Când soarele răsare la Bucureşti, locul spre care se îndrepta şi Slavici, în mii de case sfârâie pe foc ibrice cu cafea, se ridică aromele Orientului şi oamenii pornesc spre străzile care ascund vremuri trecute. Lasă închis în casă împrumutul lingvistic turcesc, zăvorât în bucătării şi cămări, lasă ibrice, polonice, cafea, chibrite, farfurii şi o iau la goană prin secolul XXI, fugăriţi de alte cuvinte atârnate de viaţa noastră cea de toate zilele: bacşiş, tertip, şiretlic, tabiet, taifas, moft.
Pentru că ele sunt vii, au rămas înfipte adânc în societate, parcă într-o disperare venită din neputinţa otomanilor de a ne transforma în paşalâc.
În centrul oraşului, la mânâstirea "Sfântul Gheorghe", se află mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu, decapitat de turci pentru neascultare. Dacă purtăm cu mândrie şi smerenie gestul său, ne eliberăm de amintirea anilor sângeroşi care au zgălţâit domniile în Ţările Române şi facem un pas dinspre istorie spre cultură. Acceptăm cu înţelepciunea adusă de secole prezenţa gustului, a aromelor si a lucrurilor de provenienţă turcească care ne împodobesc zilele.
În aşteptarea deschiderii galeriei de artă orientală de la Muzeul Naţional de Artă al României, din luna mai 2013, unde se va prezenta cea mai valoroasa colecţie de covoare orientale, să rătăcim printre covoarele turceşti care încă se vând în magazine şi, închizând ochii preţ de o secundă, să plutim ca pe un covor fermecat în fascinanta lume de la Porţile Orientului. Căci arta tradiţională a covoarelor orientale, sugestiv prezentată acum 6 ani de către Secţia de Artă Orientală a Muzeului Naţional de Artă al României în expoziţia “De la mihrab la grădina paradisului" dezvăluie o simbolistică impresionantă, plină de detalii, de un registru cromatic aparte, exploziv în sute de nuanţe şi lasciv în simetria motivelor.
Spaţiul urban al caselor fostelor generaţii a fost destul de brutalizat în urmă cu 2 decenii, prin înlocuirea unor elemente specifice locului cu produse importate din alte culturi, venite parcă să măture odată cu praful şi identitatea noastră culturală. Căci, interioarele româneşti aveau în majoritatea lor covoare de lână care contribuiau substanţial la căldura încăperii însă în acelaşi timp absorbeau lumina şi învăluiau încăperile într-o semiobscuritate misterioasă. Treptat au dispărut din case şi s-au refugiat în fotografii. La Muzeul Ţăranului Român, covoarele transilvănene poartă în ele farmecul sărbătorilor, înaintea cărora oamenii scoteau pe balustrada pripsei, ţesăturile pline de culori şi poveşti şi ascund pe alocuri motive inspirate din spaţiul fostului Imperiu Otoman.
De la imagini la cuvinte şi sunete!!
Cuvintele turceşti s-au strecurat în limba română, care-şi “îndulceşte” latinitatea cu gustul lor.
Halviţa, rahatul şi halvaua se vând în pieţe amintind de “Bazarul de mirodenii” de la Istanbul, de unde vin curmalele, fisticul şi alunele. Dulceaţa cuvintelor e pe măsura gustului ce îţi tulbură simţurile.
Şi ca-ntr-o ciudată şi fericită întâmplare, ne lăsăm purtaţi de cuvinte levantine spre Biserica Lucaci de pe Str. Logofăt Udrişte, unde la mormântul lui Anton Pann, se iţeşte fesul turcesc al omului care a răscolit literatura română “plimbându-l” pe Nastratin Hogea prin Povestea Vorbei, câştigand astfel, mai târziu, admiraţia lui Eminescu în “Epigonii”. (“S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”).
În capătul străzii, un imobil îşi sprijină tâmpla pe o coloană împodobită spectaculos cu motive orientale cu sclipiri metalice.
Născut când secolul al XVIII-lea îşi căuta identitatea iluministă, Anton Pann a devenit poetul şi cronicarul unui Bucureşti plin de glodul mahalalelor dar şi de exuberanţa târgurilor prin care treceau convoaie de mărfuri. În zadar Piaţa Obor a fost atestată încă din 2004 de Ministerul Culturii ca având valoare de patrimoniu imaterial, căci atmosfera anilor 1800-1840 aflată sub semnul contrastului mentalităţilor, cu zarafi şi calici, cu târgoveţi şi slugile lor, cu moralişti expresivi sau alte soiuri de personaje, nu se regăseşte în nici un fel în actualele Hale Obor.
Oprindu-te preţ de 5 minute în faţa unui stand de dulciuri ai fi tentat să te închipui la bazarul de mirodenii de la Istanbul, însă din păcate, Halele adăpostesc cele mai variate mărfuri, într-o vecinătate nefericită.
Şi atunci, cu umor îţi aminteşti de scrierile anecdotice ale lui Anton Pann, mai potrivite ca oricând cu harababura de la Obor:
“ Mai cu seamă Varza, cea-ngămfată-n foi,
Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
Ea înlăcrămează prunci şi mume chiar;
Prazul, iar, mojicul, cu obrazul tras,
Are nişte fumuri de rup parcă nas;
Când e Usturoiul, el şi mai grozav
Tulbură văzduhul cu al său nărav.”
Dar din iureşul pieţei cuvintele se preschimbă în sunete şi culorile legumelor, fructelor şi mirodeniilor se topesc uşor în sunete dulci, prelungi sau ascuţite, amintind de parfumul oriental impregnat de folclorul şi spiritul autohton. Întâlnirea extraordinară a cuvintelor cu sonorităţile provenind din spaţiul otoman (al-ūd, saz, ney, bendir, caval, davul) a fost de altfel şi marea revelaţie a lui Anton Pann.
Cu o deschidere culturală remarcabilă, Anton Pann, omul care a compus muzica Imnului României, a reuşit să depăşească percepţia istorică asupra Imperiului Otoman, a cărui glorie apunea şi, ca un cunoscător perfect al muzicii orientale, să introducă în muzica veche românească sunetele şi instrumentele specifice acordurilor otomane.
Paracliser la Biserica Olari, Anton Pann a contribuit la modernizarea muzicii bisericeşti româneşti, aceeaşi care răsună în Mănăstirea Radu Voda, înainte să fi fost arsă de la temelie de către Sinan Paşa, în perioada când a ocupat Bucureştiul.
În apropiere, pe strada Iancu Capitanul, caligrafia turcă se răsfaţă şerpuind numele unui restaurant cu specific turcesc lângă un alt lăcaş de cult ortodox, simbolizând amestecul uimitor al culturilor, rezistenţa religioasă dar şi aroma secolelor trecute, a căror savoare te învăluie pornind de la faimosul Kebab până la dulcele cataif!
Pe străzi au rămas rătăcite arabescuri săpate în piatră, vrejuri de plante care curg alene pe coloane. Pe o clădire descrisă ca fiind reprezentativă stilului neoromânesc, temele de inspiraţie orientală sunt trădate de albastrul presărat cu stele aurii încadrat de împletiri minuţioase de piatră.
De departe, se distinge însă prin abundenţa motivelor orientale imobilul de pe strada Visarion, cunoscut ca “Palatul Brătianu”. Faţadele poartă cu mândrie o decoraţie luxuriantă vegetală în relief, de pe care se profilează siluetele acoladă ale ferestrelor.
Detaliile minuţioase picură ca într-un castel de nisip, peste coloane, în jurul balcoanelor, în brâul ce înconjoară clădirea, pregătită să renască după o restaurare aproape ajunsă la final.
În colţul străzilor, oraşul primeşte primăvara cu braţe pline de lalele, florile simbolice ale Imperiului Otoman şi te îndeamnă spre cel mai vechi parc al său, “Cişmigiul” al cărui nume este de asemenea derivat de la cuvantul turc cişmea.
Odată ajuns în parc, laşi în urmă istoria cu zilele ei întunecate şi trăieşti aşteptând următoarea dimineaţă în care ibricul sfârâie pe foc şi cafeaua te îmbată cu aroma ei, parcă adulmecând molcom cu o leneveală venind de la Porţile Bizanţului dar şi cu umor românesc întâmplările ce vor năvăli în viaţa noastră!
Între timp, Nastratin se preumblă ca un hoge prin “Povestea Vorbei” a lui Anton Pann şi prin “Levantul” lui Mircea Cărtărescu, unde găseşte o Valahie prosperă:
“ Cahveaua cură pe la cişmele,
Dă care vrei, solubilă, naturelă,
Locomotivele au dă fagure biele
Şi dă ghiudem manivelă.
Uliţele târgurilor toate
Cu caş afumat sunt pavate .
Tramvaele umblă pe doi cârnăciori
Şi se prind de fir cu spaghete
Pruncii de Sîn’ Nicolae în zori,
Toblerone găsesc în ghete,
Portucale, smochine şi gref
Banane şi orce mai au chef.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu