Pe casa de la nr. 3 de pe strada Paleologu, stradă cu sens unic, îngustă, o plăcuţă aminteste de celebrul locatar de la etajul 5, Panait Istrati, ale cărui drumuri întortocheate şi răscruci s-au adunat molcom în acest colţ de Bucureşti. Cuvintele îndeamnă spre visare: “prieten al visătorilor şi al învinşilor“ la fel ca alunecarea tomnatecă a norilor de octombrie, grei şi cenuşii, asemenea unui fluviu răsturnat, amintind de Dunărea lui Istrati.
La nr. 5 pe aceeaşi stradă, geamurile hublou ale blocului construit de Marcel Iancu, promotorul arhitecturii moderne în România, te poartă cu gândul către vapoarele din portul Brăila, unde Panait a lucrat, devenind mai târziu chiar primul secretar al sindicatului muncitoresc.
La nr. 5 pe aceeaşi stradă, geamurile hublou ale blocului construit de Marcel Iancu, promotorul arhitecturii moderne în România, te poartă cu gândul către vapoarele din portul Brăila, unde Panait a lucrat, devenind mai târziu chiar primul secretar al sindicatului muncitoresc.
De acolo, amintirea lui Istrati m-a condus cu o forţă nebănuită către Muzeul Literaturii Române, unde pe 16 octombrie s-au sărbătorit 90 de ani de la publicarea povestirii Chira Chiralina în revista “Europe”. Oameni şi locuri au intrat vreme de două zile într-o miraculoasă construcţie “scenografică”, plăsmuită parcă de spiritul lui Istrati pentru evocarea prieteniei. Anunţând parcă Festivalul Naţional de Teatru, care urma să înceapă în 28 octombrie, întâlnirile petrecute în trei zile, începute în Bucureşti şi terminate la Brăila au căpătat un farmec aparte, de călătorie în timp, între cele două repere fundamentale ale vieţii lui Panait Istrati, respectiv locul naşterii - Brăila şi locul morţii - Bucureşti.
Traseul a urmat magic calea întoarsă, dinspre sfârşit către început, dinspre case şi străzi de Bucureşti înstrăinat către malurile Dunării, dincolo de care se zăreşte Insula Mare a Brăilei.
Personajele lui Istrati, purtând cu ele farmecul levantin, sunt născute din călătoriile neîncetate ale creatorului lor, amestec aparte de limbi, apucături şi credinţe, dar mai ales toate aflându-se sub semnul pasiunii. Aşadar, nu e de mirare, cum în prezent, în Turcia, textele lui Panait Istrati se studiază în programa de lecturi obligatorii.
E o vreme a revendicării spirituale, de regăsire a universului literar istratian populat cu oameni hotărâţi, pasionali, vorbind deopotrivă greacă, turcă şi româna, alteori franceză sau rusă, alergând în căutarea fericirii, a dragostei, a prieteniei şi a unei dreptăţi sociale.
Căci însuşi autorul lor, schimbând nu mai puţin de 14 meserii, a pendulat între sărăcie şi succes, între stabilitatea căsătoriei şi libertate, între nenorocirea adusă de boală şi fericirea de a o depăşi, străbătând lumea de la est la vest, din Rusia, Egipt, Liban, Turcia, Grecia către Franţa şi Elveţia, într-o goană devoratoare dar în acelaşi timp în mod fericit dezvăluindu-i prietenia în oamenii ieşiţi în cale.
Marea Călătorie a lui Istrati s-a sfârşit în Bucureşti, ca o ofrandă adusă spaţiului literar românesc, acesta mărturisind:
“Eu sunt şi ţin să fiu autor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept; ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în frantuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origini româneşti. Înainte de a fi prozator francez contemporan – aşa cum se menţionează pe coperta colecţiei lui “Rieder” - eu am fost prozator român înnăscut.”
Aşezată pe un divan fermecat imaginar şi desfătându-mi gusturile cu închipuite sarailii, cataife, baclavale, siropuri şi cafele cu caimac, închid ochii preţ de câteva secunde şi îmi imaginez casa în care se ascunseseră Chira Chiralina cu frate-său Dragomir; mă sperie bezna şi fereastra cu geamul spart “astupată cu scânduri bătute în cuie.”
De acolo, ca prin vis, mă văd în faţa unei uşi la rândul ei ca o gură hâtră astupată de mâini de scânduri late, ţintuite în cuie, a conacului Marghiloman, de la Hagieşti.
O atmosferă de legendă se răsuceşte ca un fuior în jurul anului 1923, când Istrati a publicat povestirea Chira Chiralina, prefaţată de Romain Rolland; în acelaşi an, Alexandru Marghiloman, fost prim ministru al României în anul 1918, stăpânul domeniului de la Hagieşti, murea lăsând în urma lui, printre alte proprietăţi, un conac aflat sub semnul blestemului năruirii, ca pedeapsa de a fi fost câştigat la cărţi.
Lumea bătută în scânduri, stând sub povara năruirii era lumea înfricoşată de urmările primului război mondial şi de puterea bolşevismului, ca o flacăra ce avea să mistuie totul în jur, iar pe acest fundal s-a dezvoltat şi spiritul incisiv al lui Istrati, care a dezvăluit brutal adevărata realitate din URSS, în timpul unei călătorii făcute în anul 1928, de pe urma căreia şi-a atras nenumăraţi adversari politici. Doar samovarul cu siluetă aparte, sugerând parcă o bombă gata să explodeze, se odihneşte pe bufetul din casa memorială din Brăila, simbolizând dezintegrarea ulterioară ce avea să vină dinspre Răsărit.
Aşa, între balade populare care aveau să-l inspire şi realităţi sociale, Istrati ni se dezvăluie mai actual, mai român, mai savuros, într-un timp al diversităţii ca-ntr-un caleidoscop magic, literar, în care se amestecă cuvinte arhaice cu o muzicalitate aparte cu altele noi, pline de prospeţime.
Strălucitor mi-a părut Teatrul “Maria Filloti” din Brăila, recent restaurat, în care afişul spectacolului "Chira Chiralina", în regia Cătălinei Buzoianu, anunţând parcă apropiatul Festival Naţional de Teatru.
Strălucitoare şi ramurile cu flori aurite care se răsuceau pe tavanele Bibliotecii Judeţene "Panait Istrati", făcându-mă să uit lumea ţintuită de scânduri de lemn…
O strălucire caldă are şi casa Thuringer, galbenă, solară, masivă întorcându-şi privirile ferestre către Grădina Publică, adulmecând parcă aerul rece venit de pe malul Dunării.
În vremea asta, lăsând în urmă Brăila, să ne odihnim pe “Divanele Festivalului Naţional de Teatru” din această săptămână bucureşteană, în care zilele încep cu taifas despre regie şi jocul actorilor şi se termină cu spectacole.
Traseul a urmat magic calea întoarsă, dinspre sfârşit către început, dinspre case şi străzi de Bucureşti înstrăinat către malurile Dunării, dincolo de care se zăreşte Insula Mare a Brăilei.
Personajele lui Istrati, purtând cu ele farmecul levantin, sunt născute din călătoriile neîncetate ale creatorului lor, amestec aparte de limbi, apucături şi credinţe, dar mai ales toate aflându-se sub semnul pasiunii. Aşadar, nu e de mirare, cum în prezent, în Turcia, textele lui Panait Istrati se studiază în programa de lecturi obligatorii.
E o vreme a revendicării spirituale, de regăsire a universului literar istratian populat cu oameni hotărâţi, pasionali, vorbind deopotrivă greacă, turcă şi româna, alteori franceză sau rusă, alergând în căutarea fericirii, a dragostei, a prieteniei şi a unei dreptăţi sociale.
Căci însuşi autorul lor, schimbând nu mai puţin de 14 meserii, a pendulat între sărăcie şi succes, între stabilitatea căsătoriei şi libertate, între nenorocirea adusă de boală şi fericirea de a o depăşi, străbătând lumea de la est la vest, din Rusia, Egipt, Liban, Turcia, Grecia către Franţa şi Elveţia, într-o goană devoratoare dar în acelaşi timp în mod fericit dezvăluindu-i prietenia în oamenii ieşiţi în cale.
Marea Călătorie a lui Istrati s-a sfârşit în Bucureşti, ca o ofrandă adusă spaţiului literar românesc, acesta mărturisind:
“Eu sunt şi ţin să fiu autor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept; ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în frantuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origini româneşti. Înainte de a fi prozator francez contemporan – aşa cum se menţionează pe coperta colecţiei lui “Rieder” - eu am fost prozator român înnăscut.”
Aşezată pe un divan fermecat imaginar şi desfătându-mi gusturile cu închipuite sarailii, cataife, baclavale, siropuri şi cafele cu caimac, închid ochii preţ de câteva secunde şi îmi imaginez casa în care se ascunseseră Chira Chiralina cu frate-său Dragomir; mă sperie bezna şi fereastra cu geamul spart “astupată cu scânduri bătute în cuie.”
De acolo, ca prin vis, mă văd în faţa unei uşi la rândul ei ca o gură hâtră astupată de mâini de scânduri late, ţintuite în cuie, a conacului Marghiloman, de la Hagieşti.
O atmosferă de legendă se răsuceşte ca un fuior în jurul anului 1923, când Istrati a publicat povestirea Chira Chiralina, prefaţată de Romain Rolland; în acelaşi an, Alexandru Marghiloman, fost prim ministru al României în anul 1918, stăpânul domeniului de la Hagieşti, murea lăsând în urma lui, printre alte proprietăţi, un conac aflat sub semnul blestemului năruirii, ca pedeapsa de a fi fost câştigat la cărţi.
Lumea bătută în scânduri, stând sub povara năruirii era lumea înfricoşată de urmările primului război mondial şi de puterea bolşevismului, ca o flacăra ce avea să mistuie totul în jur, iar pe acest fundal s-a dezvoltat şi spiritul incisiv al lui Istrati, care a dezvăluit brutal adevărata realitate din URSS, în timpul unei călătorii făcute în anul 1928, de pe urma căreia şi-a atras nenumăraţi adversari politici. Doar samovarul cu siluetă aparte, sugerând parcă o bombă gata să explodeze, se odihneşte pe bufetul din casa memorială din Brăila, simbolizând dezintegrarea ulterioară ce avea să vină dinspre Răsărit.
Aşa, între balade populare care aveau să-l inspire şi realităţi sociale, Istrati ni se dezvăluie mai actual, mai român, mai savuros, într-un timp al diversităţii ca-ntr-un caleidoscop magic, literar, în care se amestecă cuvinte arhaice cu o muzicalitate aparte cu altele noi, pline de prospeţime.
Strălucitor mi-a părut Teatrul “Maria Filloti” din Brăila, recent restaurat, în care afişul spectacolului "Chira Chiralina", în regia Cătălinei Buzoianu, anunţând parcă apropiatul Festival Naţional de Teatru.
Strălucitoare şi ramurile cu flori aurite care se răsuceau pe tavanele Bibliotecii Judeţene "Panait Istrati", făcându-mă să uit lumea ţintuită de scânduri de lemn…
O strălucire caldă are şi casa Thuringer, galbenă, solară, masivă întorcându-şi privirile ferestre către Grădina Publică, adulmecând parcă aerul rece venit de pe malul Dunării.
În vremea asta, lăsând în urmă Brăila, să ne odihnim pe “Divanele Festivalului Naţional de Teatru” din această săptămână bucureşteană, în care zilele încep cu taifas despre regie şi jocul actorilor şi se termină cu spectacole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu