Caricaturi …

     Poate din pricina frigului, poate din pricina zilelor scurte, străzile gonesc veselia, zâmbetele şi râsul sănătos, lăsându-se pradă manifestaţiilor şi protestelor, altminteri justificate. Pe alocuri, zidurile par a scuipa în stradă cuvinte sau simboluri desluşite din mesajele graffiti tolănite dezlânat.
  Tot dramatismul lunii decembrie care precede avalanşa Sărbătorilor de iarnă se îmbibă parcă în aerul trist, mohorât, în mersul grăbit al trecătorilor, în facturile sfârşitului de an, fiind surprins şi luat captiv însă în câteva spaţii ale oraşului în care caricaturile şi benzile desenate dau o şansă râsului pierdut.
   În puţine locuri, oarecum răzleţite, oraşul îndeamnă la râs, oarecum pe ascuns, căci afară e încruntare şi mocneşte a nemulţumire!
     Pe Bulevardul Pache Protopopescu, la “Cuptorul cu Lemne”, “Clubul Caricaturiştilor” adună de 12 ani zâmbete, molipsindu-se parcă de tinereţea liceenilor de la “Mihai Viteazul”, de peste drum.
    În rest, umorul se gustă rar la toate vârstele, dar în luna decembrie, numită pe vremuri “luna cadourilor” ţopăie de-a dreptul printre ornamentele şi beculeţele atât de nefericit inspirate anul acesta, printre blocajele din trafic şi printre replicile călătorilor din RATB, încărcaţi cu sacoşe pline de cumpărături dintre cele mai variate, de la legume şi fructe, bomboane şi cosmetice, decoraţiuni şi haine de ultimă sau mai veche modă, panglici, hârtii, dar mai ales băuturi. Căci, desigur, veselia spumoasă se revarsă lesne lângă un pahar de vin, reinventându-se aceleaşi glume ca odinioară, cu o tentă uşor politică, dar rime şi personaje noi.
     Nimeni nu s-ar fi gândit că recentul “Festival Internaţional de Grafică Satirică”, de la Muzeul Ţăranului Român din mijlocul lunii decembrie precede gluma, de altfel cât se poate de proastă, de a se încerca comasarea forţată a Muzeului Satului “Dimitrie Gusti” cu Muzeul Ţăranului Român.
       Până la capătul celălalt al oraşului, spre Muzeul Naţional de Artă Contemporană, străzile se distorsionează caricatural sub semnul amestecului urban de stiluri, sclipirilor nocturne ale decoraţiunilor de Sărbători, pe alocuri dezgolind parcă zidurile acoperite de graffiti suprapuse, unele repetând obsesiv acelaşi mesaj devenit plictisitor “ Priveşte cerul!” ca şi cum cu toţii ar trebui să ne deplasăm “cu capul în nori” uitând de realitatea politică, care ne târăşte într-o tragic-comedie absurdă.
   Odată ajunşi la MNAC, descoperim mediul benzii desenate în expoziţia “comiXconnection-strip, bandă desenată, care reuneşte până în luna ianuarie 2014, lucrări ale artiştilor independenţi din România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Ungaria, alăturând limbaje artistice diferite în încercarea curajoasă de a forma o reţea având o orientare exclusivistă “cu faţa înspre vest şi cu spatele unii la alţii.”
   Căci perspectiva asupra graniţelor istorice, mentale şi politice gravitează în jurul unui numitor comun, ilustraţia comică având ca subiect realităţile politice din ţările din spatele “Cortinei de fier” Culorile, personajele, citatele consacrate născute dintr-o critică socială, ilustraţiile avangardiste sau colaje digitale creează un spaţiu divers, oarecum atemporal, spânzurat la ultimul etaj al MNAC, de pe terasa căruia nu se zăreşte nimic din oraşul ascuns în beznă.
     Revistele de benzi desenate stivuite în rafturi, sulurile de hârtie rotativă aşteptând apăsarea colorată a creioanelor şi tuşului amintesc de vremurile în care cuvintele, mesajele sau ilustratele aduceau pericolul interpretării. Aşa se face că, de pe terasa MNAC, lângă silueta întunecată a Casei Poporului, îmi amintesc de “Gluma” lui Milan Kundera, în care întreaga acţiune a romanului porneşte de la “decriptarea” frazelor de pe ilustrata lui Ludvik” (în realitate o glumă a tânărului personaj dorind să impresioneze o fată) : “Optimismul este opiumul popoarelor! O atmosferă sănătoasă miroase a prostie! Trăiască Trotsky”.
     Altfel, la distanţă de câteva decenii, în acelaşi perimetru de est al Cortinei de Fier, în mod paradoxal, se glumeşte cu lucrurile serioase, se iau în derâdere valorile reale, se trăieşte dramatic, uneori deşănţat şi rareori vesel.
   Doar pe alocuri, cum ar fi str. Arthur Verona, zidurile sunt inundate de culori ca şi cum ar dori, cu aripi de graffiti, să zboare din imaginea ternă a oraşului. Paradoxal, îmi amintesc de alt oraş, plin de culori şi fast imperial, dosind pereţi cu graffiti alb negru, plasând imaginaţia la polul opus al cromaticii oraşului gazdă. 

   

    

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...

  Sfârşitul de noiembrie în 2013 pe strada Mântuleasa e trist, pustiu ca şi văzduhul sfârtecat de înălţimi diferite ale acoperişurilor vechi, care ascund toate spaimele oamenilor adunate în vremurile trecute. Bucureştiul cu ultimele frunze galbene se arată neputincios în faţa lunii decembrie, pierzându-şi parcă vigoarea sub presiunea timpului real, brutal, aparţinand unei istorii prezente care frânge aripile întinse, gata de zbor. Pare că oraşul a îmbătranit în prag de iarnă…   

  În noiembrie-decembrie 1976, Mircea Eliade scria la Paris nuvela fantastică “Tinereţe fără tinereţe” în care Dominic Matei, un profesor de 70 de ani din Iaşi, e lovit de trăznet în timpul unei vizite în Bucureşti, pentru ca în mod miraculos să devină mai tânar cu  30 de ani.

  Experienţele adunate în caietul special al personajului principal legate de libertatea de a  accepta sau a refuza noua condiţie a vieții ”omului postistoric”, a celui ce vine dintr-o altă felie de timp, a celui care, îmbătrânit, se scutură de amintiri, riduri, îşi scuipă dinţii pentru a face loc altora şi devine “cel mai preţios exemplar uman care exista pe tot globul” duc întreg firul narativ al nuvelei într-un spaţiu fantastic. 

  Căci, miracolul întineririi e raportat către publicaţia “La presse medicale", ca fiind un uimitor experiment medical. Astfel, Profesorul care a urmărit întreaga transformare a lui Dominic aduce la cunoştinţa lumii medicale ineditul fenomen:

  “Dar s-a aflat tot; şi despre memoria dumitale fenomenală, şi faptul că ai recuperat toate limbile pe care le-ai învăţat în tinereţe.(…) Toate facultăţile de medicină din lume ar vrea să dispună, măcar temporar, de dumneata.”

  Desigur că Eliade aflase din depărtare că în România Ana Aslan experimentase deja cu succes efectele novocainei, procainei ca factori eutrofici şi întineritori, mergând până la soluţia specială, concepută împreună cu farmacista E. Polovrăgeanu şi omologată sub denumirea Gerovital H3.

  Pe strada Alecu Russo, nu departe de Mântuleasa  se afla imobilul unde a locuit până la sfârşitul vieţii Ana Aslan. Balconul  apartamentului e străjuit de două coloane spiralat răsucite, parcă sugerând curgerea timpului. De acolo, se pot auzi icnetele tramvaiului  numărul 5, peste a cărui linie a căzut trăznit un copac imens, amintind  parcă de accidentul lui Dominic, din nuvela lui Eliade, la rândul sau răpus de trăznetul care i-a declanşat transformarea.

  Surprinzător, Gerovitalul H3 s-a născut în urma aplicării tratamentului asupra unui tânăr student la medicină, nicidecum asupra unui vârstnic. Ana Aslan admitea în 1973 că drumul cercetării efectelor Gerovital H3  asupra longevităţii a pornit de la întâlnirea cu studentul de 22 de ani de la clinica din Timişoara.

   “În ziua de 15 aprilie 1949, în timp ce făceam vizita însoţită de întreg personalul clinicii, i-am propus să-i fac o injecţie de novocaină în arteră. Spre marea mea satisfacţie, îndată după injecţie el şi-a îndoit genunchiul în unghi drept de mai multe ori fără nici o durere. Era fericit. Consider că rezultatul obţinut în cazul studentului a reprezentat începutul terapiei biotrofice cu novocaină.“ 

  După ani de cercetare, Gerovital H3 a devenit prima substanţă chimică recunoscută şi aplicată pe plan internaţional în tratamentul bătrâneţii, oprind pentru o vreme trecerea timpului şi încremenind chipurile sub înfăţişări tinere, proaspete, viguroase.

  La sfârşit de noiembrie, drumul către Institutul Ana Aslan se aseamănă parcă, printre copaci abia albiţi, cu o bătrâneţe abia întrezărită de întoarcerea lui Făt Frumos din Valea Plângerii, din basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".

  Tot socotind noi greşit că vom amăgi timpul şi că la capătul drumului vom avea aceeaşi înfăţişare, uitând să privim în suflete şi cărţi, lăsându-ne păcăliţi doar de oglinzi, ne pregătim pentru o iarnă fastuoasă şi uşor ieftină, pe străzile triste ale oraşului iluzoriu.

  În cartea de aur a institutului Ana Aslan, unul din pacienţi mulţumeşte doamnei Aslan pentru că "i-a dăruit bogăţia visului şi a iluziei”.

   În vremea asta, ochelarii prin care Ana Aslan a văzut tinereţea fără bătrâneţe se odihnesc în vitrina de sticlă de la intrare, amintindu-mi de altă pereche de ochelari ai unui bătrâne din Corbi, stând cuminţi pe masă, lângă o carte de rugăciuni deschisă şi un mănunchi de busuioc.

  Cât de diferit s-a văzut viaţa prin cele două perechi de ochelari numai purtătoarele lor ştiu, însă timpul înghite la fel de hulpav clipele, lăsând doar visele să alerge peste linii de tramvai, peste acoperişuri de case vechi, peste farmacii vechi aflate la răspântiile oraşului care, înghiţite de vreme, nu lasă poveştile să iasă spre oameni.

  Căci, drumul cu tramvaiul dinspre Mântuleasa lui Eliade către casa Anei Aslan lasă în intersecţia cu str. Maria Rosetti, pe partea dreaptă, una dintre cele mai vechi farmacii din Bucureşti, tristă şi speriată, din care poţi lua pastile din casete de lemn frumos rânduite, dar nu amintiri, exact ca în basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” în care “topiţi d-a-n picioarele  de dor” ca şi Făt Frumos, ne scurgem alungaţi în timpul prezent.      

  

Scaunele …

  Într-un 5 noiembrie îndepărtat, Gulliver a ajuns pe ţărmul Lilliput- ului, după ce înnoptase la voia întâmplării, împins de vânt şi flux.

  Jonathan Swift, ”inventatorul ironiei”, descrie experienţa lui Gulliver ca urmare a întâlnirii cu ”făpturile omeneşti neavând nici şase incii înălţime” care forfoteau încoace şi încolo pe trupul său.

Întâlnirea dintre cele două lumi devine pe rând când palpitantă, când comică, când ironică şi aruncă parcă cititorul în preajma zilei de 5 noiembrie ce se apropie, transformându-l într-un Gulliver vizitator al expoziţiei “100 de miniaturi – Istoria scaunului de la revoluţia industrială până la experimentul artistic” găzduită de recentul Hypermarket Promenada.

  Aşezate în ordinea cronologică, firească, născută din dezvoltarea designului de mobilier, miniaturile celor mai reprezentative scaune din istorie sunt impecabil realizate de Muzeul de Design Vitra şi expuse în casete transparente, printre ale căror pereţi poţi admira formele, materialele nobile reproduse în detaliu la scara 1:6.

  O incursiune printre replicile celebre ale scaunelor create de Le Corbursier, “Barcelona chair” al lui Ludwig Mies van der Rohe, cel care a impus principiul “the less is more”, scaunul  lui Giuseppe Teragni, amintind de regimul lui Benito Musollini, scaunul arhitectului francez Rene Herbst, unul dintre primii arhitecţi care a folosit în 1928 materiale noi ca oţelul, cauciucul şi plasticul, cel al fraţilor germani Hans&Wassili Luckhardt, aparţinând grupului de expresionişti germani, acela al  milanezului Achille Castiglioni, sugerează farmecul distinct şi influenţa fiecărei perioade .  

  Din păcate, dincolo de pereţii transparenţi după care scaunele în miniatură stau cuminţite, oamenii trec nepăsători iar spaţiul se umple cu nimic, privirile ocolesc popasul asupra micilor vitrine, pârând dezorientaţi, înstrăinaţi, alergând numai după produse comerciale concrete, tangibile, materiale. 

  Aşa, mulţimea scaunelor atât de ordonat aşezate se descompune virtual, se micşorează imaginar până ajunge la jumătatea propusă de Eugen Ionescu, care sugera pentru montarea în anul 1952 a celei mai metafizice dintre piesele sale -“Scaunele”- aducerea de aproximativ 50 de scaune. Tot atâtea se regăsesc şi pe scena Teatrului Bulandra în spectacolul după piesa lui Ionescu, în regia lui Felix Alexa şi interpretarea celor două personaje principale de către Oana Pellea şi Răzvan Vasilescu .

  Atmosfera creată de Ionescu înainte de prima montare este din păcate transferată în realitatea contemporană.

 “ Cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, să exprimi golul.

       Să exprimi absenţa.

    Să exprimi regretele, remuşcările, irealitatea realului. Haos originar .”

  Această singurătate care umple vidul dintre noi se plimbă, la rându-i,  printre cele 100 de miniaturi, neobservate de alţi trecători, ignorate, ocolite de oamenii purtându-şi absent gesturile, temerile, indiferenţa.

  Dintr-un spaţiu real, concret, sfidând consumismul şi viteza ritmului cotidian am alunecat în “Spaţiile imaginare” ale lui Helmut Sturmer, care  expune la Fundaţia Lowendal machete şi schiţe de scenografie. Acolo, sunetul greoi, metalic, de răsuflare bolnavă a unui scaun mecanic care-şi mişcă greutatea cu un scârţâit strident pe un fundal întunecat aduce alături de funcţia estetică pe cea motrică.

  Poate de aceea, designul industrial explorează nebănuite zone imaginare pentru redescoperirea unor forme şi funcţii adecvate vieţii cotidiene, prizoniera confortului.

  Alături, scaunul confortabil de lemn simplu cu spătar, din mansarda intimă, reconfigurează atmosfera de lucru a scenografului aducând o notă umană, caldă, de la care porneşte orice exerciţiu de imaginaţie. 

  În sfârşit, obsesiva revenire a imaginii scaunelor se opreşte pentru o vreme la plăcuta lectură a romanului satiric “Cele douăsprezece scaune”, de Ilf şi Petrov, publicat pentru prima dată în anul 1936 în editura librăriei Colos. Aventura goanei după găsirea unui scaun ce ascunde briliantele Klavdiei Ivanovna, din garnitura de douăsprezece scaune percheziţionate este plină de umor, iar personajul principal Ostap Bender însoţeşte cititorul într-o virtuos comic de situaţii şi de limbaj.

  Când, în sfârşit, împreună cu Ippolit Matveevici “ găsi 10 scaune înşirate de-a lungul peretelui, pe picioruşele lor curbate”, la Muzeul Mobilei din Moscova, acestea fură vândute separat la licitaţie, ceea ce declanşează reorganizarea asociaţilor, “lui Ostap revenindu-i obişnuita agerime de minte şi, totodată, echilibrul sufletesc.”

  La fel şi micile scaune expuse la "Panorama" pot ascunde lumi pierdute, poate la fel de strălucitoare ca briliantele căutate de Ippolit Matveevici împreună cu “marele maestru al combinaţiilor”.

  Important însă este să privim către ele, nelăsând loc nimicului să se strecoare precum în piesa lui Eugen Ionescu, ci dimpotrivă, să umplem spaţiul cu o curiozitate iscoditoare, firească, veselă şi proaspătă!