Scaunele …

  Într-un 5 noiembrie îndepărtat, Gulliver a ajuns pe ţărmul Lilliput- ului, după ce înnoptase la voia întâmplării, împins de vânt şi flux.

  Jonathan Swift, ”inventatorul ironiei”, descrie experienţa lui Gulliver ca urmare a întâlnirii cu ”făpturile omeneşti neavând nici şase incii înălţime” care forfoteau încoace şi încolo pe trupul său.

Întâlnirea dintre cele două lumi devine pe rând când palpitantă, când comică, când ironică şi aruncă parcă cititorul în preajma zilei de 5 noiembrie ce se apropie, transformându-l într-un Gulliver vizitator al expoziţiei “100 de miniaturi – Istoria scaunului de la revoluţia industrială până la experimentul artistic” găzduită de recentul Hypermarket Promenada.

  Aşezate în ordinea cronologică, firească, născută din dezvoltarea designului de mobilier, miniaturile celor mai reprezentative scaune din istorie sunt impecabil realizate de Muzeul de Design Vitra şi expuse în casete transparente, printre ale căror pereţi poţi admira formele, materialele nobile reproduse în detaliu la scara 1:6.

  O incursiune printre replicile celebre ale scaunelor create de Le Corbursier, “Barcelona chair” al lui Ludwig Mies van der Rohe, cel care a impus principiul “the less is more”, scaunul  lui Giuseppe Teragni, amintind de regimul lui Benito Musollini, scaunul arhitectului francez Rene Herbst, unul dintre primii arhitecţi care a folosit în 1928 materiale noi ca oţelul, cauciucul şi plasticul, cel al fraţilor germani Hans&Wassili Luckhardt, aparţinând grupului de expresionişti germani, acela al  milanezului Achille Castiglioni, sugerează farmecul distinct şi influenţa fiecărei perioade .  

  Din păcate, dincolo de pereţii transparenţi după care scaunele în miniatură stau cuminţite, oamenii trec nepăsători iar spaţiul se umple cu nimic, privirile ocolesc popasul asupra micilor vitrine, pârând dezorientaţi, înstrăinaţi, alergând numai după produse comerciale concrete, tangibile, materiale. 

  Aşa, mulţimea scaunelor atât de ordonat aşezate se descompune virtual, se micşorează imaginar până ajunge la jumătatea propusă de Eugen Ionescu, care sugera pentru montarea în anul 1952 a celei mai metafizice dintre piesele sale -“Scaunele”- aducerea de aproximativ 50 de scaune. Tot atâtea se regăsesc şi pe scena Teatrului Bulandra în spectacolul după piesa lui Ionescu, în regia lui Felix Alexa şi interpretarea celor două personaje principale de către Oana Pellea şi Răzvan Vasilescu .

  Atmosfera creată de Ionescu înainte de prima montare este din păcate transferată în realitatea contemporană.

 “ Cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, să exprimi golul.

       Să exprimi absenţa.

    Să exprimi regretele, remuşcările, irealitatea realului. Haos originar .”

  Această singurătate care umple vidul dintre noi se plimbă, la rându-i,  printre cele 100 de miniaturi, neobservate de alţi trecători, ignorate, ocolite de oamenii purtându-şi absent gesturile, temerile, indiferenţa.

  Dintr-un spaţiu real, concret, sfidând consumismul şi viteza ritmului cotidian am alunecat în “Spaţiile imaginare” ale lui Helmut Sturmer, care  expune la Fundaţia Lowendal machete şi schiţe de scenografie. Acolo, sunetul greoi, metalic, de răsuflare bolnavă a unui scaun mecanic care-şi mişcă greutatea cu un scârţâit strident pe un fundal întunecat aduce alături de funcţia estetică pe cea motrică.

  Poate de aceea, designul industrial explorează nebănuite zone imaginare pentru redescoperirea unor forme şi funcţii adecvate vieţii cotidiene, prizoniera confortului.

  Alături, scaunul confortabil de lemn simplu cu spătar, din mansarda intimă, reconfigurează atmosfera de lucru a scenografului aducând o notă umană, caldă, de la care porneşte orice exerciţiu de imaginaţie. 

  În sfârşit, obsesiva revenire a imaginii scaunelor se opreşte pentru o vreme la plăcuta lectură a romanului satiric “Cele douăsprezece scaune”, de Ilf şi Petrov, publicat pentru prima dată în anul 1936 în editura librăriei Colos. Aventura goanei după găsirea unui scaun ce ascunde briliantele Klavdiei Ivanovna, din garnitura de douăsprezece scaune percheziţionate este plină de umor, iar personajul principal Ostap Bender însoţeşte cititorul într-o virtuos comic de situaţii şi de limbaj.

  Când, în sfârşit, împreună cu Ippolit Matveevici “ găsi 10 scaune înşirate de-a lungul peretelui, pe picioruşele lor curbate”, la Muzeul Mobilei din Moscova, acestea fură vândute separat la licitaţie, ceea ce declanşează reorganizarea asociaţilor, “lui Ostap revenindu-i obişnuita agerime de minte şi, totodată, echilibrul sufletesc.”

  La fel şi micile scaune expuse la "Panorama" pot ascunde lumi pierdute, poate la fel de strălucitoare ca briliantele căutate de Ippolit Matveevici împreună cu “marele maestru al combinaţiilor”.

  Important însă este să privim către ele, nelăsând loc nimicului să se strecoare precum în piesa lui Eugen Ionescu, ci dimpotrivă, să umplem spaţiul cu o curiozitate iscoditoare, firească, veselă şi proaspătă!