Ei cu cine ar fi votat ?

 

Afară e o vreme întunecată, confuză precum vremurile. E turul al doilea al alegerilor electorale iar orașul, adulmecând șiret discursurile demagogice, se sperie în fața uitării înșirate fuior, își trosnește crengile copacilor și mijește zidurile ochi spre sufletele noastre. Ar vorbi despre trecutul recent, dar cum s-o facă? Căci parte din străzile și casele de odinioară au dispărut, destinele încercate ale fostei elite intelectuale de după al doilea război mondial sunt amintite doar pe alocuri, fie de statuile mai mult sau mai puțin inspirate, fie de plăcuțele comemorative. Alegerile capătă pe alocuri un gust de “răsfăț” civic revărsat din apariția “elegantă” a oamenilor politici zâmbind în fotografiile care surprind exact momentul introducerii buletinului de vot in urne. Urnele înghit buletinele de vot. Le mestecă absurd…

La începutul secolului trecut au existat urne cu fund dublu.Între timp, adevărul nu are nevoie sa fie împins sub fundul dublu de carton.E schingiuit și scuipat de-a dreptul în emisiuni, în articole și în dialoguri obtuze. E o zi în care unii se îmbracă inutil elegant. În realitate, trăim parabola din celebrul basm “Hainele cele noi ale împăratului”în care mulțimea pare a nu vedea goliciunea împăratului .

Atunci când tocmai arunci în gura hulpavă a urnei buletinul de vot și te temi ca nu cumva gândul tău bun ar putea fi mușcat de plesnetul obraznic al altei ștampile, îți stă în putere să te gândești la adevărații oameni care au aparținut României și au suferit pentru ideile și valorile în care au crezut. Din loc în loc orașul “e ștampilat” de semnele murdare ale nedreptăților și ele nu pot fi vârâte într-o urnă a amintirilor, ci stau în picioare, uneori strigând fără glas spre trecători.

Bulevardul Ion Mihalache poartă numele fostului lider țărănist, arestat pe aeroportul Tămădau pe 14 iulie 1947 și condamnat pe viață în urma procesului care a durat doar între 29 octombrie și 4 noiembrie.Văzând plăcuța cu numele lui, mă doare timpul justiției, care își modifică dimensiunile sub presiunea istoriei. În ‘47 un proces dura o lună, în 2014  desfășurarea unui “proces politic” se finalizează în cel mai fericit caz cu șansa de a purta în direct o eșarfă “ Burberry” și a primi rezidență numai bună pentru a scrie memorii, opinii și chiar analiză politică!

De pe Bulevardul Ion Mihalache, pe Calea Victoriei, ajungi la fostul Palat Regal.În dreptul Bisericii Krețulescu, de-o parte și de alta a Căii Victoria, sunt statuile a doi oameni politici marcanți: Corneliu Coposu și Iuliu Maniu. Primul dintre aceștia, fost secretar general al PNȚ a fost condamnat la 17 ani de temniță grea sub acuzație de uneltire împotriva intereselor statului și trădare. Lucrarea dedicată memoriei lui sugerează o axă ce simulează semnul crucii, bustul de piatră cu umeri mari, robuști sprijinindu-se pe stâlpul de susținere vertical, înfipt bine în pământ, ca un pumnal în mintea tulbure a torționarilor.Vis- a- vis, statuia de bronz a lui Iuliu Maniu surprinde contrastul dureros între rezistența și puterea psihică pe de o parte și chinuitoarea neputință fizică datorată încercărilor umilitoare la care a fost supus în anii de încarcerare, încheiați la 5 februarie 1953, când moare în închisoarea Sighet.

De aici, mergi pe strada Maria Rosetti până la intersecția cu str. Dionisie Lupu, unde o plăcuță comemorativă amintește de Alice Voinescu, prima românca doctor în filosofie la Sorbona, arestată în anul 1951și apoi primind domiciliu obligatoriu forțat la Costești.
Aristocrația alungată din orașul numit în perioada interbelică” Micul Paris” a luat cu ea parfumul culturii așezate temeinic, a dragostei pentru literatură, a balurilor, lăsând loc mitingurilor, înlocuind pălăriile elegante cu basmale și șepci.

În apropiere, pe Bulevardul Dacia, se află Institutul Francez, unde o altă femeie, comunista Ana Pauker, a dispus în jurul anului 1950 închiderea bibliotecii franceze și arestarea unui număr de 300 de studenți care aveau abonament.Ignoranța, incultura, ura mărșăluiau deșănțat printre oameni, lipsindu-i de valorile fundamentale, credință, onoare, cinste, demnitate.

În timp ce Bucureștiul a fost prădat, ca de altfel întreaga țară, de bogăția lui spirituală, exilul a salvat alte destine, dând șansa unor realități paralele românești, de rezistență culturală, de dezvoltare extraordinară sa fie primite  în cultura universală cu brațele deschise, așa cum s-a întâmplat cu operele lui Brâncuși, Enescu, Eliade. Întâmplarea a ales pe unii, în vreme ce pe alții i-a abandonat dincolo de sârma ghimpată a granițelor.
Când Mircea Eliade a ajuns la Lisabona în timpul celui de-al doilea război mondial și a primit scrisori despre înscenările puse la cale împotriva  scriitorului Mihail Sebastian, a știut că întoarcerea  în țară ar fi echivalat cu o sinucidere.

La capătul bulevardului Dacia spre Calea Moșilor, poti vedea una dintre clădirile în care a scris pentru o vreme Mircea Eliade pentru ca apoi, să poți descoperi în cartierul Mântuleasa, locul unde a fost școala la care a învățat.La două străzi distanță, o altă plăcuță îți amintește de scriitorul Vasile Voiculescu, arestat la 4 august 1958, împreună cu alți 15 intelectuali ce făceau parte din grupul “ Rugul Aprins” și condamnat peste doar o lună la 5 ani de temniță grea sub acuzația de a fi scris  poezii ” cu “caracter mistic, dușmănos.” Grupul se întâlnea în mod regulat la Mânăstirea Antim și dezbătea teme religioase.

Întinde mâna spre rafturile bibliotecii și deschide o carte de poezii scrise de Arghezi. Arestat și el și încarcerat la Văcărești…        

Sau un volum de poezii scrise de Lucian Blaga…. Mort în 1961, după ce i se retrăsese dreptul de a fi publicat.
Sau un volum scris de Dinu Pillat..Arestat, la 11 decembrie 1958, făcând parte din lotul care cuprindea pe filosoful Constantin Noica, acuzat de “uneltire contra orânduirii sociale”, Nicolae Steinhardt, Al.I.Teodoreanu….Printre capete de acuzare se număra și “ difuzarea unor cărți aduse din Franța”.

Astăzi, în Franța sunt cozi kilometrice la vot. La Londra, unde a fost atașat cultural Mircea Eliade în timpul celui de-al doilea razboi, la fel. Poate e o întoarcere târzie, poate un soi de dreptate socială, de nevoie culturală de afirmare a identității, de punere la încercare…

Dar negreșit e un timp care –și cere așezarea într-un făgaș de normalitate, altminteri cum să ne explicăm saltul în dimesiunea virtuală, unde minutarul nu mai ticăie funcție de cum curge ziua și noaptea, ci ticăie în tastatură, odată cu nepotolita curgere a mesajelor on line, pe rețelele de socializare.  E un timp necontrolat, gândit paradoxal pentru control.

Șansa evadării din materialitate o avem întorcându-ne în memoria trecutului recent, arzând ca un bulgăre de foc, pe care să-l atingem ușor, ca și cum am atinge sufletele supraviețuitoare sau pe acelea ale descendenților lor. E suficient. Se va rostogoli cu forță măturând totul în cale...  

Și mă întreb, ei cu cine ar fi votat?? Ei, oamenii care au făcut istorie, care au compus, au creeat, pe cine ar fi ales??

Desigur, nu s-ar fi împiedicat nici în apartenența la o confesiune religioasă, nici în alinierea falsă și penibilă la un “model familial” prestabilit. Căci în confruntarea cu valorile morale comune, nu există diferențe.

Ne-au demonstrat cu prisosință minunatul evreu botezat în închisoare Nicolae Steinhardt sau Monseniorul Vladimir Ghica, trecut de la ortodoxie la catolicism și beatificat de Vatican pentru apostolatul încheiat prin martiriul din închisoarea Jilava în 1954, unde moare ca urmare a tratamentului bestial administrat de torționarii comuniști ca urmare a acuzației de “înaltă trădare.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Căutându-l pe Brâncuși….

 

  Toamna a dat de pământ cu castanele de culoarea ciocolatei, și-a fluturat cozile de frunze roșii și galbene, apoi s-a zgribulit preț de o zi a zăpadă timpurie, a răsuflare rece, copleșindu-ne parcă cu miros de lemn umed sau piatră cioplită. Pământul se lasă domol și cuminte, la rândul lui, stăpânit de bruma dimineții. Îmi pare că înăuntrul copacilor zvâcnește inima toamnei și sufletul încolțit al pietrelor se zvârcolește căutând forma.

  Materia se întoarce cuminte la simplitatea formei, parcă cu accente tradiționale autumnale, amintind de Brâncuși și de metafora “Cumințenia Pământului” care denumește celebra sculptură devenită vedeta actuală a caselor de licitații.

  Ea ar putea rămâne cuminte “Acasă”, dacă Guvernul României, care a luat la cunoștință despre intenția de vânzare a proprietarilor, ar achiziționa-o. Dar cum Statul Român a mai refuzat la moartea sa lui Brâncuși, în 1957, să primească moștenirea lăsată de el –atelierul său parizian–, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, ar părea că în ciuda clasării “Cumințeniei Pământului” în categoria “Tezaur”, din păcate nici în prezent nu e loc pentru reprezentări artistice sugerând “moderație, prudență, înțelepciune” . 

  Ionel Jianu analiza alegerea numelui “Cumințenia Pământului” de către Brăncuși, pornind de la sugestia exorcizării Pământului, el însuși “pierzându-și câteodată cumpătul, stăpânirea, ieșindu-și din balamale ( fire).Celelelte trei elemente ale lumii nu au nevoie să fie calme. 

Nu vorbim despre cumințenia aerului sau cumințenia apei, cât despre foc, el este înțelepciunea însăși, după Heraclid, elementul după care totul renaște .”

  Cuminte în noiembrie, Pământul se lasă doar acoperit de mii de frunze cu viața scurtă, tremurând înghețat între bucăți de asfalt și privind cu jind către păsările care părăsesc în același timp orașul, lăsându-l mai sărăcit de  veselia ciripitului și mai dezgolit în piatră.

  Toamna dezvăluie forme simple. Obsesiv, motivul păsărilor amintește de ciclul Păsării Măiastre a lui Brâncuși, început în 1912 prin cioplirea în marmură a pietrei (la Philadelphia), prin utilizarea unui procedeu arhaic.

  La 10 ani de la moartea lui Brâncuși, deja interesul crescut față de opera și maniera sa de lucru la nivel european se dezvoltă invers proporțional cu reacția de respingere a fostelor autorități comuniste față de asimilarea valorilor artistice transmise. 

  Astfel, în 1968, electorii Universității din Cambridge l-au invitat pe Rudolf Wittkower ca profesor de arte frumoase în cadrul catedrei Slade pentru anul academic 1970-1971, invitație pe care el a acceptat-o cu foarte mare plăcere printre prelegerile sale despre istoria, teoria și practica artelor frumoase numărându-se și una dedicată lui Brâncuși, ale cărui tehnici le descria ca fiind dedicate întoarcerii la forma pură.   

  Referindu-se la tehnica cioplirii “Păsării măiastre”, criticul de artă afirma în cadrul unei prelegeri de la Cambridge:  

“A dat roata formei până a realizat o suprafață lustruită de o asemenea desăvârșire și perfecțiune, încât privitorul încearcă o dorință intensă de a savura această formă într-un circuit neîntrerupt- și nimic nu se va opune savurării acestei forme”.  

 Căci Brâncuși era un adept al cioplitului: " Cioplitul direct este adevăratul drum spre sculptură", a exclamat el. Treptat a început să fie considerat unul din marii stâlpi ai epocii eroice a sculpturii moderne. Într-una din scrierile sale, Henry Moore observa că " de la gotic încoace, sculptura europeană fusese năpădită de mușchi, de buruieni- tot soiul de excrescențe de suprafață care-i ascundeau complet forma ... misiunea specială a lui Brâncuși a fost aceea de a smulge tot desișul acesta și de a ne reda conștiința formei."

  Nu-i timp mai potrivit decât luna noiembrie pentru descoperirea formelor simple ale materiei, în care aceasta ia drumul dinspre lemn spre piatră, dinspre organic, descompus odata cu frunzele în straturi suprapuse spre anorganic. Păsările gonesc deja măiastru spre căldură, pietrele se ițesc colțuroase prin parcurile golite de verdeață și lemnul pulsează timpul ca o clepsidră uriașă luând forme de trunchiuri de copac.   

  Motivele primare, tradiționale ale lui Brâncuși sunt peste tot la noi, operele lui, mai puțin. Avem păsări, pietre și lemn, trei sculpturi  ale lui Brâncuși la Muzeul Național de Artă al României, albume de artă la Palatul Cesianu și un aproape vid general de sculptură, fie ea clasică sau modernă.

 În mare măsură, sculptura ornamental- ambientală din București datorează mult aportului adus de familia Storck, artiști de origine germană, care și-au pus amprenta asupra peisajului citadin prin operele lor clasice, printre care se numără Domnița Bălașa, Spătarul Mihai Cantacuzino, statuile alegorice de la Palatul de Justiție, etc.

  Marmura dezgolită, piatra șlefuită, rece și distantă împodobește doar pe alocuri spațiile publice, în vreme ce muzeele noastre sunt sărace în colecții, gonindu-ne  imaginar în călătorii artistice memorabile. Așa, de pildă, poți rătăci vizual prin colecția de sculpturi de la celebra Galerie Glyptothek din Munchen, printre busturile filosofilor clasici greci, purtând în minte un alt sens acordat înțelepciunii de către tânărul Carmides ( interlocutorul din dialogul omonim al lui Platon), dincolo de care regăsim, “pe cel de liniște sau pace interioară,sensuri ce nu le putem refuza Cumințeniei Pământului".  

Sau, alunecând ca o apă lină spre Dunărea de la marginea Brăilei, orașul în care, la câteva decenii distanță s-a născut un discipol al lui Brâncuși, Nică Petre, ale cărui sculpturi în lemn cioplit sunt născute ca dintr-o magică sămânță a inspirației din universul Brâncușian.

 

 

 

 

       

București, ziua ta!

 

 De ziua lui, să arătăm Bucureștiul din inimile noastre, acela ascuns din calea gurilor hulpave ale macaralelor care ciocăne neistovit pământul, într-un ritm alert, să-l luăm de mână cu grijă, căci zilnic se împiedică de bordurile înalte și late, să nu ne întristăm copleșiți nici de întunericul târându-se printre blocuri, nici de plictisul stațiilor vechi de metrou .

În pofida faptului că pe cea mai mare construcție civilă din lume, cum e cunoscută Casa Poporului, s-au proiectat 5 încântătoare spectacole  Imedia cu prilejul sărbătoririi a 555 de la atestarea orasului, să înghesuim precum în “Călătoriile lui Gulliver” tonele de piatră, sticlă și lemn în mintea noastră, să o micșorăm cu bună și dreaptă știință, făcând loc amintirii personalităților pe care le-a dat orașul. Căci ele își merită pe deplin marile dimensiuni spirituale în conștiința orașului fluturând șăgalnic în cinstea lor, pe fațada Universității din București, un banner pe care se profilează chipurile lui Spiru Haret, Carol Davila, Mircea Eliade, Dan Barbilian, Victor Babeș,Vasile Pârvan etc.

De la Universitate, să mergem la celebra cofetărie Capșa să mâncăm bomboane, căci de ziua lui se cuvine a fi mai fericiți și tot degustând ciocolată  să ne bucurăm de adevăratul oraș purtat în suflete ca și de tolba de povești tipărite de Petre Ispirescu, cel ce a trăit neîntrerupt în București vreme de 50 de ani. Poveștile sale adunate în “Legendele sau basmele românilor ” în 1883 ne poartă cu gândul spre legenda întemeierii orașului, potrivit căreia ciobănașul Bucur a ales să se așeze lângă malurile înverzite ale Dâmboviței lăsând zălog al trecerii sale o mică bisericuță de lemn priponită în capătul unei scări abrupte.

Opusul celei mai mari construcții civile din lume, mica bisericuță ascunsă între blocuri, pare a fi dată uitării ca și legenda ciobănașului, cea mai veche mențiune despre Bucur fiind lucrarea cărturarului sas din Brașov Johann Flistich ( 1684-1743) “ Încercare de istorie românească”.

     “Numele acestui oraș București, cum i se zice în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un Muncel în calea Dunării, ridicat de un cioban ce hălăduia pe acolo și avea numele de Bucur, nume dat apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București.” 

 

Pentru orașul din suflet se aud “ cântecele de lume” ale lui Anton Pann, răsunând a bucurie ruptă din numele orașului, ce au la bază antologia de versuri  adunate în 1846 în volumul ”Spitalul amorului”, înfățișând o anumită literatură, numită cu îndrăzneală de către Ovidiu Papadima “ folclor bucureștean”, menținut vreme de vreo două generații, până către 1885.

Ziua de septembrie sărbătorească a Bucureștiului cu castane de culoarea ciocolatei pocnind caldarâmul aleilor din Parcul Carol, cu mustul roșu pișcându-te ușor și amintindu-ți de grădina de odinioară a librarului Ioanid din care se cumpărau fructe și legume proaspete, cu rotunjeala leneșă de dovleci copți, galbeni și greoi, cu prune brumării și coarne acrișoare, cu cadența “ Romanțelor pentru mai târziu” ale lui Minulescu, zăvorâtă în casa de lângă Palatul Cotroceni, îmbrățișează orașul de 555 de ori în plină stradă, țâșnind ca o șampanie din fântânile arteziene.

       Se joacă cu noi orașul de ziua lui…

Dincolo de perdeaua de apă răsturnată în trepte în fântâna Brâncoveanu de la Piața Unirii, se întrezărește simbolica cheia sol atașată  numelui comercial de firmă -“Stradivarius”- sugerând actual acordurile grave de violoncel sau sunetele dulci de vioară de sub cupola Atheneului Român, unde se desfășoară “Concursul Internațional George Enescu”. 

 În vremea asta, noi îi vom pune mâinile la ochi și îl vom surprinde de sus, de pe terasa Muzeului Național de Artă Contemporană sau de pe  Foișorul de Foc, cândva cea mai înaltă clădire din București, iscodind printre acoperișuri până spre cea mai veche casă locuită de pe strada Theodor Pallady. Gândul fuior răsucit pe străzile vechiului cartier armenesc începe să adulmece “a cafea la ibric”, să alunece spre Calea Moșilor și Bucur Obor, unde odinioară se țineau târguri cu “ chef și zaiafet, chiote și cântece”, mititei sfârâind pe grătar și șiroaie curgătoare de vin și pelin .

Să răsfățăm orașul din suflet cu multă iubire, să nu-l uităm ca pe un  un copil abandonat, să nu ne lepădăm de el când ne scuipă-n față praf,  când ne pune câte-o piedică strașnică de bordură anume întinsă în calea noastră sau când dosește câte-o casă minunată în spatele unei clădiri sticloase, de parcă s-ar juca “ De-a v-ați ascunselea”.

Bucureștiul rătăcit, provocat, aflat de o vreme “la mâna altora” se cuibărește în sufletele noastre unde nimeni nu poate demola amintirile străzilor, caselor, întâlnirilor extraordinare de peste timp cu oameni ca noi, aparținând unei lumi calde, vii, minunate.

De ziua lui să aducem un singur dar: iubirea amintită!