, ne eliberăm de amintirea anilor sângeroşi care au zgălţâit domniile în Ţările Române şi facem un pas dinspre istorie spre cultură. Acceptăm cu înţelepciunea adusă de secole prezenţa gustului, a aromelor si a lucrurilor de provenienţă turcească care ne împodobesc zilele.

  În aşteptarea deschiderii galeriei de artă orientală de la Muzeul Naţional de Artă al României, din luna mai 2013, unde se va prezenta cea mai valoroasa colecţie de covoare orientale, să rătăcim printre covoarele turceşti care încă se vând în magazine şi, închizând ochii preţ de o secundă, să plutim ca pe un covor fermecat în fascinanta lume de la Porţile Orientului. Căci arta tradiţională a covoarelor orientale, sugestiv prezentată acum 6 ani de către Secţia de Artă Orientală a Muzeului Naţional de Artă al României în expoziţia “De la mihrab la grădina paradisului" dezvăluie o simbolistică impresionantă, plină de detalii, de un registru cromatic aparte, exploziv în sute de nuanţe şi lasciv în simetria motivelor.

  Spaţiul urban al caselor fostelor generaţii a fost destul de brutalizat în urmă cu 2 decenii, prin înlocuirea unor elemente specifice locului cu produse importate din alte culturi, venite parcă să măture odată cu praful şi identitatea noastră culturală. Căci, interioarele româneşti aveau în majoritatea lor covoare de lână care contribuiau substanţial la căldura încăperii însă în acelaşi timp absorbeau lumina şi învăluiau încăperile într-o semiobscuritate misterioasă. Treptat au dispărut din case şi s-au refugiat în fotografii. La Muzeul Ţăranului Român, covoarele transilvănene poartă în ele farmecul sărbătorilor, înaintea cărora oamenii scoteau pe balustrada pripsei, ţesăturile pline de culori şi poveşti şi ascund pe alocuri motive inspirate din spaţiul fostului Imperiu Otoman. 

  De la imagini la cuvinte şi sunete!!

 Cuvintele turceşti s-au strecurat în limba română, care-şi “îndulceşte” latinitatea cu gustul lor.

  Halviţa, rahatul şi halvaua se vând în pieţe amintind de “Bazarul de mirodenii” de la Istanbul, de unde vin curmalele, fisticul şi alunele. Dulceaţa cuvintelor e pe măsura gustului ce îţi tulbură simţurile.

  Şi ca-ntr-o ciudată şi fericită întâmplare, ne lăsăm purtaţi de cuvinte levantine spre Biserica Lucaci de pe Str. Logofăt Udrişte, unde la mormântul lui Anton Pann, se iţeşte fesul turcesc al omului care a răscolit literatura română “plimbându-l” pe Nastratin Hogea prin Povestea Vorbei, câştigand astfel, mai târziu, admiraţia lui Eminescu în “Epigonii”. (“S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”).

  În capătul străzii, un imobil îşi sprijină tâmpla pe o coloană împodobită spectaculos cu motive orientale cu sclipiri metalice.

  Născut când secolul al XVIII-lea îşi căuta identitatea iluministă, Anton Pann a devenit poetul şi cronicarul unui Bucureşti plin de glodul mahalalelor dar şi de exuberanţa târgurilor prin care treceau convoaie de mărfuri. În zadar Piaţa Obor a fost atestată  încă din 2004 de Ministerul Culturii ca având valoare de patrimoniu imaterial, căci atmosfera anilor 1800-1840 aflată sub semnul contrastului mentalităţilor, cu zarafi şi calici, cu târgoveţi şi slugile lor, cu moralişti expresivi sau alte soiuri de personaje, nu se regăseşte în nici un fel în actualele Hale Obor.

  Oprindu-te preţ de 5 minute în faţa unui stand de dulciuri ai fi tentat să te închipui la bazarul de mirodenii de la Istanbul, însă din păcate, Halele adăpostesc cele mai variate mărfuri, într-o vecinătate nefericită.

  Şi atunci, cu umor îţi aminteşti de scrierile anecdotice ale lui Anton Pann, mai potrivite ca oricând cu harababura de la Obor:

“ Mai cu seamă Varza, cea-ngămfată-n foi,

 Umblă să aducă-n toate mari nevoi;

 Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,

 Ea înlăcrămează prunci şi mume chiar;

 Prazul, iar, mojicul, cu obrazul tras,

 Are nişte fumuri de rup parcă nas;

 Când e Usturoiul, el şi mai grozav

 Tulbură văzduhul cu al său nărav.”    

 Dar din iureşul pieţei cuvintele se preschimbă în sunete şi culorile legumelor, fructelor şi mirodeniilor se topesc uşor în sunete dulci, prelungi sau ascuţite, amintind de parfumul oriental impregnat de folclorul şi spiritul autohton. Întâlnirea extraordinară a cuvintelor cu sonorităţile provenind din spaţiul otoman (al-ūd, saz, ney, bendir, caval, davul) a fost de altfel şi marea revelaţie a  lui Anton Pann.

  Cu o deschidere culturală remarcabilă, Anton Pann, omul care a compus muzica Imnului României, a reuşit să depăşească percepţia istorică asupra Imperiului Otoman, a cărui glorie apunea şi, ca un cunoscător perfect al muzicii orientale, să introducă în muzica veche românească sunetele şi instrumentele specifice acordurilor otomane.

 Paracliser la Biserica Olari, Anton Pann a contribuit la modernizarea muzicii bisericeşti româneşti, aceeaşi care răsună în Mănăstirea Radu Voda, înainte să fi fost  arsă de la temelie de către Sinan Paşa, în perioada când a ocupat Bucureştiul.  

  În apropiere, pe strada Iancu Capitanul, caligrafia turcă se răsfaţă şerpuind numele unui restaurant cu specific turcesc lângă un alt lăcaş de cult ortodox, simbolizând amestecul uimitor al culturilor, rezistenţa religioasă dar şi aroma secolelor trecute, a căror savoare te învăluie pornind de la faimosul Kebab până la dulcele cataif!

  Pe străzi au rămas rătăcite arabescuri săpate în piatră, vrejuri de plante care curg alene pe coloane. Pe o clădire descrisă ca fiind reprezentativă stilului neoromânesc, temele de inspiraţie orientală sunt trădate de albastrul presărat cu stele aurii încadrat de împletiri minuţioase de piatră.

  De departe, se distinge însă prin abundenţa motivelor orientale imobilul de pe strada Visarion, cunoscut ca “Palatul Brătianu”. Faţadele poartă cu mândrie o decoraţie luxuriantă vegetală în relief, de pe care se profilează siluetele acoladă ale ferestrelor.

 Detaliile minuţioase picură ca într-un castel de nisip, peste coloane, în jurul balcoanelor, în brâul ce înconjoară clădirea, pregătită să renască după o restaurare aproape ajunsă la final.

 În colţul străzilor, oraşul primeşte primăvara cu braţe pline de lalele, florile simbolice ale Imperiului Otoman şi te îndeamnă spre cel mai  vechi parc al său, “Cişmigiul” al cărui nume este de asemenea derivat de la cuvantul turc cişmea.        

  Odată ajuns în parc, laşi în urmă istoria cu zilele ei întunecate şi trăieşti aşteptând următoarea dimineaţă în care ibricul sfârâie pe foc şi cafeaua te îmbată cu aroma ei, parcă adulmecând molcom cu o leneveală venind de la Porţile Bizanţului dar şi cu umor românesc  întâmplările ce vor năvăli în viaţa noastră!

  Între timp, Nastratin se preumblă ca un hoge prin “Povestea Vorbei” a  lui Anton Pann şi prin “Levantul” lui Mircea Cărtărescu, unde găseşte o Valahie prosperă:

“ Cahveaua cură pe la cişmele,

   Dă care vrei, solubilă, naturelă,

   Locomotivele au dă fagure biele

   Şi dă ghiudem manivelă.

   Uliţele târgurilor toate

   Cu caş afumat sunt pavate .

   Tramvaele umblă pe doi cârnăciori

   Şi se prind de fir cu spaghete

   Pruncii de Sîn’ Nicolae în zori,

   Toblerone găsesc în ghete,

   Portucale, smochine şi gref

   Banane şi orce mai au chef.”   

  

      

”Au Revoir, Le Petit Paris ! “

  Seara oraşul e mai frumos, întunericul ascunde încercările arhitecturale nereuşite, tristeţea oamenilor, alăturarea nefericită între noile clădiri şi amintirile vremurilor de odinioară, tencuiala căzută, culorile şterse de vânt şi ploi.

  Seara dezvăluie amintirea “Micului Paris”, culorile brune, calde, mirosul de lemn al uşilor masive, aroma de ciocolată care se presimte din Cofetăria “Capşa”. Acolo s-a servit prima dată celebra prăjitura “Joffre” creată în cinstea generalului Joffre, comandantul forţelor armate de campanie franceze în timpul primului război mondial, al cărui apropiat nu mai puţin celebru, Generalul Berthelot, sosea în Bucureşti ca şi conducător al Misiunii Franceze.

  Rafinamentul francez a rămas captiv în oraşul nostru, până atunci întors cu faţa spre Orient, iar de la jumătatea secolului trecut, cu brutalitate ascuns printre clădirile comuniste .      

  Seara, cele mai frumoase clădiri construite de arhitecţii francezi în Bucureşti se lasă îmbrăţişate de lumini blânde, parcă îşi răsfaţă zidurile întinzându-se din toate încheieturile, din care se  preling umbrele vieţii aristocrate de odinioară.

  Cu o foame de-a dreptul pantagruelică, societatea românească a împrumutat modelele franceze, fără să se sfiască a se considera o sora mai mică a Franţei, neuitând sprijinul lui Napoleon al III-lea pentru Unirea Principatelor Române şi prietenia mărturisită faţă de Alexandru Ioan Cuza. Astfel, s-a deschis calea unor decenii aflate sub semnul influenţelor culturale franceze.

  Literatura, arhitectura, moda vremii au tresăltat într-un entuziasm care, pe alocuri, a depăşit graniţa moderaţiei.

  Aşa, de pildă, în casa memorială “Storck” descoperim macheta Mânăstirii Curtea de Argeş, considerată o capodoperă arhitecturală şi devenită, nu întâmplător, necropola familei regale a României.

  Lucrarea redă întocmai imaginea mânăstirii înainte de restaurarea realizată de echipa condusă de arhitectul francez Andre Lecomte, care prin intervenţia asupra medalioanelor originale, considerate de inspiraţie otomană, orientală, a diminuat valoarea istorică a monumentului.

   De altfel, comparaţia se poate face cu mare uşurinţă şi în acelaşi timp regret, vizitând expoziţia temporară “Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeşului” de la Muzeul Naţional de Artă a României, unde imaginile de epocă şi fragmentele propuse vizitatorilor conduc la reconstituirea vizuală a detaliilor pierdute.

  Au fost ani de încercări, de puternică emulaţie, în care şi-au făcut loc, dincolo de greşelile inevitabile, minunate edificii câştigate definitiv pentru viaţa culturală românească.

  Aşa s-a ridicat între anii 1886 şi 1889, Atheneul Român, la iniţiativa societății omonime, care a lansat campania de donații cu sloganul: „Daţi 1 leu pentru Ateneu!”. Inspirată de arhitectura pariziană, clădirea construită după planurile lui Albert Galleron şi inaugurată chiar într-o zi de 14 februarie, reprezintă un punct important pe harta oraşului.

  Acelaşi Albert Galleron a realizat şi somptuosul imobil al Băncii Naționale a României, pe vremuri sediu al unei bănci private. Generozitatea cu care era răsplătită munca arhitecţilor francezi denota intenţia comanditarilor de a deveni beneficiarii unor lucrări impresionante. Însă, pe cât de fastuoase se ridicau clădirile, pe atât de devoratoare se arătau notele de plată, care uneori înghiţeau de-a dreptul toate resursele, cum a fost cazul băncii menţionate, care şi-a declarat falimentul în ziua primirii notei de plată pentru imobil.

  Ca-ntr-o înfruntare a mândriei şi talentului, Calea Victoriei stă sub amprenta a doi celebri arhitecţi francezi, Albert Galleron şi Paul Gottereau. Lângă Atheneul Român, se află Fundaţiunea Regală, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare, realizată de Paul Gottereau. Iar peste drum de Banca Naţională a României, într-un dialog imaginar, răspunsul vine de data aceasta prin splendida alură de catedrală, subliniată de  cupola centrală, transparentă a CEC-ului, purtând marca inconfundabilă a aceluiaşi  Paul Gottereau.

  În pofida unei rivalităţi posibile sau a unei întâmplătoare alăturări, Bucureştiul a rămas cu minunile arhitecturale cărora li se datorează asemănarea cu eleganţa pariziană.

  Fasciculele de lumină se opresc pe înserat pe ghirlandele de marmură, pe clanţele masive sau pe chipurile îngerilor de piatră, înnobilând oraşul.

  Numai Palatul de Justiţie, ale cărui planuri generale au fost proiectate de Albert Ballu, e cufundat în întuneric. Statuile faţadei sunt pierdute în beznă şi amintesc ironic de “Sala paşilor pierduţi”, din incinta Palatului, ca o metaforă a pierzaniei printre hăţişurile legislative. 

  Dar însuşi sistemul de drept românesc este de influenţă franceză, Codul Civil fiind redactat după Codul lui Napoleon, iar celebrele pledoarii ale secolului trecut de bună seamă erau măsura talentului oratoric ale tinerilor şcoliti la Paris.

 De altfel, într-un articol publicat la 1 ianuarie 1916 în “Vieaţa nouă”, intitulat “De ce sunt francofil?”, N.Şerban, dr. în litere, descrie impactul atmosferei academice pariziene asupra studenţilor români:

“ Şi am venit în atingere directă cu studenţii francezi la Sorbona. I-am văzut serioşi, muncitori, trăind cu puţine mijloace şi chinuindu-şi fiinţa pentru cele mai înălţătoare idealuri ştiinţifice, culturale, artistice, sociale. Am trăit prin “clan”-urile literare, unde domneşte cea mai deplină libertate de inspiraţie, unde nimeni nu te întreabă de unde vii ori cine eşti, ci numai ce aduci nou cu tine.(…) Da, m-am identificat, pe cât am putut, cu cultura franceză, sunt un francofil, fără să uit, pentru aceasta, că sunt Român“.

 Nu e de mirare că în timpul primului război mondial, Ducele de Saint Aulaire a descoperit spiritul Franţei, dincolo de graniţele geografice, întâlnind ”micul popor latin aruncat de destin între Carpaţi şi Dunăre”.

  Memoria oraşului pulsează în partea nordică, la Arcul de Triumf, realizat de Petre Antonescu după modelul francez, pluteşte uşor pe strada General Berthelot, ca o recunoştinţă faţă de implicarea acestuia pe frontul de Est, zăboveste preţ de o clipă la Academia Română, care în 1932 şi-a deschis larg braţele pentru a-l primi ca membru de onoare pe general, pentru ca apoi să redescopere uimită alte bijuterii arhitecturale: Facultatea de Medicină  şi sediul  Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de pe  Bulevardul Carol, ambele opere arhitecturale ale lui  Blanc Louis Pierre, coleg la Paris cu I. Mincu.

  Impresionante prin detaliile, simetria planurilor şi amplasarea lor într-un cadru generos şi cu deschidere amplă, ambele edificii au supravieţuit valurilor de demolări din anii comunismului, primul purtând semnele Renaşterii Franceze, cel de-al doilea caracterizat de un stil eclectic.

  Din loc în loc, fostele Palate ale Bucureştiului, ascund încă poveşti de dragoste sau intrigi, uşor stânjenite de modernismul secolului XXI, tânjesc după admiraţia oricărui trecător, prea grăbit să ia aminte la farmecul apus al oraşului. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, cu cei doi lei străjuind intrarea, asemenea leilor din Grădinile Tuilleries, Palatul Creţulescu, prima lucrare în stil eclectic al aceluiaşi arhitect al Arcului de Triumf,  sunt numai două dintre fascinatele mărturii ale influenţelor franceze .

  Peste străzi e un aer geros, ceţos, de februarie care înneacă parfumul literaturii ce stă să inunde, odată cu primăvara, viaţa oraşului.

  Doar în depărtare, în grădina casei lui George Bacovia, alunecă versurile lui Baudelaire, fâşâind a simbolism francez, opintindu-se la “B”: Bucureşti, Bacovia, Baudelaire…

  Mohorâtul Februarie alungă dureros amintirea “Micului Paris”, ne împinge fără milă spre versuri triste şi rânjeşte pe strada Franceză cu zeci de ochi - ferestre ale Hanului lui Manuc, parcă nedorind să uităm cât de aproape de Orient suntem, cu toate influenţele franceze!!