Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...

  Sfârşitul de noiembrie în 2013 pe strada Mântuleasa e trist, pustiu ca şi văzduhul sfârtecat de înălţimi diferite ale acoperişurilor vechi, care ascund toate spaimele oamenilor adunate în vremurile trecute. Bucureştiul cu ultimele frunze galbene se arată neputincios în faţa lunii decembrie, pierzându-şi parcă vigoarea sub presiunea timpului real, brutal, aparţinand unei istorii prezente care frânge aripile întinse, gata de zbor. Pare că oraşul a îmbătranit în prag de iarnă…   

  În noiembrie-decembrie 1976, Mircea Eliade scria la Paris nuvela fantastică “Tinereţe fără tinereţe” în care Dominic Matei, un profesor de 70 de ani din Iaşi, e lovit de trăznet în timpul unei vizite în Bucureşti, pentru ca în mod miraculos să devină mai tânar cu  30 de ani.

  Experienţele adunate în caietul special al personajului principal legate de libertatea de a  accepta sau a refuza noua condiţie a vieții ”omului postistoric”, a celui ce vine dintr-o altă felie de timp, a celui care, îmbătrânit, se scutură de amintiri, riduri, îşi scuipă dinţii pentru a face loc altora şi devine “cel mai preţios exemplar uman care exista pe tot globul” duc întreg firul narativ al nuvelei într-un spaţiu fantastic. 

  Căci, miracolul întineririi e raportat către publicaţia “La presse medicale", ca fiind un uimitor experiment medical. Astfel, Profesorul care a urmărit întreaga transformare a lui Dominic aduce la cunoştinţa lumii medicale ineditul fenomen:

  “Dar s-a aflat tot; şi despre memoria dumitale fenomenală, şi faptul că ai recuperat toate limbile pe care le-ai învăţat în tinereţe.(…) Toate facultăţile de medicină din lume ar vrea să dispună, măcar temporar, de dumneata.”

  Desigur că Eliade aflase din depărtare că în România Ana Aslan experimentase deja cu succes efectele novocainei, procainei ca factori eutrofici şi întineritori, mergând până la soluţia specială, concepută împreună cu farmacista E. Polovrăgeanu şi omologată sub denumirea Gerovital H3.

  Pe strada Alecu Russo, nu departe de Mântuleasa  se afla imobilul unde a locuit până la sfârşitul vieţii Ana Aslan. Balconul  apartamentului e străjuit de două coloane spiralat răsucite, parcă sugerând curgerea timpului. De acolo, se pot auzi icnetele tramvaiului  numărul 5, peste a cărui linie a căzut trăznit un copac imens, amintind  parcă de accidentul lui Dominic, din nuvela lui Eliade, la rândul sau răpus de trăznetul care i-a declanşat transformarea.

  Surprinzător, Gerovitalul H3 s-a născut în urma aplicării tratamentului asupra unui tânăr student la medicină, nicidecum asupra unui vârstnic. Ana Aslan admitea în 1973 că drumul cercetării efectelor Gerovital H3  asupra longevităţii a pornit de la întâlnirea cu studentul de 22 de ani de la clinica din Timişoara.

   “În ziua de 15 aprilie 1949, în timp ce făceam vizita însoţită de întreg personalul clinicii, i-am propus să-i fac o injecţie de novocaină în arteră. Spre marea mea satisfacţie, îndată după injecţie el şi-a îndoit genunchiul în unghi drept de mai multe ori fără nici o durere. Era fericit. Consider că rezultatul obţinut în cazul studentului a reprezentat începutul terapiei biotrofice cu novocaină.“ 

  După ani de cercetare, Gerovital H3 a devenit prima substanţă chimică recunoscută şi aplicată pe plan internaţional în tratamentul bătrâneţii, oprind pentru o vreme trecerea timpului şi încremenind chipurile sub înfăţişări tinere, proaspete, viguroase.

  La sfârşit de noiembrie, drumul către Institutul Ana Aslan se aseamănă parcă, printre copaci abia albiţi, cu o bătrâneţe abia întrezărită de întoarcerea lui Făt Frumos din Valea Plângerii, din basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".

  Tot socotind noi greşit că vom amăgi timpul şi că la capătul drumului vom avea aceeaşi înfăţişare, uitând să privim în suflete şi cărţi, lăsându-ne păcăliţi doar de oglinzi, ne pregătim pentru o iarnă fastuoasă şi uşor ieftină, pe străzile triste ale oraşului iluzoriu.

  În cartea de aur a institutului Ana Aslan, unul din pacienţi mulţumeşte doamnei Aslan pentru că "i-a dăruit bogăţia visului şi a iluziei”.

   În vremea asta, ochelarii prin care Ana Aslan a văzut tinereţea fără bătrâneţe se odihnesc în vitrina de sticlă de la intrare, amintindu-mi de altă pereche de ochelari ai unui bătrâne din Corbi, stând cuminţi pe masă, lângă o carte de rugăciuni deschisă şi un mănunchi de busuioc.

  Cât de diferit s-a văzut viaţa prin cele două perechi de ochelari numai purtătoarele lor ştiu, însă timpul înghite la fel de hulpav clipele, lăsând doar visele să alerge peste linii de tramvai, peste acoperişuri de case vechi, peste farmacii vechi aflate la răspântiile oraşului care, înghiţite de vreme, nu lasă poveştile să iasă spre oameni.

  Căci, drumul cu tramvaiul dinspre Mântuleasa lui Eliade către casa Anei Aslan lasă în intersecţia cu str. Maria Rosetti, pe partea dreaptă, una dintre cele mai vechi farmacii din Bucureşti, tristă şi speriată, din care poţi lua pastile din casete de lemn frumos rânduite, dar nu amintiri, exact ca în basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” în care “topiţi d-a-n picioarele  de dor” ca şi Făt Frumos, ne scurgem alungaţi în timpul prezent.