Clădiri de sticlă și beton, asfalt,
supermarketuri, săli de fitness, cinematografe, multe restaurante, covrigării,
automobile la fel de multe…aglomerație, agitație și destulă posomorâre.
Orașul își pierde identitatea, macină
ca-ntr-un malaxor destine, scuipă pe alocuri pe cei neadaptați, rânjește prin
autobuze cu guri știrbe sau, dimpotrivă, privește arogant din jeepuri ce zvâcnesc
la schimbarea culorii semaforului..
Toți intrăm în marea urzeală, încâlcindu-ne în
firele ca de plastic, alunecoase și ușor rigide, care ne intră-n carne,
tăioase.
Îmi place mirosul de sfoară de cânepă, încă și
mai mult aș sta cu nasul vârât într-un pulovăr împletit din lână de culoare gri
– cafenie, ușor aspră dar învăluind căldură, îmi place mirosul de prăjitură
scoasă din cuptor, orezul cu lapte presărat cu scorțișoară, salată de vinete,
papanașii cu dulceață de mure și smântână, îmi place curgerea timpului popular,
rostogolit simplu, în ritmul în care tradițiile se încăpățânează să reziste în
fața asaltului urban.
O oaza atemporală, Muzeul Țăranului Român
apasă ca un sigiliu în carnea orașului ce geme
a rezistență întâi, pentru ca mai apoi, cuminte ca-ntr-un joc de copii, să se
ghemuiască îndoindu-și genunchii și să se cuibărească legat la ochi visând la vremurile
când se năștea dintr-o legendă, odată cu așezarea ciobanului Bucur pe malurile
Dâmboviței.
Sunt 25 de ani de când a renăscut. Pe
vremuri, a găzduit muzeul țesăturilor, ulterior,
în urma “urzelilor” nedrepte a devenit sediul fostului Partid Comunist Român,
pentru ca apoi, în urmă cu 25 de ani să creeze în jur un mare nod cultural,
trainic, de nedeșirat. Ni s-a agățat de inimă precum iedera fermecată
care se urcă sălbatic, în fiecare vară, pe unul din zidurile curții interioare,
crescând ca-n basmele populare, poate udată de sunetele muzicii populare ce răzbat
pe înserat la concerte tradiționale.
La etaj se află un atelier de țesătorie, unde
copii orașului învață despre războaiele orizontale sau cele verticale, țesând
cu răbdarea găsită în dimensiunea altui timp decât acela tehnologizat.
Aici poți înțelege semnificația motivelor
tradiționale întâlnite în arhitectura orașului, de la cele înserate în mozaicul
fântânilor arteziene de la Piața Unirii până la cele preluate în decorațiunile
stațiilor metroului bucureștean, de aici s-a relansat întâi insinuant moda străzii
care a primit cu brațele deschise piese ale costumului popular românesc, de la
ii până la genți, paftale și accesorii cu iz oriental, salbe sau cordoane împletite.
Treptat, neologismul ”week-end” s-a lăsat, la
rândul lui, copleșit de savoarea mirosurilor românești ridicându-se aburind din
tuciuri imense, în care bolborosesc borșuri, tocănițe scăzute, magiunuri
amestecate cu linguri mari de lemn de femeile venite de cu seară în curtea muzeului.Târgurile
amintesc de iarmaroace și de minunata lume a lui Harap Alb, în care poți fi,
pentru câteva ceasuri fie Setilă, de vei sorbi vinuri rubinii, rachiu sau
siropuri de fructe, fie Flămânzilă, de vei înfuleca sărmăluțe, pește fript, gogoși,
plăcinte sau cozonac cu nucă. Iar dacă te vrei Ochilă, du-te-n spatele curții la
Noul Cinematograf al Regizorului Român, unde-ți vei arunca privirea înspre cele
mai îndrăznețe filme și premiere cinematografice, multe dintre acestea urmate
fiind de dezbateri .
Sau poate ai vrea să fii “Păsări –Lăți-
Lungilă”; atunci întinde mâna și culege câteva clipe de simplitate, înfiptă ca
un fluture minunat la reverul Orașului. Muzeul a crescut an de an, acolo am
ascultat tarafe venite din toate colțurile țării și descoperite de etnografi, am
redescoperit culorile cusăturilor românești,
de acolo am plecat spre Herești spre “Muzeul Boierului” care completează
fericit simbolistica vieții rurale românești
.
Deși în trecut profilul poporului român era descris ca fiind
caracterizat prin statornicie ("Țara nostra"-Silvestru Moldovan,Sibiu,1894): ”Țiind
mult la lucrurile moștenite de la bătrâni, românul nu e iubitor de schimbări,
de lucruri noue”, sincopa creeată de creșterea consumismului produselor
importate în ultimii 25 de ani a îndepărtat brutal oamenii de filonul tradițional,
redescoperit relativ de curând în masă.
Poate gusturile femeilor au determinat încă
odată reîntoarcerea spre inspirația popular după ce suprasaturarea cu motivele
folclorice, reinventate nefericit pe vremea
“Cântării României” generase o puternică rezistență, însă negreșit
Muzeul Țăranulu Român a reușit să se scuture de istoria recentă și să readucă în
atenția publicului simbolistica adevăratelor tradiții.În aceeași monografie menționată
anterior se fac referiri la portul românesc:
“ Înfățoșarea lui este plăcută și atrăgetore.Are
porturi frumoase, cu deosebire femeile și
acesta ne dă dovada despre un gust nobil și simț inteligent.”
Februarie ascunde timid dorul de primăvară,
gata să bată la ușa Muzeului cu delicatele mărțișoare din sticlă, sârmă, hârtie
și sfoară, toate colorate, toate înnodate, alungând frigul și aducând poftă de
viață și de soare.
Între timp, Noul Cinematograf al Regizorului
Român, cu acces din curtea Muzeul Țăranului Român se pregătește să primească cu
căldură proiecția filmului “Aferim!”, care a primit săptămâna trecută, la Berlin,
“Ursul de Argint” pentru regie.
Din curtea muzeului se aude parcă limba
veche a lui Ioan Budai Deleanu, ascunsă în semne ciocănite în tuciuri și
ibrice de cupru, amintind de “Țiganiada“, recitită de regizorul Radu Jude în inspirata
documentare a filmului “Aferim“:
“ Steagul, o suliță era, totă
De aur, cu codoriște văpsită,
Și cu fluturi de argint învrâstată;
Iar orchestra bine rânduită
Cânta marșul în diple și-alăute,
Bătând în dobe anume făcute.”
Astfel, Muzeul Țăranului Român poftește “la
taifas” fie în aerul plăcut ademenitor al târgurilor de sfârșit de săptămână,
fie în sălile de expoziție sau în cinematograful devenit un reper cultural
stabil în viața bucureștenilor.
Aferim, Muzeului Țăranului Român !
